La negocierile pentru lumea post-unipolară, noi tot între mese vom cădea?

„Lumea veche a murit, lumea nouă se naște încet, iar în acest clar-obscur apar monștri.” Iată una dintre însemnările lui Antonio Gramsci pe care, recitind-o azi, îți este greu să spui dacă a fost un diagnostic al timpurilor sale sau, mai curând, este o premoniție adeverită după aproape nouă decenii.

Fapt semnificativ, tâlcul acestor cuvinte ale autorului Scrisorilor din închisoare îl regăsim, exprimat în alți termeni, în comentariul istoricului britanic Timothy Garton Ash despre „perspectivele surprinzătoare pe care le dezvăluie războiul din Ucraina”. Citez: „Uniunea Europeană, un imperiu post-imperial, în parteneriat strategic cu un imperiu-post imperial american, pentru a preveni revenirea unui imperiu rusesc în declin și pentru a contracara un imperiu chinezesc în ascensiune”.

Nu era, desigur, greu să identificăm cine este acel aliat strategic la care face vorbire comentariul din The Foreign Affairs, dacă ne amintim sintagma „Republica Imperială”, care a dat titlul unei celebre cărți a lui Raymond Aron consacrată politicii externe a Statelor Unite ale Americii în perioada 1945-1972. Ceea ce, însă, nu puteau să ia în calcul nici Antonio Gramsci și nici Raymond Aron era faptul că, în acest prim sfert de veac al anilor 2000, în jocul redistribuirii puterii va apare și se va impune China. Redistribuire a puterii globale și, implicit, reconfigurare a sferelor de influență la care, cu siguranță, puțini s-ar fi gândit la începutul anilor ’90 ai veacului de acum încheiat, când, la nivel european sau poate nu numai, se trăia în euforia prăbușirii sistemului mondial socialist și a destrămării URSS. Euforie sub presiunea căreia noi, aici, pe plaiurile carpato-pontico-dâmbovițene, nu știam cum să îi mulțumim celui de sus că ne-a scăpat de raționalizarea gazelor, a energiei electrice și a hranei zilnice și îi așteptam cu mare nerăbdare pe frații noștri mai mari din familia democrațiilor consolidate, din Europa de Vest și din Statele Unite, să ne poftească la masa îmbelșugată a societății de consum.

Să fi îndrăznit cineva să ne spună să o lăsăm mai moale cu speranțele astea fiindcă altul era să fie cursul vremurilor, adică un alt scenariu era pe masa de lucru al câștigătorilor partidei, că vai și amar ar fi fost de capul lui! Fapt este și rămâne, cred, că aderarea României la NATO și, apoi, la Uniunea Europeană erau singurele opțiuni pe care țara noastră, implicit diriguitorii treburilor publice, le aveau la acea oră. Mă încumet chiar să spun că, dacă prin reducere la absurd, cei care negociau, mai întâi cu Alianța Nord Atlantică și apoi cu Uniunea Europeană, ar fi spus „stop jocului”, fiindcă sunt prea împovărătoare condițiile, ar fi fost vai și amar de capul lor! În plus, să nu uităm nici că, în acești ultimi treizeci de ani, s-au modificat multe pe tabla de șah, iar primul argument care îmi vine în atenție este faptul că o răsturnare de situații care a avut un dureros impact asupra noastră a fost aceea că la scurtă vreme după încheierea cu succes a negocierilor, la conducerea Uniunii Europene a venit Partidul Popular European și, în acest fel, s-a instaurat dictatura modelului unic neoliberal. Place sau nu place, dar avea foarte multă dreptate Adrian Năstase, premierul în al cărui mandat s-au purtat și s-au încheiat aceste foarte încâlcite negocieri, atunci când, parcă în 2005, a spus că noi cu o anumită Uniune Europeană am tratat și cu o cu totul altă Uniune Europeană vom avea să lucrăm de acum înainte. Ceea ce, să o recunoaștem, s-a adeverit!

În acest caz, întrebarea mea este și rămâne: au avut partidele care au preluat frâiele puterii, la începutul anului 2005, o strategie de prevenire și una de răspuns la provocările care aveau să urmeze după reconfigurarea jocurilor de putere din UE, respectiv din Statele Unite? Sau elitele puterii de la București doar s-au situat pe poziția lui „nu da, nene”, pe care de regulă o numim poziția ghiocelului sfios? I-a dat, de pildă, cineva o replică Angelei Merkel atunci când doamna de fier de la Berlin a declarat că nu știe ca în Constituția României să fie prevăzută demiterea prin referendum a președintelui? I-a spus cineva, tot un oficial de la București, lui Philip Gordon, emisarului doamnei Hillary Clinton, că suspiciunile că referendumul a fost fraudat nu se confirmă? Desigur, acestea sunt subiecte aflate acum la arhivă, dar este necesar să ne amintim de ele, pentru că ștafeta acestei rușinoase tradiții a fost preluată și este dusă mai departe.

Vezi ce s-a ales din așa-zisa discuție a președintelui Klaus Iohannis cu Volodimir Zelenski, omologul său de la Kiev, privind politicile discriminatorii aplicate în mod constant etnicilor români din Ucraina sau tăcerea absolut revoltătoare în care domnul chiriaș din Palatul Cotroceni se menține referitor la comportamentul samavolnic al guvernanților de la Viena în ceea ce privește accesul țării noastre în Spațiul Schengen. Nedreptăți care, pe bună dreptate, impun o luare de atitudine fermă, categorică și demnă. Impun, dar la noi se tace cu strășnicie, măre Doamne, ca să nu supărăm pe cineva, nu spun cine, persoane importante…….

A propos, își mai aduce aminte cineva de sintagma „diplomație la mai multe orizonturi”? Sau au clasat-o și pe aceasta așa cum, încă prin 1993, un anumit analist politic de rit soroșist ne punea în vedere că noțiunea „interes național” este una strict naționalist comunistă și că nu dă bine la noile Înalte Porți să mai facem uz de ea?

În aceste împrejurări, să ne mai punem întrebarea unde și cum ne va fi locul pe harta sferelor de influență care, mai devreme sau mai târziu, va fi redesenată? Vreau, adică, să întreb, când se va trage linie și se va face socoteala, România la ce masă a tratativelor se va afla? Sau, și de data asta, va cădea între mese?

Autor: Șerban Cionoff

Citiți și:
Viitorul în Răsăritul European
Andrei Marga: Ordinea mondială de azi

yogaesoteric
13 iunie 2023