Loreta Popa, un om dedicat primei sale iubiri: cuvântul! Interviu cu promotoarea Muzeului Național al Literaturii Române: „Fără acces la educație copiii noștri nu vor mai fi în stare nici să se semneze, dar să citească”

A pornit în această aventură a vieții ei de la iubirea pentru cuvânt și a ajuns astăzi să fie un om foarte cunoscut în lumea culturală a Bucureștiului datorită corectitudinii, a dragului de cuvânt, a iubirii față de frumos și de oameni. Nu știu să existe vreun om de cultură care să nu o cunoască, fie că este un mare actor, un ales compozitor, un genial redactor ori prezentator din vreo televiziune, nu ai cum să nu știi cine este Loreta Popa. De niște vreme este curatorul, promotorul, PR-ul, organizatorul de evenimente, „omul bun la toate” cum îi place ei să spună, la și de la Muzeului Național al Literaturii Române din București. Loretta cu 2T, așa cum îmi place mie să o alint, pune bucurie, credință, iubire și dragoste în tot ceea ce face, pentru că altfel nu știe. Practică de peste 30 de ani această nobilă „meserie” de scriitor sub toate formele și valențele ei și nu ar renunța vreodată pentru că iubește ce face și mai cu seamă nu știe și nu ar putea face altceva.

Valentin Alexandru: Cine ești tu, Loreta Popa? Zi-mi trei elemente sau stări ale sufletului care te definesc.

Loreta Popa: Uneori sunt tentată să-mi pun și eu această întrebare. Prinși în vâltoarea evenimentelor, tăind cu maceta lianele junglei numite societate, în care ne facem că trăim, uităm să ne mai întrebăm cine suntem. Realmente luăm fiecare zi ca și cum ni s-ar cuveni, fără să mulțumim pentru ea. Nu facem nimic pentru noi, cei care suntem. Nu ridicăm un deget pentru ființa de lumină din interiorul nostru. Ne-am obișnuit să dăm cu sapa în pământul plantației, să primim loviturile de cravașă ale stăpânilor fără să crâcnim. Dacă înainte opt ore erau rezervate pentru muncă, opt ore pentru relaxare și alte pasiuni și opt ore pentru somn, acum nu avem parte decât de muncă și, dacă mai rămâne ceva, patru ore de somn, ceea ce este puțin, extrem de puțin pentru suflet și trup. Fără să vreau, mă întorc în perioada copilăriei, când, îmi amintesc, nu aveam mai mult de 7 ani și mă întrebam „Ce caut eu aici? Cine sunt eu? De unde vin?”.

Îmi amintesc cu precizie acel moment, îl consider o piatră de hotar importantă. Acum șapte ani ți-aș fi răspuns instantaneu că sunt jurnalist și scriitor. Am ales să fac această meserie din iubire și mai ales respect pentru cei pe care îngerul îi atinge în fiecare zi, din respect față de nenumărați actori, regizori, pictori, sculptori, muzicieni, oameni frumoși cărora Dumnezeu le-a desfundat canalele într-atât încât să poată comunica mai ușor cu ei, ca să poată răspândi Cuvântul Lui în această lume.

Când spun Cuvânt mă gândesc la opera de artă numită poezie, sculptură, piesă de teatru, film, muzică……. Fără acces la educație copiii noștri nu vor mai fi în stare nici să se semneze, dar să citească. Fără sensibilitatea pe care muzica o aduce în viața noastră ce mai însemnăm? Sunt mulți cei care simt o nevoie acută de reîntoarcere la adevăratele valori, la ceea ce ne face oameni, la ceea ce ne face cu adevărat fericiți, ce ne bucură, ce ne emoționează și ne înalță. La valorile autentice, de suflet și de simțire. Loreta Popa este un suflet pentru care frumosul contează, adevărul contează, emoția contează, libertatea contează, viața contează. Loreta Popa este o femeie recunoscătoare că este femeie. Cred cu tărie în feminitate. Cred că o femeie poate reuși orice își propune, cred în inteligența ei naturală și știu că nu are nimic de demonstrat nimănui. E clar că se descurcă în orice situație! Dar mai cred și că o femeie este cu mult mai femeie când își lasă fruntea pe umărul celui pe care îl iubește, lăsându-se protejată. Asta e. Am crescut în alt secol și cred că femeia și bărbatul creează un întreg frumos, perfect, firesc. Loreta Popa este o mamă care își iubește enorm fiica. Admir independența ei, maturitatea ei, inteligența ei, prețuiesc încăpățânarea ei. Am fost alături de ea pas cu pas și, recunosc, nu știu cine este Loreta Popa fără fiica ei, Ema. Cred că am definit astfel cele trei stări despre care vorbeai. Suflet, femeie, mamă.

