La 90 de secunde de catastrofă

Articol preluat de pe site-ul www.descopera.ro
 

22 septembrie 2012. Miezul nopţii. Cerul de deasupra Germaniei este acoperit de o cortină scânteietoare de lumini colorate. Rareori aurora boreală a mai putut fi observată atât de adânc în sud faţă de regiunea arctică. Dar, fascinaţia fenomenului nu durează mult. În numai câteva secunde, becurile aprinse de pe străzi şi din clădiri încep să pâlpâie, devin neobişnuit de strălucitoare pentru un moment, după care toată ţara se cufundă în întuneric. În numai 90 de secunde, întreaga Europă rămâne fără electricitate. După numai un an de zile de la acest fenomen, milioane de europeni sunt morţi, iar infrastructura continentului zace în ruine. S.U.A., China şi Japonia se zbat şi ele să îşi revină în urma acestei catastrofe – o furtună violentă, petrecută la 150 de milioane de kilometri distanţă de Terra: pe suprafaţa Soarelui.

Faţa ucigaşă a Soarelui

Pare greu de crezut că Soarele ar putea naşte un dezastru de asemenea proporţii pe Pământ; şi totuşi, un raport NASA, emis în luna ianuarie a acestui an de Academia Naţională de Ştiinte (NAS) din SUA, vine să sprijine întocmai această teorie. De-a lungul ultimelor decenii, civilizaţiile occidentale au cultivat inconştient seminţele propriei lor distrugeri. Stilul modern de viaţă, în întregime dependent de tehnologie, ne expune astăzi unor pericole majore: emisiile plasmatice venite de pe suprafaţa Soarelui sunt de natura să ne „prăjească” centralele energetice, un eveniment cu consecinţe catastrofale.

Previziunile sunt dintre cele mai sumbre, mai ales atunci când experţi în fenomene meteorologice spaţiale, precum Daniel Baker de la Universitatea din Colorado, anunţă că ne apropiem din ce în ce mai mult de un posibil dezastru cu o asemenea magnitudine. Pare greu de crezut că Soarele ar putea compromite, în numai câteva secunde, mare parte din progresul nostru tehnologic: şi totuşi, acest lucru este posibil.

Suprafaţa Soarelui este o masă circulară de plasmă – încărcată cu particule de mare energie; o parte a acestora evadează din strânsoarea atmosferei astrului şi se deplasează prin spaţiu sub forma vânturilor solare. Din timp în timp, aceşti „curenţi” transportă miliarde de tone de plasmă sub forma unei mingi de foc denumită „emanaţie masivă a coroanei solare”. Dacă o astfel de emisie ar lovi câmpul magnetic al Pământului, rezultatul ar putea fi cu adevărat devastator.

Pătrunderea plasmei în atmosfera noastră ar cauza schimbarea rapidă a configuraţiei câmpului magnetic al Pământului, eveniment care ar induce curenţi în cablurile de tensiune ale centralelor electrice. Aceste centrale nu au fost construite să gestioneze un asemenea flux direct de electricitate. Cel mai mare pericol la care se supun, în cazul unui „atac” de această natură, este topirea circuitelor interne ale transformatoarelor, întrebuinţate pentru transmiterea curentului la utilizatorul final. Un asemenea eveniment, de dimensiuni mai reduse, a avut loc în provincia canadiană Quebec, în martie 1989, atunci când 6 milioane de oameni au rămas fără electricitate, vreme de 9 ore. Dar furtunile solare pot fi cu mult mai aspre.

Progresul nostru, blestemul nostru

Cel mai devastator eveniment meteorologic spaţial din istoria cunoscută s-a întâmplat în 1859 şi este cunoscut drept „evenimenul Carrington”, după astronomul britanic Richard Carrington, primul care i-a înţeles cauza: „două formaţiuni de lumină albă intens strălucitoare”, emanate de un mare grup de pete solare. Evenimentul Carrington a constat în opt zile de condiţii meteo spaţiale severe. Numeroşi martori oculari au declarat că au observat aurore boreale impresionante chiar şi la Ecuator. În toată această perioadă, reţelele telegrafice mondiale au fost întrerupte, iar magnetometrele s-au dereglat.

Prognozele furnizate de analizele Academiei Naţionale de Ştiinţe sugerează că, din pricina progresului tehnologic, în eventualitatea reproducerii unui fenomen de o asemenea anvergură, astăzi lucrurile ar putea sta mult mai rău şi mulţi oameni ar putea muri.

