Limba noastră cea spre ființă (I)
„Drag îmi este graiul
Ca un cer cu stele,
Vorbe mângâioase:
Neamuri ale mele.”
Grigore Vieru, Graiul meu
Limba dacoromână este o limbă perfectă, armonioasă și frumoasă în toată sacralitatea ei! Limba noastră a chemat și ales pe cei mai de seamă fii ai ei și ai Mântuitorului – Hristos-Logosul, care i-a dat graiul adânc: mame, țărani, eroi, martiri, mucenici, sfinți, profeți, poeți, teologi, filosofi, artiști, rapsozi populari, cântăreți, preoți, călugari, monahi, scriitori, vlădici, voievozi, doctori „fără de arginți”, ostași bravi, arhitecți, muzicieni, pictori, meșteșugari.
Unul dintre fiii de aur ai Daciei Mari, poetul creștin-ortodox Traian Dorz, a străbătut Scriptura cu slova sa inspirată și a colindat patria în lung și în lat cu înflăcărarea unui mare artist, dăruind lumii și nouă frumusețile de basm și dumnezeiești ale neamului nostru legendar și binecuvântat.
Ce grai adânc
„Ce grai adânc au pentru noi
însemnele lăsate
de-ai noștri sfinți martiri-eroi
în urma lor,
prin toate!
Pe orice zid,
pe orice lemn,
pe orice colț de stâncă
e-un nume,
un răboj și-un semn
c-o taină-atât de-adâncă.
Când treci prin timp
și știi s-asculți
o cale și-o fântână
‒ auzi ce-ți spun părinții mulți
din cer
și din țărână.
Un glas de clopot depărtat,
o toacă
ori o cruce,
ce timp și grai de mult uitat
aminte îți aduce…
Cum retrăiești într-un minut
ce mii de ani-nainte
ți-au tot lăsat cei ce-au trecut
spre cer
și spre morminte.
Nu-i grai mai înțelept spre noi
ca cel ce ni-l lăsară
și-n lemn, și-n piatră-acești eroi,
și-n sus,
și-n jos
pe Țară.”
Traian Dorz, Locurile Noastre Sfinte, Ed. „Oastea Domnului”, Sibiu-2010
Mulți dușmani ai lui Dumnezeu, ai Fecioarei Maria, ai Neamului, au vrut să ne cumpere, să ne fure graiul, dar l-am apărat cu viața, cu cuvântul, cu cugetul, cu scrisul, cu sufletul și cu sângele nostru. Au fost, mai sunt și vrăjmași între noi care au vrut / vor să ne primenească graiul.
„Celor ce vor o purificare absolută a limbii, le vom răspunde că acele vorbe pe care ei vor să le alunge sunt așa de concrete, așa încrescute în țesătura limbii române, încât este necesar să rupi țesătura toată ca să le scoți, și cum că toată limba se deșiră alungând vorbe de o iluzorie origine slavă” (M. Eminescu, „Cugetări”, p. 354).
Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie
„Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Țara mea de glorii, țara mea de dor?
Brațele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ți mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ți mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deși moare valul,
Dulce Românie, asta ți-o doresc!
Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge dușman fumegând,
Și deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricolore,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâltoare,
Dulce Românie, asta ți-o doresc!
Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ți vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n brațe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ți-o doresc!
Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăție
Ca a nopții stele, ca a zilei zori,
Viața în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală și mândrie,
Dulce Românie, asta ți-o doresc!
Eminescu, Opere, 1. Poezii, coord. acad. Mihai Cimpoi, Gunivas, Chișinău, 2008
Sandu Tudor ‒ Ieroschimonahul Daniil (1896-1962)
Sandu Tudor a aprins Flacăra Rugului Aprins ‒ un cerc elitist, erudit, enciclopedic, ortodox, pur românesc, de o înaltă și adâncă spiritualitate sofianico-filocalică a isihasmului carpatin. Marele Duhovnic, poet mistic și martir al lui Hristos, Daniil Tudor, a fost hărăzit de Dumnezeu cu marea iubire de Patrie și cu marele har al cuvântului, ambele având rădăcini în cer și pământ.
