Comisia de la Veneţia: „Judecătorii pot fi traşi la răspundere penală pentru hotărârile lor dacă le este dovedită vinovăţia individuală şi dacă eroarea lor se datorează relei-credinţe sau neglijenţei grave… Oricât de importantă ar fi libertatea judecătorilor, ea nu exclude tragerea la răspundere a acestora. Trebuie asigurat un echilibru între imunitatea lor şi ideea că un judecător nu este deasupra legii.”
Oricât de importantă ar fi libertatea judecătorilor, ea nu exclude tragerea la răspundere a acestora, iar dacă se constată că un magistrat a acţionat cu rea-credinţă, cu intenţie, printr-un abuz deliberat sau printr-o neglijenţă gravă, repetată şi serioasă, pot fi declanşate acţiuni disciplinare şi trageri la răspundere penală sau răspundere civilă. Aceasta este concluzia Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept, cunoscută sub numele de Comisia de la Veneţia, adoptată în cea de-a 110-a sesiune plenară organizată la Veneţia în perioada 10-11 martie 2017, sesiune la care a luat parte şi ministrul Justiţiei Tudorel Toader.
Posibilitatea tragerii la răspundere penală şi patrimonială a magistraţilor a fost analizată de membrii Comisiei de la Veneţia ca urmare a scrisorii transmise de preşedintele Curţii Constituţionale a Republicii Moldova, Alexandru Tănase şi transpusă în Opinia nr. 880/2017, tradusă de Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova. În concret, Alexandru Tănase solicita Comisiei de la Veneţia să clarifice trei probleme privind independenţa şi imunitatea judecătorilor, precum şi posibilitatea tragerii la răspundere patrimonială a acestora, pornind de la cazul unei judecătoare care a fost acuzată de pronunţarea unei hotărâri ilegale de Procurorul General care a iniţiat producerile penale împotriva acesteia, acuzând că o instanţă superioară – Curtea Supremă de Justiţie – a constatat interpretarea eronată a prevederilor legale şi depăşirea competenţelor de către judecătoare „atunci când a interpretat Constituţia şi a obligat Comisia Electorală Centrală să adopte un nou act”.
Cu această ocazie, Comisia de la Veneţia a mai reţinut că răspunderea penală şi cea disciplinară nu se exclud reciproc, dar „sancţiunile disciplinare pot fi potrivite, totuşi, în cazul în care există o achitare în materie penală”. Iar dacă judecătorii pot fi traşi la răspundere penală pentru interpretarea unei legi, atunci când se constată că există rea-credinţă sau gravă neglijenţă, nu la fel ar trebui să se petreacă în cazul erorilor judiciare, unde nu se poate dovedi existenţa relei-credinţe, întrucât „remediul principal pentru asemenea erori îl reprezintă procedura de contestare”, arată Comisia de la Veneţia.
Concluzionând, Comisia de la Veneţia stabileşte că „doar eşecurile provocate cu intenţie, printr-un abuz deliberat sau, dacă se poate demonstra, printr-o neglijenţă gravă, repetată şi serioasă ar trebui să dea naştere acţiunilor disciplinare şi sancţiunilor, răspunderii penale sau răspunderii civile”.
Iată poziţia Comisiei de la Veneţia exprimată în cadrul celei de-a 110-a sesiuni plenare organizată la Veneţia în perioada 10-11 martie 2017 şi tradusă de Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova:
„Opinie
A. Prima întrebare:Dacă este posibilă tragerea la răspundere penală în cazul unui judecător, pentru interpretarea legii, stabilirea faptelor sau evaluarea probelor de către acesta, atunci când judecă un caz din faţa sa?