Două mari probleme trebuie luate în calcul
 
• Una o reprezintă centralele electrice moderne, proiectate să opereze la voltaje foarte mari pe suprafeţe foarte întinse. Deşi această metodă oferă o mai mare eficienţă de gestionare a reţelelor electrice, minimizând pierderile de energie şi risipa prin supraproducţie, ea a făcut centralele mult mai vulnerabile condiţiilor meteo spaţiale. Centralele de mare putere se comportă ca nişte antene, canalizând curenţi direcţi, de intensităţi enorme, în transformatoarele electrice.
• A doua problemă constă în interdependenţa centralelor cu sistemele care ne întreţin viaţa: filtrarea apei de consum şi a celei menajere, infrastructurile de transport a mărfurilor, pieţele financiare şi multe altele relaţionate cu electricitatea.

Combinând cele două aspecte, devine limpede că o repetare a evenimentului Carrington ar fi de natură să producă o catastrofă cum lumea modernă nu a mai cunoscut. Şi se va manifesta întocmai contrar cu ceea ce suntem obişnuiţi să facă dezastrele naturale; în general, regiunile cel mai puţin dezvoltate ale lumii sunt cele mai vulnerabile, nu zonele tehnologizate şi sofisticate, aşa cum va fi cazul în această situaţie.

Sfârşitul vieţii, aşa cum o ştim

Potrivit rapoartelor NAS, un eveniment meteorologic spaţial violent în zona S.U.A. ar putea induce curenţi capabili să distrugă 300 de transformatoare-cheie în aproximativ 60 – 90 de secunde, oprind alimentarea cu electricitate pentru mai mult de 130 milioane de oameni. Din acel moment, numărătoarea inversă ar începe pentru America.

Apocalipsa în 4 paşi:


1. Primul efect nefast – imediat, pentru unii – va fi sistarea alimentării cu apă potabilă. Oricine va locui într-un apartament aflat la înălţime, unde apa trebuie pompata pentru a ajunge, va fi imediat văduvit de aceasta. Pentru restul, apa potabilă va mai veni prin conducte pentru încă, cel mult, jumătate de zi.
2. De asemenea, va înceta orice formă de transport asistat electric: trenurile, tramvaiele, metrourile şi troleibuzele nu vor mai circula. Nici restul mijloacelor de transport nu vor avea o viaţă prea lungă, deoarece combustibilul din rezervoare se va termina şi nu va mai exista energia electrică necesară pompării benzinei din rezervoarele subterane în staţiile de alimentare.
3. În acelaşi timp, rafturile supermarketurilor se vor goli în foarte scurt timp şi vor rămâne goale, din acelaşi motiv al imposibilităţii transportului.
4. Generatoarele de rezervă vor mai funcţiona încă în punctele esenţiale, dar numai atât cât le vor permite bateriile, acumulatorii şi rezervele de combustibil care le pun în mişcare. Pentru spitale, acest lucru ar însemna aproximativ 72 de ore de funcţionare a aparaturii de orice fel. După acest interval, va înceta orice formă de asistenţă medicală modernă.

Cu adevărat şocant este faptul că această stare a lucrurilor va dura luni de zile, poate ani: transformatoarele topite nu pot fi reparate, ci doar înlocuite. Specialiştii estimează că există câteva astfel de transformatoare de rezervă, dar instalarea unuia nou presupune munca de o săptămână sau mai bine pentru o echipă bine antrenată de lucrători; iar acestea nu se găsesc pe toate drumurile. Oricum, în aproximativ o lună, toate transformatoarele de rezervă ar fi deja puse în funcţiune; însă numărul lor este insuficient şi ar rămâne încă foarte multe puncte nerevitalizate. Pentru acestea, va fi necesară construirea unor transformatoare noi, proces care ar putea dura până la 12 luni.

Chiar şi dacă unele sisteme vor redeveni capabile să primească energie, nu există nicio garanţie că vor avea ce primi. Aproape toate conductele de gaze naturale şi petrol care există necesită electricitate pentru a fi operaţionale. Centralele electrice alimentate pe cărbuni păstrează de obicei rezerve care să le ajungă pentru cel mult 30 de zile, dar în lipsa sistemelor de transport care să aducă mai multă materie primă, electricitatea de rezervă va fi sistată la două luni de la catastrofă. Nici centralele de energie nucleară nu ar duce-o mult mai bine. Ele sunt programate să se oprească în eventualitatea unor probleme de alimentare şi nu li se permite repornirea înainte ca sistemele electrice să fie funcţionale.