„Străbunul patriotism, iubire românească de țară, acest glas al pământului nostru e un simțământ firesc, larg, religios, care suie din adâncuri spre înălțimi, un grai viu pe care îl auzi tremurându-ți în măruntaie și în oase, ce te leagă cu talpa de glia și căminul tău, ridicându-te cu fruntea în soare și în stele” (Sandu Tudor, Universalism Românesc, Eikon, Cluj-Napoca, 2013).
În Acatistul Preacuviosului Părintelui nostru Dimitrie cel Nou, Boarul din Basarabi (scris în 1927), ne-a lăsat frumoasele sale stihuri brodate cu înțelepciunea smereniei românești:
„Cine poate spune tainele din lume
și câtă răbdare poartă în spinare
un fir sau un bob, un melc sau un rob?
Și cât soare strânge un picur de sânge,
câtă noapte adâncă doarme într-o stâncă,
câte lacrimi bea omul fără stea
și cât va mai ține în rău sau în bine
lumea cea de-acum pân-să cadă-n scrum?”
Rugul Aprins, Starețul Daniil de la Rarău, Ed. Panaghia, 2004
Numele dor are cel mai limpede izvor, pentru cel ce vrea să rămână nemuritor!
Octavian Goga (1881-1938)
Rășinăreanul Octavian Goga a fost unul dintre marii fii ai Ardealului, ai României ca poet și jurnalist. A fost și om politic naționalist într-un regim carlist de tristă amintire. Peste ia poeziei sale adânc patriotice a purtat cu mândrie străbună sumanul.
Vita nuovo
„Te-am dărâmat, hotar de-odinioară,
Brâu împletit din lacrimi și din sânge
Veriga ta de foc nu mă mai strânge
Și lanțul tău a încetat să doară.
Trecutul însă tot se mai răsfrânge,
Ca un paiangen tainic mă-mpresoară
Și-n inima mea fulgere coboară
Din zilele ce mă-nvățau a plânge…
E în zadar! Din munții vechi de ură
Eu nu mai simt nicio fărămitură.
Pe veci în mine fiara a murit!…
Iar unde-a fost nenorocirea noastră,
Eu pretutindeni am câte-o fereastră,
Ce stă deschisă larg spre infinit…”
Octvian Goga, Poezii, Ed Tineretului, București, 1967
Numele odor înfășat în tricolor este brodat cu trinitatea sacră: Trecut, Prezent și Viitor!
Lidia Stăniloae
În cartea distinsei fiice Lidia, a marelui teolog al Ortodoxiei, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, Întâlnire cu Dumnezeu, și-a netezit calea lirică cu neprețuite nestemate teologice, astfel că drumul parcurs de autoare a fost ca o înălțare mistagogică liturgică, dăltuită cu stări-sensuri potrivite cititorilor în funcție de cunoașterea metafizico-mistică a fiecăruia.
Vorbele
„Ceață fierbinte,
rătăcim prin cuvinte
și-mpresurăm coloane de fum.
În brațe-ncordate
auzi cum se zbate,
nimic nu se zbate,
auzi cum?
Hățișuri de sunete,
vorbă, hai spune-te.
Ne-mbată mugurii uzi.
În flori scuturate
auzi cum se zbate,
nimic nu se zbate,
auzi?
Rănită culoare,
uităm cum se moare
etern efemerii în drum.
Și timpul când plânge
auzi cum ne frânge,
nimic nu ne frânge,
auzi cum?”
Lidia Stăniloae, Întâlnire cu Dumnezeu, Iași, 2003
Numele Român și-a scris în cerurile albastre hrisovul destinului său verde: RĂMÂN!
