Justiţia la ordinele acelora care acţionează din umbră şi care comandă cu mult înainte de judecata propriu-zisă sentinţa ce va fi dată

de Mihaela Gheorghiu

Justiţia, care ar trebui să fie garantul dreptăţii şi să asigure modalităţile de instituire a acesteia în folosul tuturor oamenilor, s-a dovedit a fi deseori, de-a lungul timpului, un instrument folosit abuziv de cei aflaţi la putere pentru a-şi urmări propriile scopuri, chiar dacă acestea implicau să fie condamnaţi pe nedrept unii oameni remarcabili care erau în totalitate nevinovaţi. Justiţia la ordin este doar o mascaradă care a permis să fie pur şi simplu asasinate în mod barbar unele personaje incomode sau să fie închise, deposedate de toate bunurile etc. O perspectivă lucidă asupra unor incontestabile realităţi istorice ne va ajuta să înţelegem că aceste aspecte subzistă şi în zilele noastre – şi de aceea se pare că în mod fatidic, Justiţia ca instituţie este şi rămâne OARBĂ.
 

Cazuri celebre de justiţie la ordin de-a lungul istoriei

 
Orice analiză istorică a proceselor nedrepte trebuie să înceapă cu Iisus, care a fost renegat, condamnat la moarte şi răstignit pe nedrept. În cazul lui Iisus, Pontius Pilat, procurorul Iudeii, nu s-a comportat la înălţimea situaţiei care a apărut. Fiind somat să-l judece pe Iisus, cu toate că avea multe îndoieli că ar trebui să facă aceasta, Pilat a cedat unei revolte populare sustrăgându-se în felul acesta obligaţiilor sale pe care le avea în calitate de magistrat. După cum ştim cu toţii, Pilat a făcut un gest care va rămâne în istorie. Fiind confruntat cu riscul unei revolte, Pilat l-a abandonat pe Iisus mulţimii, şi apoi a declarat: „Sunt nevinovat de sângele acestui om drept. Faceţi ce vreţi cu el.” Acesta era un mod de a spune că el se degajează de orice responsabilitate. Analizând modul în care Pilat a acţionat, din punctul de vedere al unei justiţii ce se realizează la ordin, se poate spune că el s-a comportat ca un prefect ce se afla sub presiune. În ultimă instanţă, Pilat s-a comportat ca un funcţionar incompetent; fiind constrâns să concilieze exigenţele Romei şi mentalitatea evreiască, rolul său implica să dea dovadă de o mare dibăcie. Însă nici cu alte ocazii el nu a fost la înălţimea funcţiei pe care o avea. Datorită deselor greşeli pe care le-a făcut, Pilat a fost demis din toate funcţiile sale şi în anul 36 a fost repatriat.

Câteva secole înainte de nedreapta condamnare a lui Iisus, în primăvara anului 399 î.hr., înţeleptul Socrate, care reprezenta în Grecia spiritul critic şi înţelepciunea, a fost condamnat pe nedrept la moarte şi apoi a fost ucis, cerându-i-se să bea o cupă plină cu suc de cucută. Socrate era ţapul ispăşitor ideal. El a avut dreptate atunci când le-a spus judecătorilor săi că moare în ipostaza de victimă a unui exces de democraţie şi a dictaturii ignoranţei. Este semnificativ că Socrate a dat dovadă de o demnitate exemplară şi nu a răspuns la nedreptatea care i s-a făcut printr-o altă nedreptate. Contrar obiceiurilor, execuţia care a fost decisă nu a urmat imediat după acel verdict. Socrate a dispus după acel verdict de o lună de zile. Mulţi dintre prietenii săi sperau că el va evada, căci nu era ţinut în închisoare. El nu a făcut aceasta, fiind fidel principiului său şi anume că nu se cuvine să răspunzi la o nedreptate cu o altă nedreptate, deşi ar fi fost perfect îndreptăţit să o facă.