Fără energie pentru sistemele de încălzire, răcire sau refrigerare, fără transport şi asistenţă medicală, oamenii ar începe să moară în numai câteva zile. Pericolul va fi imediat pentru cei a căror sănătate depinde de o anumită medicaţie. Dacă se opreşte alimentarea cu energie electrică în New Jersey spre exemplu, s-a pierdut un centru important de producţie a  produselor farmaceutice pentru toată SUA. Medicamente perisabile precum insulina vor fi de negăsit, iar cei suferinzi de diabet sunt cu milioanele pe fiecare continent. Sistarea producţiei, a distribuirii şi a stocării acestei substanţe îi va condamna pe cei mentionaţi la moarte. Iar ajutorul nu va fi prea aproape. Zonele afectate de furtuna solară s-ar putea afla la sute şi mii de kilometri de oricine ar putea interveni pentru a oferi ajutor. Dintre aceştia, puţini ar fi dispuşi să o facă, iar aceia, la rândul lor, vor fi probabil sărac echipaţi pentru a se ridica la nivelul unui asemenea dezastru.

Apocalipsa costă 2.000 de miliarde de euro!

Din punct de vedere financiar, la o prima analiză, nenorocirea s-ar ridica la costuri de peste două mii de miliarde de euro. Aceasta doar în primul an după furtună, iar NAS consideră perioada de refacere undeva între 4 şi 10 ani. Este legitimă întrebarea dacă naţiunile aproape integral tehnologizate şi-ar mai reveni vreodată. Şi se pare că cele mai expuse regiuni sunt cele aflate în emisfera nordică. Ţări aflate la latitudini ridicate, precum Suedia şi Norvegia, spre exemplu, sunt conştiente deja că, în timp ce spectacolul regulat al aurorei boreale este plăcut de privit, el reprezintă şi un avertisment continuu la adresa reţelelor electrice de aici.

Cu toate acestea, tendinţa instalării unor reţele de voltaj foarte ridicat înseamnă că şi state aflate mai la sud sunt vulnerabile în faţa furtunilor electromagnetice. Spre exemplu, China este pe cale să implementeze o reţea electrică de 1.000 de kilovolţi, de două ori voltajul reţelei Statelor Unite. Aceasta ar însemna o unealtă perfectă pentru dezastrul indus de condiţiile meteorologice spaţiale, deoarece eficienţa reţelei de a se comporta ca o antenă creşte pe măsură ce şi voltajul dintre reţea şi sol este mai mare.

Nici Europa nu este pregatită suficient. Responsabilitatea pentru rezolvarea problemelor provocate de vremea spaţială este foarte fragmentată aici, sunt de părere cercetătorii. Reţelele electrice europene, în plus, sunt masiv interconectate şi extrem de vulnerabile defectării în cascadă. În 2006, sistarea controlată a alimentării cu energie electrică a unei porţiuni a Germaniei – pentru a permite trecerea în siguranţă a unui vas pe sub cabluri de mare voltaj – a cauzat o prăbuşire în cascadă a alimentării cu energie electrică în tot vestul Europei. Numai în Franţa, cinci milioane de oameni au rămas fără electricitate timp de două ore. Aceste sisteme sunt atât de complicate încât specialiştii înşişi par să nu înţeleagă pe deplin efectele modificării condiţiilor într-un singur punct.

ACE, „dumnezeul” de pe orbită şi 2012

Vestea bună este aceea că, existând un avertisment timpuriu, companiile electrice îşi vor putea lua măsuri de precauţie, precum ajustarea nivelurilor de voltaj şi a cantităţilor de electricitate, restricţionând transferul de energie electrică astfel încât „ciocurile” subite de tensiune să nu provoace un efect domino în rândul reţelelor de alimentare. Totuşi, veştile proaste nu se opresc în acest punct, căci sistemele noastre de avertizare din timp devin tot mai puţin de încredere pe zi ce trece.