Radu Ștefan Demetrescu Gyr (1905-1975)
Radu Ștefan Demetrescu Gyr și-a înflorit copilăria musceleano-argeșeană cu nestematele sale lirice, iar când Primăvara tinereții și-a încrustat-o într-o Corolă sublimă a creației spirituale, i-a fost brusc frântă de tăvălugul bolșevic împins de slugoii proletari care s-au înjugat străinului cotropitor. Marșul închisorilor ca întemnițat religios l-a parcurs în fruntea „lotului ziariștilor”, el care a fost un Luminător al poporului cucernic, o mare Candelă de lumină și de foc a Neamului, a tineretului creștin, a fost acuzat de bezmeticii împroșcați de sângele martiric, de realii dușmani și vrăjmași ai poporului frânt și sfârtecat de război, ca „dușman al poporului” și condamnat la moarte, neștiind că Hristos, care l-a vizitat în celulă, l-a hărăzit Vieții veșnice.
Pe unde-au călcat cuvintele mele
„Pe unde-au călcat cuvintele mele
s-au făcut pietre și trunchiuri de brad.
Nu le clinti: sunt aspre și grele,
nu, nu le smulge: au rădăcini până-n iad.
Fost-a ca vorbele mele să fie
gresii amare și crengi cu zimți.
Ah, lume, frunzișul meu te sfâșie,
pietrele mele te rup în dinți…
Mi-am pus în ele chin, disperare
și toată năpasta și sângele tot
și toată drăceasca mea răzbunare,
din iadul meu când o scot.
Au să rămână grozave, de pomină,
bolovani îndârjiți, turbate păduri,
cetini cu izul ca țuica de comină,
stânci încruntate de uri…
Pe unde-au călcat cuvintele mele
sunt numai pietre și brazi și poteci.
Frânge-te, vântule, când curgi peste ele,
umple-te, lună, de sânge, când treci.”
Radu Gyr, Stigmate, vol.**, Ed.Marineasa, Timișoara, 1993
Ion Vatamanu
Verbele verdelui
„Ce blând era verdele,
Cântarea ierbii, ce sfânt
A trecut printre verbele
Unui grai pe pământ.
Oare-așa poate o limbă,
A se compune din tot,
Ce pe țărână se plimbă
Cu rădăcină și rod?
Oare-așa un popor
Își leagănă-n timp
O silabă de dor
Cu alta de câmp?
Oare-așa poate fi
Melodia de dulce,
Încât ar trezi
Mortul sub cruce?
Oare-așa poate fi?
Dar ce blând era verdele,
Cântarea ierbii, ce sfânt
Trecea printre verbele
Unui grai pe pământ…”
Ion Vatamanu, Altă iubire nu este, vol. I, Ed. Biodova, București, 2001
Aurelian Bentoiu
Arca neamului ‒ Limba noastră
„De unde ne-a venit frumoasa limbă?
Poate-au adus-o îngerii din rai.
În volbura de vremuri ce se schimbă,
E dar nepieritor al nostru grai.
Croit pentru descânt și rugăciune,
Căci neamu-ntreg, în drumu-i lung și greu,
A stat și pe tăpșane și-n genune
De vorbă îndelung cu Dumnezeu.
El vine din adâncuri de milenii,
Și-i limpezit în rouă pe ogoare.
În bătălii l-au oțelit oștenii,
Iar preoții-l sfințiră în altare.
Șoptitu-l-au în clipe fericite
Îndrăgostiții nopților cu lună;
Din preajma vetrei, mamele iubite
L-au legănat cu pruncii împreună.
L-au șlefuit prin veacuri cronicarii
În zile de răgaz ori de furtună;
L-au îmbrăcat în cântec lăutarii,
Când sufletul ardea de voie bună,
Când încetau jelanii și suspine
Și teama de cum ne va fi destinul,
Iar glumele, în suflete senine,
Fierbeau cum fierbe în budane vinul.
Așa e graiul, lacrimă și glumă,
Poruncă și iertare, rând pe rând,
Nor luminos, tălăzuită spumă,
Pământ al brazdei, reavăn, fumegând.