În Evul mediu, Biserica era, am putea spune, depozitara justiţiei divine ce se baza, chipurile pe scrierile sfinte. Ecleziaştii îşi arogau o putere fără limite care se realiza cu preţul unor excese multiple şi pretindeau că fac aceasta în numele lui Dumnezeu. Datorită unor astfel de atitudini au existat procesele de aşa-zisă erezie, cum a fost acela al Ioanei d’Arc, care rămâne până în zilele noastre un model cutremurător de justiţie care a fost realizată la ordin.

La rândul lor, Templierii au fost victimele colaterale ale „fulgerelor” Vaticanului, dar mai ales ale puterii regale care urmărea în felul acesta să predomine asupra puterii spirituale. În secolul XV, nici nu mai era nevoie să se invoce religia pentru a fi eliminat după bunul-plac al regelui un ministru care îl deranja pe rege. În felul acesta adeseori, aşa-zise acte de justiţie au fost realizate la ordinele care veneau din afară, din culise şi stabileau încă de la începutul procesului cum anume se va încheia un astfel de proces, fiind stabilit dinainte ce pedepse cumplite vor primi acuzaţii.

Pe vremea procesului Ioanei d’Arc, Biserica s-a implicat să instrumenteze în cazul procesului ei capetele de acuzare. În final, judecătorii chiar s-au lăudat: „Acesta a fost un proces frumos”. Astfel s-au exprimat ei după ce au condamnat-o pe sărmana Ioana d’Arc la moarte prin ardere pe rug. Prin aceasta, respectivul tribunal ecleziastic nu a reuşit să salveze aparenţele, la capătul unui proces ce a fost receptat de mulţi oameni ca fiind un moment de mare nedreptate. Ulterior, chiar şi reabilitarea Ioanei d’Arc se poate spune că, până la urmă, a fost o numai o mascaradă.

În cazul Cavalerilor Templieri, se poate vorbi despre o procedură fără fundament şi în cadrul căreia aplicarea legii lipseşte cu desăvârşire. Încă de la început s-a pus problema cine ar fi trebuit să aibă îndrituirea de a-i judeca pe Templieri? Puterea temporală care se afla în mâinile regelui Franţei, Filip cel Frumos ori puterea spirituală ce era încarnată de papa Clement al V-lea? În acest proces, ce a fost parţial şi plin de abuzuri, motivele religioase apar în cele din urmă ca fiind nişte pretexte viclene.

Manifestându-se în ipostaza de „spintecător al conformismului intelectual” ce fusese impus de iezuiţi, astronomul şi fizicianul Galileo Galilei susţine în mod ferm că Pământul nu este în centrul Universului. Aceste convingeri atrag asupra sa „fulgerele” Sfântului Scaun. În felul acesta, Inchiziţia va ajunge să persecute un mare geniu. Implacabilul verdict este dat la 16 iunie 1633 la Roma: „Numitul Galileo va fi chemat să abjure convingerile sale şi va fi condamnat la recluziune, fiind totodată somat să nu discute despre teoriile sale sub ameninţarea unor sancţiuni ce vor fi aplicate dacă nu se va conforma acestei decizii. Atât întreaga sa operă, cât şi aceea a lui Copernic, va fi pusă la index.” Este evident că teologii disting realitatea fizică a lumii în conformitate cu scrierile sfinte şi cu teoriile matematice ce sunt pur abstracte. Ceva mai târziu, papa Benedict al XIV-lea declară ca fiind acceptabil heliocentrismul (aceasta s-a petrecut abia în anul 1757), dar cu toate acestea, abia papa Ioan Paul al II-lea va îndrăzni să-l reabiliteze pe Galileo în anul 1992. Pe vremea lui Galileo, tribunalul eclesiastic semăna pur şi simplu teroarea.

La ora actuală, cunoaştem de asemenea cu toţii martiriul lui Giordano Bruno. Deoarece susţinea că universul fizic este infinit, filozoful Giordano Bruno a fost ars de viu în piaţa „Campo dei Fiori” din Roma, în data de 17 februarie 1600. Mult după aceea, oraşul i-a oferit un omagiu tardiv prin monumentul care a fost ridicat în apropiere de locul unde Giordano Bruno a fost ars de viu pe rug.