36. Oricât de importantă ar fi libertatea judecătorilor în exerciţiul funcţiei lor judiciare, ea nu presupune lipsa tragerii la răspundere a judecătorilor. Independenţa judecătorilor serveşte pentru salvgardarea drepturilor şi a libertăţilor lor individuale, în conformitate cu legea. Dacă se face abuz de puterea judiciară şi dacă este folosită greşit, ea nu poate servi scopului pe care îl urmăreşte. Judecătorii care, în exerciţiul funcţiei lor, comit ceea ce s-ar putea considera, în orice altă circumstanţă, o infracţiune, cum ar fi primirea de mită, nu pot pretinde imunitate în faţa procedurilor penale ordinare.
37. Totuşi, când judecătorii îşi exercită funcţiile judiciare, intervin considerentele de la secţiunea II de mai sus privitoare la independenţa judecătorească.
38. Răspunderea judiciarului reprezintă o chestiune complexă, care poate avea, de asemenea, o dimensiune „punitivă” prin aplicarea răspunderii disciplinare, civile şi penale individuale. Totuşi, pentru a nu corupe independenţa judecătorească, răspunderea penală în exerciţiul unei funcţii judiciare ar trebui să fie rezervată pentru cele mai grave cazuri şi să nu fie aplicată în cazul erorilor lipsite de intenţie. Dacă judecătorii ar fi fost traşi la răspunderea penală pentru erorile lipsite de intenţie comise în exerciţiul funcţiei lor judiciare, acest fapt ar putea periclita atât imparţialitatea, cât şi independenţa judecătorilor. Imparţialitatea judecătorilor va fi pusă în pericol, de vreme ce ameninţarea aplicării sancţiunilor poate afecta, în mod involuntar, judecata lor. Independenţa judecătorilor va fi pusă în pericol, de vreme ce răspunderea penală pentru erorile comise fără intenţie vor vulnerabiliza judiciarul în faţa ingerinţei executivului în funcţia judiciară.
39. Din analiza secţiunii III de mai sus s-ar părea că, dacă judecătorii pot fi traşi la răspundere penală pentru interpretarea dreptului, pentru stabilirea faptelor şi pentru evaluarea probelor, o asemenea răspundere este posibilă doar în cazurile de rea-credinţă şi – după cum se poate demonstra – neglijenţă gravă.
40. Este important să se distingă situaţiile în care un judecător interpretează conştient o lege contrar formulării sale, a semnificaţiei sale originale sau a jurisprudenţei anterioare. Acest fapt este acceptabil, dacă judecătorul procedează în mod transparent şi oferă o motivare coerentă care să demonstreze de ce se distanţează de jurisprudenţa anterioară. În dependenţă de tradiţia juridică, rolul judecătorilor în sistemul judiciar şi metodologia juridică existentă, interpretarea unei legi contrar formulării sale, a semnificaţiei originale sau a jurisprudenţei anterioare se poate încadra în câmpul analizei profesionale a standardelor de soluţionare a litigiilor.
41. Principiile de bază care decurg din opiniile anterioare ale Comisiei de la Veneţia, opiniile CCJE şi standardele europene stabilite menţionate mai sus spun că judecătorii nu ar trebui traşi la răspundere pentru (1) erorile judiciare care nu implică reaua-credinţă şi (2) diferenţele de interpretare a dreptului. Remediul principal pentru asemenea erori îl reprezintă procedurile de contestare.
B. A doua întrebare: Dacă este posibil ca o casare a hotărârii unei instanţe inferioare de către o instanţă superioară să servească drept motiv pentru stabilirea ilegalităţii acelei hotărâri?
42. Această întrebare este strâns legată de prima. De vreme ce este posibil să-i tragi la răspundere penală pe judecătorii aflaţi în exerciţiul funcţiilor lor judiciare, cerinţa relei-credinţe sau a neglijenţei grave pentru răspunderea penală reclamă o analiză a vinovăţiei individuale în fiecare caz. Utilizarea rezultatului negativ al procedurilor de contestare ca o condiţie precedentă stabilirii unui criteriu obiectiv sau a unei baze de atribuire a culpabilităţii penale nu întruneşte cerinţa vinovăţiei individuale.