E chiotul prelung de veselie
La-ntoarcerea întâiei rândunele,
Și vuietul de codru-n vijelie,
Și freamătul de spice prin vâlcele.
E mângâierea mamei truditoare,
Poveste îngânată pe-nserat,
E dorul care mistuie și doare
În lipsa unui fiu îndepărtat.
E poznă de odrasle fără minte
Și-a vechilor proverb-nțelepciune,
E bocet scurs de lacrimi la morminte
Și suflet adunat în rugăciune.
Îți mulțumim, umili, Stăpâne mare,
Că ne-ai trimis din cer comoară vie,
Primește-a noastră binecuvântare:
Mărire Ție-n veci, mărire Ție!”
Craiova, august 1950, Aurelian Bentoiu, Zări și Zodii ‒ Poezii din Închisoare, Fundația Academia Civică, București, 2001
Ion Caraion (1923-1985)
Ion Caraion s-a născut în comuna Rușavăț-Viperești, Buzău, la 10 mai, ziua Ap. Simon Zilotul, în familia lui Mihai și Eleonorei Diaconescu. După absolvirea Colegiului „Bogdan Petriceicu Hașdeu” din Buzău, a urmat cursurile Facultății de Litere și Filosofie din Capitală. A debutat la 18 ani, în Curentul literar, apoi ajunge redactor la Timpul, Ecoul, Ramuri, România literară. Alături de Virgil Ierunca, în 1947 editează revista (în cinci limbi) Agora.
Răsunetul Agorei, i-a adus prima întemnițare religioasă între 1950-1955, fiind repartizat la Canalul Morții. După o scurtă eliberare este din nou întemnițat religios în 1958. Grație poeziilor concepute la Canal ‒ veritabilă muniție de război contra comuniștilor, a fost propus pentru sentința capitală. Prin recurs i s-a comutat pedeapsa în muncă silnică pe viață. Tot din vina slovelor a fost întemnițată 9 ani și soția sa Valentina. Orizontul carceral i s-a îmbunătățit: Malmaison, Jilava, Gherla, Aiud, minele de plumb Cavnic și Baia Sprie.
În anul 1981, familia Caraion, Ion, Valentina și Marta, fiica lor, au emigrat în Elveția (Lausanne). La 21 iulie 1986, Ion-Poetul Crucii a urcat la Ceruri lângă ceilalți confrați ai săi.
Cuvântul Dumnezeu este pâinea cea spre ființă a creștinului ortodox valah, teofor!
Cuvintele creștinului ortodox valah, teofor, hristofor, duhofor, mariofor, frământate din aluatul divin al cuvântului, dospesc, coc, rumenesc, frâng și împart Pâinea cea de toate zilele! Din cuvântul ales, pilduitor și ziditor, întotdeauna se face pâine dospită pentru cei flămânzi! Din vorbe goale, deșarte, niciodată!
Vorbe și pâini
„Din vorbe nu se fac pâini
pâinile se fac din lacrimi,
dar cu vorbe se ia pâinea de la gură
și se înmulțesc lacrimile.
Cine înmulțește lacrimile, cum poate fi om?
Fiecare vorbă are o soartă
din care curge sânge,
Fiecare vorbă are o credință,
aidoma soartei sale,
Când pleci din ea,
pleci din sângele tău.
Din vorbe pot ieși gloanțe.
Cine crede în gloanțe mai mult decât în oameni, cum poate fi om?
Cred numai în oameni ale căror vorbe sunt oameni!”
Poeți După Gratii, vol.2, Arhiva Asociației foștilor deținuți politici din România, 1993
Vasile Militaru (1885-1959)
Vasile Militaru s-a născut în comuna Dobreni-Câmpurel, Ilfov, la 21 septembrie, în familia unor țărani cucernici și patrioți. Scrie versuri pe la 15 ani, iar la 18 ani publică în revista Literatură și artă română. A fost căsătorit cu frumoasa actriță Telly Barbu. Opera sa a fost bogată, religioasă și fascinantă. A fost întemnițat religios în penitenciarul Ocnele Mari, unde condițiile inumane, sadice și de exterminare i-au grăbit martiriul la 8 iulie 1959.
