La Londra se decide soarta lui Julian Assange. În joc este mai mult decât viața unui Om, a unui Ziarist; în joc este Libertatea de a putea dezvălui crimele și abuzurile Statului Paralel. Libertatea noastră!

Un editorial cutremurător al lui Thomas Fazi de la UnHerd

Clasa politică britanică a reacționat pe bună dreptate față de moartea misterioasă a lui Alexei Navalnîi cu un amestec de oroare, dezgust și indignare.

Tratamentul aplicat criticului Kremlinului constituie o „îngrozitoare violare a drepturilor omului”, a declarat ministrul de Externe, Lord Cameron.

Putin este necesar să fie „tras la răspundere”, a adăugat liderul laburist Keir Starmer.

Julian Assange urma să compară marți și miercuri [20 și 21 februarie – n.n.] în fața Înaltei Curți pentru ultima sa audiere, după ce a fost deținut fără proces în închisoarea de maximă securitate de la Belmarsh timp de cinci ani. [Nu s-a prezentat nici în persoană, nici prin videoconferință, fiind reprezentat de avocații săi. – n.n.]

Își va mai declara elita politică britanică angajamentul în favoarea respectării drepturilor omului? Nu cred.

Dacă tribunalul respinge noul apel, fondatorul australian al WikiLeaks va putea fi extrădat imediat în Statele Unite, unde va fi aproape cu siguranță încarcerat pe viață pentru spionaj ‒ foarte probabil în condiții extrem de grele.

„Dacă va fi extrădat, va muri”, a declarat soția sa Stella.

Lipsa de interes a guvernului britanic pentru soarta lui Assange nu este surprinzătoare: la urma urmei, doar ei l-au aruncat în închisoare.

Mai îngrijorător este că o mare parte a opiniei publice pare să manifeste o relativă indiferență. Este probabil rezultatul unei campanii duse împotriva lui Assange în cursul ultimilor 15 ani, care a urmărit să îi distrugă reputația și să îl lipsească de sprijinul public.

Cei care nu sunt la curent cu amănuntele acestui caz pot crede chiar că Assange se află în închisoare pentru că a fost găsit vinovat de una dintre numeroasele infracțiuni penale de care a fost acuzat de-a lungul anilor: de la viol la infracționalitate cibernetică și, bineînțeles, spionaj.

Ar fi totuși o mare eroare de percepție. Din 2019, Assange este încarcerat la Belmarsh ‒ și supus unei „torturi psihologice prelungite”, conform unui raport ONU ‒ deși el este practic nevinovat în fața justiției britanice, dat fiind că nu a fost găsit vinovat de nicio infracțiune, cu excepția încălcării ordonanței de eliberare pe cauțiune după 12 ani de închisoare.

Acum câțiva ani, el a cerut azil politic ambasadei Ecuadorului, o infracțiune pasibilă de maximum 12 luni de închisoare.

Calvarul lui Assange a început în august 2010, atunci când a făcut obiectul unei anchete în Suedia pentru viol și agresiune sexuală.

Patru luni mai târziu, autoritățile suedeze au dispus arestarea sa.

Mulți au considerat că momentul ales a fost extrem de suspect: în anul acela, șirul de dezvăluiri ale WikiLeaks zgâlțâise guvernele occidentale și ținuse prima pagină a ziarelor.

Divulgând sute de mii de fișiere confidențiale ale Pentagonului, CIA și NSA, organizația a dezvăluit masacrele asupra civililor în Irak și Afganistan, tortura, „extrădările” ilegale, programele de supraveghere în masă, scandalurile politice, presiunile asupra guvernelor străine și corupția endemică.

Assange a avut acces până la nivelul suprem al puterii ‒ cel din spatele fațadei democratice oficiale a societăților noastre, acolo unde birocrațiile de stat, aparatele de securitate militară și corporațiile financiare atotputernice operează din umbră.

Ziarista de investigații italiană Stefania Maurizi, care colaborează cu WikiLeaks de mai mulți ani, este cea care a folosit termenul de „Putere Secretă” pentru a descrie această realitate asupra căreia cetățenii nu au niciun control și, adesea, chiar îi ignoră existența.

Până la apariția WikiLeaks, această Putere Secretă se afla în mare măsură la adăpost de controlul public, cu excepția unor rare ocazii, și de aceea putea acționa nestingherită.

„Pentru prima oară în istorie, WikiLeaks a deschis o breșă uriașă în interiorul acestei Puteri Secrete”, scrie Maurizi.

Astăzi, mulți dintre noi suntem conștienți de maniera în care complexul de securitate națională operează în strânsă colaborare cu Big Tech și cu presa pentru a cenzura vocile disidente.

Însă Assange ne-a avertizat încă de acum mai bine de zece ani. Nu e de mirare că Sistemul îl tratează cu atâta duritate.

Există un temei cât de mic pentru acuzațiile care au declanșat 14 ani de „război juridic” împotriva lui Assange?