Iată cum se prezenta justiţia la ordin în epoca modernă. Monarhii se bucurau de o putere regală ce este întotdeauna simbolizată de sceptru şi de sabie. Numindu-i pe judecători, monarhii se foloseau de lege după bunul lor plac. Chiar dacă exemplul lui Galileo Galilei arată că Biserica mai putea încă să se amestece, cel mai adesea suveranul impunea un arbitrariu implacabil, aşa cum avem un exemplu evident în cazul lui Fouquet (care avea o poziţie analoagă unui ministru al finanţelor în timpul lui Ludovic al XIV-lea, în Franţa şi a fost închis pe viaţă în mod nedrept la comanda acestuia). După revoluţia franceză din 1789, această situaţie se inversează. De atunci încolo, „poporul” îşi exercită o aşa-zisă autoritate judiciară prin intermediul reprezentanţilor adunării populare.

Un alt exemplu celebru de justiţie la ordin este şi rămâne acela al lui Jean Calas care a fost condamnat pe nedrept numai pentru că era protestant. În anul 1762, Jean Calas este supus la tortură la ordinul Parlamentului din Toulouse. Bănuiţi care era crima de care Jean Calas era acuzat? El era hughenot într-o Franţă catolică. Celebrul Voltaire a fost alarmat de mulţimea de abuzuri şi contradicţii ale procesului lui Jean Calas şi a realizat o anchetă paralelă. În felul acesta el şi-a format o convingere personală şi, mai mult decât atât, a alertat opinia publică. Jean Calas a fost totuşi executat în data de 10 martie 1762. În cazul lui Jean Calas se poate vorbi despre o „campanie de presă” ce a fost realizată de Voltaire. Pentru a obţine revizuirea procesului şi reabilitarea celui care fusese acuzat pe nedrept, Voltaire manifestă o energie imensă şi totodată declanşează acea primă campanie de presă cu o parte importantă din averea sa. Printre altele, el a pus să fie afişate pancarte în toate oraşele din Franţa.

În luna decembrie 1792, fiind acuzat de trădare a naţiunii, regele Ludovic al XVI-lea este târât în faţa Convenţiei. El este tratat cu mult mai rău decât un simplu cetăţean, fiind lipsit de apărător încă de la începutul procedurii. Fiind privat de orice drept şi adus într-o stare de evidentă neputinţă în faţa nebuniei revoluţionare, fostul rege Ludovic al XVI-lea a fost în mod ineluctabil zdrobit. În data de 21 ianuarie 1793, fostul rege Ludovic al XVI-lea a fost executat. Atunci când urcă pe eşafod, i se ia redingota, precum şi fularul şi cravata. El încearcă să se adreseze mulţimii, dar cuvintele sale sunt imediat acoperite de bătaia tobelor.

În anul 1804, condamnarea la moarte a ducelui de Enghien, care era totodată ultimul prinţ de Condé, la ordinul lui Napoleon, a fost de fapt un asasinat. În cazul ducelui de Enghien, procedura a fost expeditivă, fiind acuzat de conspiraţie şi apoi de trădare. Tânărul bărbat a fost împuşcat şi apoi aruncat în gropile castelului de la Vincennes la lumina unei lanterne. În ultimele sale clipe de viaţă unicul său tovarăş a fost un câine, fapt ce arată singurătatea pe care duce de Enghien a fost obligat să o îndure în faţa morţii. Până şi soldaţii au fost ruşinaţi de gestul lor şi s-au abţinut să-i dezbrace trupul de veşminte şi să-i ia obiectele de valoare.

Justiţia la ordin în epoca contemporană

În Franţa, atât afacerea Dreyfus (aprox. 1890-1906), cât şi procesul de la Riom din 1942 aruncă o lumină crudă asupra ingerinţei abuzive a statului în sala de judecată. Atunci când judecătorii au refuzat să se conformeze ordinelor şi nu au acceptat să li se comande ceea ce trebuie să facă, şi atunci când manevrele din culise nu au fost acceptate, s-a recurs la o situaţie de excepţie şi s-a creat un aşa-zis tribunal special care a permis statului să realizeze un simulacru de justiţie, în realitate o justiţie abuzivă. În Franţa a mai avut loc la un moment dat o aşa-zisă frondă a procurorilor care au refuzat să se supună acţiunilor din culise. Cu acea ocazie, ei s-au opus şi au afirmat că resping tutela politică, care le reduce prerogativele. Dar cu toate acestea, multiplicarea proceselor politico-financiare a obligat executivul să împiedice din ce în ce mai mult astfel de acţiuni.