43. Din aceste motive, Comisia de la Veneţia a notat anterior că răspunderea penală a unui judecător şi rezultatul unui proces în apel sau recurs sunt două chestiuni separate, care nu trebuie confundate. Comisia de la Veneţia a fost în mod constant de opinia că anularea soluţiei unui judecător de către instanţele superioare nu presupune în mod necesar faptul că judecătorul nu a acţionat de o manieră competentă sau profesionistă.
44. Pentru a-l trage la răspundere personală pe judecător pentru hotărârile pronunţate nu este suficient să se facă trimitere la faptul că hotărârile au fost anulate de către o instanţă superioară. Orice decizie privind competenţa şi profesionalismul unui judecător bazată pe cazurile a căror soluţie a fost răsturnată în apel sau în recurs trebuie făcută în baza unei analize actuale a cazurilor în discuţie. În orice caz, judecătorii pot fi traşi la răspundere penală pentru hotărârile lor dacă le este dovedită vinovăţia individuală şi dacă eroarea lor se datorează relei-credinţe sau neglijenţei grave.
45. În concluzie, utilizarea argumentului anulării hotărârii unei instanţe inferioare de către o instanţă superioară ca motiv în sine pentru stabilirea ilegalităţii acelei hotărâri nu este conformă cu standardele europene.
C. A treia întrebare: Dacă prevederea contestată asigură independenţa şi imparţialitatea judecătorilor într-un stat guvernat de preeminenţa dreptului?
46. Standardele europene cer demonstrarea vinovăţiei individuale la un nivel echivalent cu intenţia sau neglijenţa gravă. Judecătorii nu sunt doar răspunzători din punct de vedere penal pentru „adoptarea cu bună-ştiinţă” a hotărârilor, sentinţelor, deciziilor sau încheierilor ilegale.
47. O prevedere care stabileşte răspunderea penală a judecătorilor poate fi compatibilă cu independenţa şi imparţialitatea judecătorilor doar dacă este formulată suficient de precis pentru a garanta independenţa judecătorilor şi imunitatea funcţională pentru judecător atunci când acesta interpretează dreptul, stabileşte faptele sau cântăreşte probele.
48. Prevederile vagi, imprecise şi larg-formulate care definesc răspunderea judecătorilor pot manifesta un efect inhibitor în privinţa interpretării lor independente şi imparţiale a dreptului, a stabilirii faptelor şi a cântăririi probelor. Reglementările privind răspunderea judecătorilor cărora le lipsesc aceste calităţi pot fi utilizate abuziv pentru a exercita o presiune nepotrivită asupra judecătorilor atunci când aceştia decid cazuri şi subminează, astfel, independenţa şi imparţialitatea lor. În general şi în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, prevederile privind răspunderea penală a judecătorilor trebuie interpretate de o manieră care îi protejează de ingerinţele arbitrare în funcţiile lor judiciare.
49. Concluziile trase din răspunsurile la întrebările anterioare sunt aplicabile şi aici: 1) judecătorii nu ar trebui traşi la răspundere individuală pentru erorile judiciare care nu presupun existenta relei-credinţe şi pentru diferenţele de interpretare a dreptului; 2) nici nu este suficient să fie traşi la răspundere penală judecătorii prin definirea unei hotărâri judecătoreşti drept ilegale, făcându-se referinţă la faptul că hotărârile lor au fost anulate de către o instanţă superioară.
50. În fine, răspunderea penală a judecătorilor poate fi compatibilă cu principiul independenţei judecătorilor, însă numai în conformitate cu legea, trebuind să fie croită strâns şi neputându-se baza doar pe faptul răsturnării unui caz în apel sau în recurs. În acest sens, este important ca dreptul relevant să nu fie în conflict cu principiul de bază al independenţei judecătorilor.
V. Concluzie
51. În opinia sa amicus curiae, Comisia de la Veneţia îi prezintă Curţii Constituţionale standardele şi practica europene privind chestiunile ridicate în cerere, astfel încât să faciliteze analiza Curţii privind chestiunea/chestiunile în discuţie. Totuşi, ţine de Curtea Constituţională să stabilească interpretarea definitivă a legilor naţionale şi a Constituţiei statului ei.