La mulți ani după ce autoritățile suedeze au început ancheta, s-a dovedit că niciuna dintre cele două presupuse victime nu a dorit să depună plângere împotriva lui Assange ‒ și cu atât mai puțin să îl acuze de viol.

După cum a scris Nils Melzer, fost raportor ONU pentru cazurile de tortură, într-un raport șocant despre cazul Assange, există „indicii puternice că poliția suedeză și parchetul au manipulat în mod deliberat și exercitat presiuni (cel puțin asupra uneia dintre presupusele victime), care venise la secția de poliție cu un cu totul alt scop, pentru a o determina să facă o declarație care să poată fi folosită la arestarea dl Assange cu suspiciunea de viol”.

Unul dintre numeroasele mituri care înconjoară acest caz este că nu s-a ajuns la proces pentru că Assange s-a sustras justiției.

În realitate, Assange, care se afla atunci în Marea Britanie, s-a făcut disponibil pentru un interogatoriu prin mai multe mijloace: telefon, videoconferință sau în persoană la ambasada Australiei.

Însă autoritățile suedeze au insistat să fie interogat în Suedia.

Echipa juridică a lui Assange a replicat că extrădarea unui suspect doar pentru a fi interogat ‒ și nu pentru a-l traduce în fața justiției, de vreme ce nu a fost inculpat ‒ era o măsură disproporționată.

Era mai mult de o simplă formalitate: Assange se temea că, dacă va fi extrădat în Suedia, autoritățile din această țară îl vor extrăda mai departe în Statele Unite, unde existau motive rezonabile să creadă că nu va beneficia de un proces echitabil.

În final, Suedia a continuat să îi refuze lui Assange o garanție de ne-extrădare în SUA.

Acesta a fost motivul pentru care, în 2012, când Curtea Supremă britanică a hotărât că el trebuie extrădat în Suedia, Assange a cerut azil politic ambasadei Ecuadorului.

El a continuat, totuși, să declare că este gata să fie interogat de autoritățile suedeze în interiorul ambasadei, dar acestea nu au dat niciun răspuns.

Și, grație unei anchete realizate de Maurizi în baza dreptului de acces la informații, cunoaștem acum și motivul.

În acea perioadă, Crown Prosecution Service (CPS – parchetul) Marii Britanii, condus atunci de un anume Keir Starmer, a jucat un rol crucial pentru a determina Suedia să adopte această linie de conduită foarte neobișnuită.

La începutul lui 2011, când Assange încă era arestat la domiciliu, Paul Close, un avocat britanic din cadrul CPS, le-a împărtășit omologilor săi suedezi opinia despre caz ‒ și se pare că nu era prima dată:

„Îmi păstrez opinia anterioară că, după mine, nu ar fi prudent pentru autoritățile suedeze să îl interogheze pe pârât în Marea Britanie.”

De ce CPS i-a descurajat pe suedezi să adopte singura strategie juridică ce ar fi permis o rezolvare rapidă a cazului ‒ adică interogarea lui Julian Assange la Londra ‒ și a insistat pentru extrădarea lui?

Retrospectiv, motivația din spatele acestei atitudini este mai mult decât sulfuroasă: se pare că era vorba de a menține cazul într-o ceață juridică și pe Assange captiv în Marea Britanie cât mai mult timp posibil.

La un an după ce Assange se refugiase în ambasada Ecuadorului, procuroarea suedeză intenționa să renunțe la procedura de extrădare, dar a fost descurajată de CPS.

Printre altele, ea era preocupată de costurile ridicate pe care poliția britanică le suporta pentru a păzi ambasada zi și noapte.

Însă, pentru autoritățile britanice, aceasta nu reprezenta o problemă. Au răspunsă că „nu consideră costurile un factor relevant în această chestiune”.

Între timp, procuroarea suedeză a avut nevoie de cinci ani pentru a accepta în sfârșit să îl interogheze pe Assange la Londra. Însă numai pentru că două dintre acuzații erau pe punctul de a fi prescrise.

Totuși, deliberat sau din incompetență, cererea a fost trimisă prea târziu pentru ca autoritățile ecuadoriene să se poată conforma la timp.

Astfel, două dintre acuzații s-au prescris.

Cazul privind o a treia acuzație, violul asupra unui minor, a fost închis și el doi ani mai târziu ‒ astfel că acuzațiile celor două presupuse victime au rămas nerezolvate, stigmatul rămânând definitiv asupra lui Assange.

În acest stadiu, împotriva lui Assange nu mai exista niciun mandat, dar el a rămas în ambasadă pentru că, dacă ar fi părăsit-o, ar fi fost imediat arestat de poliția britanică pentru încălcarea ordonanței de eliberare pe cauțiune (și, se temea el, extrădat în SUA).