Șoaptele îngerilor
„De la cerșetorii-n zdrențe, până la-Împărați și prinți, ‒
Oamenii-s făcuți, sub ceruri, de-o potrivă-n suferinți;
Tuturor, aceleași pricini, ‒ de când lumea, ‒ azi ca ieri,
Fără nicio osebire, dau aceleași vii dureri…
Singura egalitate, Sfântul lumii Ziditor,
în durere doar a dat-o oamenilor, tuturor;
Dar n-a dat-o ca pedeapsă, ci-n iubirea-I, cu alt țel:
Le-a dat tuturor durerea, să-i înalțe pân-la EL!
Nu la fel și-n fericire vrut-a EL ca să-I dezmierde…
Prin durere, îi câștigă, când, prin fericiri, i-ar pierde!…
Numai cei nerozi la minte nu pricep și nu vor spune:
Doamne, ce nemărginită este-a Ta Înțelepciune!…
Ceea ce socoți, în bine, că dator ești pentru altul, ‒
Este a-mplini porunca ce-o dă omului Prea-naltul.
Datoria ta-mplinită, e podoabă-mbătătoare
Ce din inima-ți se naște ca mireasma dintr-o floare!”
Vasile Militaru, Șoaptele Îngerilor și Poemele Nemuririi, Ed. „Lumină din Lumină”, București, 1995
Lucian Blaga (1895-1961)
Marele filosof, poet, dramaturg și eseist s-a născut în satul Lancrăm, Alba. A fost profesor universitar în cadrul Universității Cluj, pe catedra de Filosofia culturii, unde între studenții săi eminenți a fost și strălucitoarea Aspazia Oțel, viitoarea mare mistică a Crucii.
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
și nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dare eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină ‒
și-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micșorează, ci tremurătoare
mărește și mai tare taina nopții,
așa îmbogățesc și eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
și tot ce-i nențeles
se schimbă-n înțelesuri și mai mari
sub ochii mei ‒
căci eu iubesc
și flori și ochi și buze și morminte!”
Lucian Blaga, Poezii, Ed. Minerva, București, 1981
Ion Pillat (1891-1945)
Poetul Ion Pillat a fost membru corespondent al Academiei, făcând parte din renumitul cerc erudit Gândirea, alături de Nichifor Crainic, Radu Gyr, Vasile Voiculescu, Lucian Blaga, Pan Vizirescu, Zorica Lațcu ș.a. Acordurile familiare sufletului său autohton s-au răsfrânt și au vibrat în cuprinderi și surprinderi universale, prin muzicalitatea sa dogoritoare, liniară, uneori tumultoasă, precum glasul și freamătul nestrunit al sângelui străbun, geto-daco-român.
Viersul țării
„E graiul tău ca frunza verde
Cu freamăt tânăr de pădure:
Grai de cioban noptând pe plaiuri
Cu turmele la foc de stâni,
Grai de plăieș pornind la munte
Cu cal, desagă și secure,
Grai de pârâu legând luceferi
În zori, prin clăile de fân.”
Ion Pillat, Pe Argeș în Sus, Minerva ‒ 1984
Grigore Vieru
Poetul basarabean și-a împletit întreaga sa viață-creație cu dorul de revenire a Basarabiei în sânul patriei-mumă, de unde a fost samavolnic smulsă, făcându-și temelie și stâlp, crez și manifest, scut și sabie lirică din limba noastră română.
Dorul și limba
„Cerul e țesut din stele,
Luncile-din floricele,
Numai dorul strămoșesc ‒
Din cuvântul românesc.
Din pământ izvorul iese,
Grâul-din semințe dese,
Numai dorul strămoșesc ‒
Din cuvântul românesc.