De departe, cel mai important indicator al timpului probabil la nivel spaţial este dispozitivul NASA Advanced Composition Explorer (ACE). Lansat în 1997, satelitul respectă o poziţie pe orbita Soarelui ce îl păstrează constant la jumătatea drumului dintre acesta şi Pământ. Contactul său neîntrerupt cu suprafaţa solară înseamnă că furnizează continuu rapoarte despre direcţia şi viteza vânturilor solare şi ale altor curenţi de particule încărcate care trec pe lângă senzorii săi. ACE are capacitatea de a emite un avertisment cu 15 până la 45 minute înainte ca o furtună geomagnetică să lovească Pământul. Iar companiilor electrice le trebuie aproximativ un sfert de oră pentru a pregăti sistemele în vederea unui eveniment critic.

Totuşi, zic oamenii de ştiinţă, în cazul evenimentului Carrington, „emisia masivă din coroana solară” a călătorit atât de repede încât a ajuns la Terra în mai puţin de 15 minute de la locul unde este poziţionat ACE. În plus, sistemul are deja 11 ani şi şi-a depăşit durata de viaţă planificată. Detectoarele de la bordul său şi-au mai pierdut din sensibilitate şi nu se ştie când vor înceta să mai funcţioneze, putând claca chiar în momentul următorului flux puternic de radiaţie.

Din nefericire, viitorul apropiat nu anunţă un înlocuitor pentru ACE. Alţi sateliţi de observare solară, precum Observatorul Solar şi Heliosferic (SOHO) pot oferi un oarecare avertisment, dar cu informaţii mai puţin detaliate şi – crucial! – mult mai târziu. Implicarea specialiştilor şi a politicienilor în această chestiune este minimă, în prezent neluându-se prea în serios problema… până când, probabil, dezastrul va lovi şi va provoca zeci de milioane de victime.

Cel mai probabil, o furtună solară ar putea lovi în primăvara sau în toamna anului 2012, o dată cu următorul maximum al Soarelui. În perioada echinocţiilor, orientarea câmpului magnetic al Pământului către Soare ne face, în mod particular, vulnerabili unui asalt plasmatic. Mai mult, în această perioadă, consumul de electricitate este relativ scăzut, nefiind necesare, în mod excesiv, nici încălzirea, nici răcirea. Cu numai o mână de reţele electrice funcţionale, sistemul energetic se bazează pe algoritmi computerizaţi pentru „gâtuirea” cantităţilor mari de energie din centrale, ceea ce le lasă foarte vulnerabile în calea „ciocurilor” bruşte. Dacă, până atunci, ACE îşi va da obştescul sfârşit sau o minge uriaşă de plasmă va lovi prea repede pentru ca dispozitivul să o semnalizeze la timp, consecinţele vor fi dintre cele mai sumbre, putând arunca o mare parte a planetei sau chiar întregul Pământ, în haos.

Ce este de făcut? Nimeni nu ştie încă, mai ales că guvernele sunt foarte greu de mobilizat în vederea unei crize cum nu a mai fost până acum. Factorii de decizie nu au obişnuinţa de a lua în calcul evenimente cu frecvenţa scăzută, cum sunt cele de natură cosmică, ce foarte rar se întâmplă de două ori în răstimpul unei civilizaţii.

Pe de altă parte, ar trebui să ne fi învăţat lecţia din dezastre naturale precum uraganul Katrina, valul tsunami din Indonezia sau cutremurul recent din Haiti şi să înţelegem că „puţin probabil” nu este totuna cu „imposibil”. Mai ales când miza este atât de mare, iar probabilitatea ca o furtuna electrică să lovească în următorii trei sau patru ani şi cu efecte devastatoare încă, nu este tocmai scăzută. Evenimentul Carrington s-a întamplat într-un ciclu solar mediocru, deloc remarcabil; aşadar, pur şi simplu, nu avem garanţia că un astfel de eveniment nu se va relua într-un ciclu solar neobişnuit, aşa cum este cel în care ne aflăm în prezent. Iar dacă nu înţelegem la timp riscurile la care ne supune declanşarea unei furtuni solare de proporţii, s-ar putea ca mulţi dintre noi să nici nu mai aibă ocazia să regrete ignoranţa de care guvernele mondiale au dat dovadă.
 

 

Citiţi şi:

Încălzirea foarte îngrijorătoare a Soarelui

Elitele mondiale ale francmasoneriei îşi pregătesc oraşe şi buncăre subterane ultrasecrete pentru a scăpa de evenimentele catastrofale din 2012 (I)

 

yogaesoteric

18 mai 2010