La ora actuală, se ştie că celebrul caz Dreyfus care a existat în Franţa a fost totodată un proces care a degradat armata. Atunci când este privit din punct de vedere militar, poliţienesc şi judiciar procesul lui Dreyfus va rămâne în analele justiţiei ca o negare absolută a statului de drept şi ca un faliment evident al statului francez, în tot ceea ce el pretinde că este o democraţie. În cazul căpitanului Dreyfus, acuzat de trădare, a fost evidentă o manipulare grosolană a aşa-ziselor dovezi. La câteva luni după condamnarea arbitrară a căpitanului, prietenii săi s-au angrenat într-o luptă fermă pentru reabilitarea sa. Cu acea ocazie, deoarece risca să se afle într-o supărătoare ipostază, armata a făcut tot posibilul pentru a menţine condamnarea iniţială, prin achitarea adevăratului vinovat şi contrafacerea unor probe. Ea reia atunci dosarul ce a fost instrumentat împotriva lui Dreyfus şi realizează diferite maşinaţiuni, acţionând pe toate căile împotriva revizuirii procesului. Aşa-zisul „dosar secret” înscenat lui Dreyfus nu este alceva decât o adunătură de aşa-zise probe (probe ilegale) care sunt datorate Statului Major al armatei franceze. Este semnificativ că în întreaga Europă, opinia publică a aflat despre acest caz şi a fost interesată să descopere dedesubturile acestui proces murdar, fiind pentru prima dată când un caz judiciar găseşte un ecou foarte mare dincolo de frontiere.

În anul 1942 a apărut tot în Franţa un alt proces faimos, în care judecătorii sunt asmuţiţi în cadrul unei aşa-zise acţiuni a lipsei de demnitate naţională. Cu acea ocazie, guvernul de la Vichy îi cheamă în justiţie la Riom de la 19 februarie până la 15 aprilie 1942 pe conducătorii celei de a treia Republici. Motivul acestui proces? Trebuia ca cei chemaţi în justiţie să suporte responsabilitatea înfrângerii şi capitulării Franţei.  Dat fiind faptul că procesul devine o evidentă mascaradă, Hitler este iritat şi culmea acestui proces al ruşinii este că Hitler dispune suspendarea lui.

Justiţia la ordin, o succintă definire

Să vedem acum care este din punct de vedere istoric justa definiţie a unei justiţii ce se realizează la ordin, fiind subordonată comenzilor care vin din culise şi care cel mai adesea sunt date de către cei care deţin puterea politică?
Este evident că toate dosarele şi toate cazurile care se supun acestei logici au în comun patru caracteristici fundamentale:
a. Un stat veleitar, cel mai adesea coercitiv
b. Judecători care, chiar dacă nu sunt servili, sunt cel puţin receptivi să ducă la capăt cu slugărnicie ceea ce doresc autorităţile sau ceea ce le comandă cei care acţionează din culise
c. Acuzaţi a căror vinovăţie nu este deloc evidentă
d. Sentinţe care, în marea majoritate a cazurilor se vor a fi exemplare pentru opinia publică.

În ceea ce priveşte procedurile ilegale ce implică disimularea voluntară a probelor sau a documentelor, astfel de cazuri există, dar ele sunt ceva mai rare. La ora actuală se ştie chiar foarte bine că un caz faimos de parodie a justiţiei au fost procesele terorii care au urmat revoluţiei franceze din 1789. În cazul lor, atât procedura, cât şi apărarea au fost pur şi simplu suprimate. Nu a fost realizată niciun fel de anchetă şi singura alegere era aceea a achitării sau a condamnării la moarte prin ghilotină. Cu acea ocazie, zeci de mii de persoane au fost victimele acestui sistem.

Citiţi şi:

Autorităţile române împotriva lui Gregorian Bivolaru

Justiţia în Antichitate. Procese celebre în care Justiţia a eşuat

yogaesoteric
28 mai  2012