Din pricina comportamentului cu totul neobișnuit al autorităților suedeze, Assange a fost pus arbitrar și ilegal în detenție timp de șapte ani, după cum a conchis inclusiv Grupul de Lucru al ONU privind Detenția Arbitrară.

Melzer, fostul raportor ONU, a enumerat ulterior 50 de încălcări prezumate ale procedurilor regulamentare de către autoritățile suedeze, inclusiv o „manipulare proactivă a probelor”, cum ar fi înlocuirea conținutului declarațiilor femeilor fără știrea acestora.

Melzer a conchis:

„Autoritățile suedeze au făcut totul pentru a împiedica o investigație corectă și o rezolvare juridică a acuzațiilor lor de viol împotriva lui Assange.”

Se pare deci că „ancheta” suedeză nu a avut ca obiectiv să facă dreptate presupuselor victime sau să stabilească adevărul.

Era doar o metodă de a-l distruge pe Assange punând în mișcare mașinăria judiciară care îl zdrobește de atunci încoace ‒ și bineînțeles de a-i mânji reputația prin asocierea numelui său în spațiul public cu violul.

Ce rol a jucat Starmer în această afacere? În perioada când CPS avea în vedere extrădarea lui Assange în Suedia, Starmer a făcut mai multe călătorii în SUA, în calitate de Director pentru Urmăriri Penale.

Arhivele americane arată că Starmer s-a întâlnit cu procurorul general Eric Holder și cu numeroși oficiali din domeniul securității naționale americane și britanice.

Prin legea accesului la informații, organizația media britanică Declasified a solicitat itinerariul fiecăreia dintre cele patru călătorii ale lui Starmer în SUA.

CPS a răspuns că toate documentele legate de călătoriile lui Starmer la Washington au fost distruse.

Cerând explicații și întrebând dacă distrugerea unor astfel de documente este ceva obișnuit, CPS nu a mai răspuns.

La fel, atunci când Maurizi, de asemenea în baza legii accesului la informații, a cerut CPS să dezvăluie corespondența dintre Close și autoritățile suedeze, i s-a răspuns că toate informațiile legate de numele lui Close au fost șterse când s-a pensionat și nu pot fi recuperate.

CPS a adăugat că contul de e-mail al lui Close a fost șters „în conformitate cu procedura standard”, deși Maurizi a descoperit ulterior că nu aceasta era nici pe departe „procedura standard”.

De atunci, Maurizi duce o bătălie legală care durează de ani buni pentru a avea acces la documente legate de CPS și cazul Assange, însă a fost permanent obstrucționată de CPS ‒ chiar și în condițiile în care un judecător a ordonat CPS să ofere explicații în cazul distrugerii unor documente cheie în cazul Assange.

Cele mai negre așteptări ale lui Assange au devenit realitate în 2019, când autoritățile britanice l-au arestat în cele din urmă, după ce au ajuns la un acord cu noul regim pro-american din Ecuador.

După arestare, Statele Unite au anunțat imediat că îl acuză pe Assange de fraudă cibernetică ‒ la care au adăugat alte 17 capete de acuzare mult mai grave de presupuse încălcări ale Legii Spionajului ‒ și au cerut extrădarea sa.

Era pentru prima oară, în cei 102 ani de la promulgarea acestui act normativ draconic, când un ziarist era inculpat în baza Legii Spionajului, care nu face nicio distincție între un spion care lucrează pentru un guvern străin și un jurnalist ca Assange.

De atunci, fondatorul WikiLeaks s-a opus extrădării sale în SUA, luptându-se cu un sistem britanic montat se pare să îl pedepsească pe Assange, în disprețul față de orice procedură legală.

Melzer a descris procedura ca pe un „proces-spectacol amintind mai mult de un regim totalitar decât de o democrație matură (…) al cărei singur scop este să-l reducă la tăcere pe Assange și să intimideze jurnaliștii și opinia publică din lumea întreagă”.

Paradoxal, totuși, toate acestea CONFIRMĂ tot ceea ce WikiLeaks a dezvăluit: că state teoretic democratice sunt gata să ocolească și chiar să încalce legea pentru a le pune pumnul în gură celor care îi amenință statu quo-ul. Inclusiv ziariștilor.

De aceea, chiar dacă nu sunteți de acord cu metodele sau cu ideile politice ale lui Assange, acest caz ar fi necesar să vă trezească atenția.

Deoarece este vorba de mai mult decât de un singur om: este vorba de a ști dacă sunteți gata să trăiți într-o societate în care jurnaliștii pot denunța crimele Puterii fără a se teme că vor fi persecutați și încarcerați.

Dacă Marea Britanie va permite extrădarea lui Julian Assange în Statele Unite, aceasta nu va da o lovitură de moarte doar unui om, ci Statului de Drept însuși.

Citiți și:
Ion Spânu: De ce jurnaliștii români nu semnează petiția în apărarea lui Julian Assange?
Prin hățișul libertăților arestate

 

yogaesoteric
3 martie 2024