52. Întrebările adresate de către Curtea Constituţională a Republicii Moldova Comisiei de la Veneţia în vederea oferirii acestei opinii amicus curiae cu privire la articolul 307 din Codul penal al Republicii Moldova sunt:
(1) Dacă este posibilă tragerea la răspundere penală în cazul unui judecător pentru interpretarea legii, stabilirea faptelor sau evaluarea probelor de către acesta, atunci când judecă un caz din faţa sa?
(2) Dacă este posibil ca o casare a hotărârii unei instante inferioare de către o instanţă superioară să servească drept motiv pentru stabilirea ilegalităţii acelei hotărâri?
(3) Dacă prevederea contestată asigură independenţa şi imparţialitatea judecătorilor într-un stat guvernat de preeminenţa dreptului?
53. Răspunsul la aceste întrebări poate fi rezumat după cum urmează:
– oricât de importantă ar fi libertatea judecătorilor în exerciţiul funcţiei lor judiciare, ea nu exclude tragerea la răspundere a acestora. Trebuie asigurat un echilibru între imunitatea lor, ca mijloc de protecţie împotriva presiunilor nepotrivite şi a abuzului din partea altor puteri ale statului sau din partea persoanelor (imunitatea funcţională) şi ideea că un judecător nu este deasupra legii (răspundere);
– de vreme ce judecătorii pot fi traşi la răspundere penală pentru interpretarea unei legi, stabilirea faptelor sau evaluarea probelor, o asemenea răspundere operează doar în cazurile în care există rea-credinţă şi, dacă se poate demonstra, neglijenţă gravă;
– judecătorii nu ar trebui traşi la răspundere pentru erorile judiciare care nu presupun existenţa relei-credinţe şi pentru diferenţele de interpretare a dreptului. Remediul principal pentru asemenea erori îl reprezintă procedura de contestare;
– răspunderea penală şi cea disciplinară nu se exclud reciproc: sancţiunile disciplinare pot fi potrivite, totuşi, în cazul în care există o achitare în materie penală; de asemenea, împrejurarea că procedurile penale nu au fost iniţiate din cauza eşecului de a stabili vinovăţia penală sau faptele unui caz penal nu presupune că judecătorul în discuţie nu a comis o încălcare disciplinară, în special din cauza caracterului diferit al acestor tipuri de răspundere;
– dacă conduita greşită a judecătorului este aptă să submineze încrederea publică în judiciar, este în interesul public să se instituie proceduri disciplinare împotriva acelui judecător. Totuşi, procedurile penale nu au în vedere aspectul disciplinar special al conduitei greşite, ci vinovăţia penală;
– în concluzie: doar eşecurile provocate cu intenţie, printr-un abuz deliberat sau, dacă se poate demonstra, printr-o neglijenţă gravă, repetată şi serioasă ar trebui să dea naştere acţiunilor disciplinare şi sancţiunilor, răspunderii penale sau răspunderii civile.
54. În fine, răspunderea penală a judecătorilor poate fi compatibilă cu principiul independenţei judecătorilor, însă numai în conformitate cu legea. Legea în discuţie nu trebuie să vină în conflict cu principiul de bază al independenţei judecătorilor. Aceasta reprezintă o problemă în privinţa căreia trebuie să se pronunţe Curtea Constituţională însăşi.
55. Comisia de la Veneţia rămâne la dispoziţia Curţii Constituţionale sau a altei autorităţi din Republica Moldova pentru a o asista.”
Citiţi şi:
Câte ceva despre diferitele forme ciudate de influențare a judecătorilor în finalizarea actului de justiție (1)
Preotul Chris Terheș despre caracatița care deja a cuprins și a acaparat presa și justiția din România, după model rusesc
yogaesoteric
10 iulie 2017