Judecătoarea Adriana Stoicescu: Omul nou se naşte nedorit, trăieşte ca să urască şi moare frustrat că nu a reuşit să urască atât cât ar fi vrut

Omul nou nu are întrebări, pentru că nu are nevoie de răspunsuri. El are certitudini. El este certitudinea.

Omul nou nu are mamă şi nici tată. El nu a fost creat, pentru că el însuşi este creaţie şi creator.

Omul nou nu are nevoie de cărţi. El are îndrumători, care au citit de pe google şi care îi fac câte un rezumat. Omul nou nu ştie că este doar un biet epigon. Tot ce face şi ce spune a mai fost făcut. A mai fost spus…

Omul nou a fost dorit şi de Hitler. Şi de Ceauşescu. Oamenii lor cei noi erau inculţi şi agresivi. Atotştiutori. Rasa pură, superioară. Rezolvau totul prin cătuşe şi arestări, prin deportări şi muncă silnică. Urau buna-cuviinţă şi cartea, munca onestă şi gândirea liberă. Aveau compozitori preferaţi şi compozitori ce trebuiau executaţi. Aveau scriitori agreaţi şi scriitori închişi. Aveau un om bun la toate, care verifica textele pieselor de teatru, ca nu cumva un sunet nedorit de omul nou să se facă auzit. Aveau filme permise şi filme interzise. Aveau alimente pe care ni le băgau pe gât şi mâncare pe care doar ei o puteau consuma.

Oamenii de rând aveau voie să se îmbrace în salopete gri sau negre; să asculte supuşi; să tacă; li se luau pământul şi casa pentru a trăi la comun, într-un haos menit să îi reducă la simple numere în statistici. Nu aveau voie să gândească, gândea partidul şi conducătorul pentru ei.

Şi, mai ales, omul nou din timpul lui Hitler şi Stalin şi Ceauşescu avea ordin să urască. Şi, încet, încet, a început să îi placă. Moştenirea ironică, peste timp, a dat roade amare. Omul nou asta ştie să facă cel mai bine: să urască. Cu toată fiinţa lui, fără reţinere. Omul nou se naşte nedorit, trăieşte ca să urască şi moare frustrat că nu a reuşit să urască atât cât ar fi vrut. Ura îi este motor şi combustibil, este raţiunea lui de a exista. Urăşte oamenii senini şi smeriţi. Urăşte simplitatea născătoare de bine şi frumos. Urăşte tot ce nu înţelege. Iar el nu înţelege mai nimic.

De fapt, omul nou este un mic şi penibil lucifer a cărui unică, nepreţuită, devoratoare dorinţă este să Îl umilească pe Dumnezeu. Să Îl ucidă ar fi simplu şi un pic periculos… S-ar putea întoarce. Umilinţa e mult mai satisfăcătoare.

Ce nu înţelege omul nou, pentru că nu poate, este că Dumnezeu nu se teme să fie umil. Nu se teme să fie dat la o parte. Nu se vrea în prime time. Amprenta Lui e impregnată pe inima fiecărui om născut vreodată. Cu ea ne naştem, cu ea trăim, cu ea murim. Pentru noi, har, pentru omul nou, stigmat. Oricât îşi doreşte să scape de ea, nu poate. O va putea înnegri, arde, ciopârţi. Urma ei rămâne. Aşa cum rămâne copleşitorul şuvoi de iubire care curge la nesfârşit de pe Cruce, urmărind să acopere şi dâra de ură pe care o lasă omul nou în urma lui. Lumea noastră e urâtă din cauza omului, nu din cauza Lui Dumnezeu.

Şi doar un imens Potop ne mai poate curăţa.

Autor: Adriana Stoicescu, judecător

Citiți și:
Judecătoarea Adriana Stoicescu: Omul nou pare că a învins. Fii fericit, Nicolae! Fii fericit, Adolf!
Omul nou. Ora 25!?
Dan Puric: ‘E ateul acesta de tip nou, violent, care mimează drepturile omului și este de o impostură îngrozitoare’

yogaesoteric
17 aprilie 2022