Razele ne vin din soare,
Iar miresmele-din floare,
Numai dorul strămoșesc ‒
Din cuvântul românesc”
Nu uita că ești român! Cântece și poezii patriotice, Ed. Agaton, Făgăraș, 2018
Constantin Aurel Dragodan
Constantin Aurel Dragodan s-a născut în Alexandria, Teleorman, pe 5 octombrie 1919. Fire cumpănitoare, de mare atitudine, ager, zelos, expresiv, a fost întemnițat religios în anul 1942, pentru 25 de ani alături de camarazii săi de luptă Mircea Cătuneanu și Nicolae Marinescu. Mircea Cătuneanu a primit cununa martirică în penitenciarul Aiud, în anul 1949, grație rănilor deschise provocate de brutele de temniceri, iar Nicolae Marinescu, aceeași cunună în anul 1957, tot ca urmare a tratamentului bestial acordat cu risipă de gaborii beznelor. Constantin Aurel Dragodan a petrecut 22 de ani în hrubele iadului concentraționar, iar după eliberarea din anul 1964, și-a luat licența în Filologie, funcționând ca profesor de franceză și engleză în orașul Videle, Teleorman.
Memorial
„Ieșim din cotloane ‒ schelete hidoase
Cu pieile seci atârnate pe oase,
Cu glezna umflată, cu fața diformă
Și foamea ne molfăie-n gura-i enormă.
Lingoare și tifos ne scutură-n friguri,
Iar oftica umblă cu pașii nesiguri
Prelung fluturând, prin celule nătânge,
Batiste-nflorate cu roze de sânge.
Aiudul, Jilava ‒ ospețe de faire
Cu trupul și sufletul nostru-n frigare.
Pelicula viselor noastre grotești,
Rulează ororile: Gherla, Pitești.
Canalul ne frânge sub munci și gârbace,
Iar mina-n cuptoare de plumb ne răscoace.
Aflăm câteodată, prin noi arestați,
Vreo veste cu moarte de mame și tați,
Cu țâncii lăsați undeva, în poveste,
Cu neamul ce suie Golgota sub creste,
Cu triste soții, Penelope fidele
Ce cos în gherghefu-așteptărilor stele,
Cu fetele noastre, livide, plăpânde,
În tainița Mislei tânjind sub osânde,
Solemne ca niște Victorii răzlețe,
Sub vremi ce-și cocliră arama pe fețe.
Și inima arsă-n vipii, paparudă,
Pe căile dorului joacă zăludă.
Reviste și cărți sunt oprite să vină
Să fluture-n temnița noastră lumină.
O pagină numai, o strofă, un rând
Ar vrea să înfulece ochiul flămând,
Dar pentr-un cuvânt zgârâiat pe săpun,
Bătăi, izolare și lanțuri se pun.”
Constantin Aurel Dragodan, Itinerare în lanțuri ‒ Poeme 1945-1964, Ed. Ramida, București, 1992
Această sinergie a poeților crucii cu slova lor de aur, mărturisitoare s-a întrupat pe altarul neamului ca jertfă și înălțare, ca un pogorâre profetică și divină. calea spre lumină a poeților a fost de fapt un drum al eroilor, martirilor, mucenicilor, mărturisitorilor și sfinților.
„Pe tot acest drum sunt presărate lupte, înfrângeri, ocolișuri, piedici, lacrimi, sudori și sânge ‒ dar fiecare dintre acestea au un rost, un scop, un rod nemuritor.
Pe acest drum de foc nu pot merge și nu-l pot sfârși decât eroii, profeții și martirii. Drumul însuși le conferă acelora ce-l urcă până la sfârșit aceste nume și aceste cununi nemuritoare.” (Traian Dorz, Jertfă și Înălțare, în Locurile Noastre Sfinte, „Oastea Domnului”, Sibiu, 2010)
Citiți a doua parte a articolului
Citiți și:
Eminescu: „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră”. Nichita Stănescu: „Limba română este patria mea! Limba română este ca o duminică”
România va rămâne rostul, țărâna, sângele şi credința noastră veșnică
yogaesoteric
23 noiembrie 2023