Valentin: Să pornim de la începuturile tale în presă. Ai spus la deschiderea anului universitar al Universității Hyperion studenților anului I ai Facultății de Jurnalism, de altfel singura facultate de profil din București, citez din memorie: „Am venit aici mai mult decât bucuroasă și, da, am emoții pentru că astăzi am parcurs fix aceeași distanță ca atunci când veneam la cursuri. Și eu, la fel ca voi, am terminat această facultate. Vreau să vă spun că v-ați ales cea mai frumoasă meserie din lume, fapt pentru care vă felicit sincer…….” Cum era studenta Popa Loreta? Care profesor crezi că te-a modelat cel mai mult?! Cine te-a făcut să iubești această lume a scrisului?!

Loreta Popa: Mai înainte de toate am dat examen la Facultatea de Filologie, dar n-am reușit să intru. Prea mulți pe un loc, așa era la vremea aceea. Am suferit, apoi m-am angajat. O vreme nu m-am mai gândit la facultate. Apoi am dat examen la Drept Administrativ. Am intrat. Imediat după aceea am intrat în presa scrisă, corector. A fost dragoste la prima vedere. Am fost un burete care absorbea tot. Am știut din acea clipă că nimic nu mă va despărți de această profesie. Aveam o sete imensă de a învăța, de a experimenta, de a citi, de a scrie, de a lua parte la evenimente. A fost, este și va fi cea mai frumoasă perioada a vieții mele.

Între timp mama, tata și fratele meu s-au îmbolnăvit. În același timp. Lucram o zi, iar în următoarea mergeam la trei spitale diferite. Am renunțat la facultate. Au trecut anii, am devenit redactor, m-am căsătorit, am devenit mamă. Am dat uitării visul de a termina o facultate. Am avut însă alături de mine un înger care nu s-a dat bătut. O colegă de la Departamentul Sănătate al ziarului la care lucram, Oana Vătășelu, mă iubea atât de tare încât m-a luat de mână și m-a înscris forțat la Universitatea Hyperion, la Facultatea de Jurnalism. Mi-a spus că nu am voie să renunț, că am nevoie de o diplomă care să demonstreze că merit să fiu unde sunt. Îi sunt recunoscătoare și acum pentru că m-a împins de la spate.

Drept urmare, studenta Loreta Popa a fost o studentă conștiincioasă, preocupată de materiile pe care le studia, punctuală, serioasă. Avantajul meu a constat în faptul că deja aveam experiență în domeniu. A contat enorm. Am avut un profesor minunat, de care îmi voi aminti mereu cu drag, George Pruteanu. Am învățat mult de la el. Oricine ai fi fost, nu aveai cum să nu-l admiri, să nu-l prețuiești. Avea coloană, avea autoritate, avea personalitate, avea har. Era drastic, realmente. Dacă nu învățai, atunci apăreau problemele. Și așa cred că este normal. Să primești informația corect, să o treci prin filtrul personal, apoi să o dai mai departe, demonstrând că ai învățat ceva, că ai rămas cu ceva după această experiență. L-am iubit. L-am respectat și plecarea lui am resimțit-o din plin. A durut.

Mă întrebi cine m-a făcut să iubesc această lume. Nu am un răspuns. Am venit așa. Am venit pe pământ cu această iubire alergând prin venele mele. Atât! Meseria aceasta, dacă te-a contaminat, rămâne în tine pentru câteva vieți.

Contează faptul că ai șansa de a împărtăși celor care te citesc din ceea ce vezi, auzi și simți. Vrei sau nu, câteva dintre ingredientele aluatului din care ești creat trec prin scris spre ceilalți. Este inevitabil. Da, există valori morale după care te ghidezi, respecți un anumit cod, dar toate țin de bunul-simț, de coloana ta vertebrală. Ca să închei frumos răspunsul la întrebarea ta, am continuat studiile cu un master la Universitatea București, Facultatea de Litere, la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, iar acum sunt doctorand la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, Facultatea de Litere și Arte.

Valentin: Care sunt datele pe care ar fi necesar să le aibă cineva pentru a face această nobilă profesie?

Loreta Popa: Ai punctat bine. Această profesie este nobilă. Un jurnalist bun este necesar să știe să caute, să pună întrebări directe, să fie curios, să agite apele, să descopere sau, de ce nu, să șteargă sau să sufle praful de pe documente. Din păcate, genul acela de libertate, de a ieși din redacție, de a merge pe teren, nu mai există. Redacțiile au adoptat strategia angajării de tineri studenți pe sume infime, care să posteze online, uitând că jurnalist nu poți fi dacă nu ai un minimum de cultură generală, dacă nu poți face conexiuni, diseca, decanta, înfiripa, continua, aduna, integra și împărtăși cu alții informațiile. Acești tineri rămân în redacție toată ziua, postează știri de pe agenții (asta dacă ziarul mai are contract viabil), fără să iasă pe teren ‒ esența jurnalismului. Telefonul, e-mailul sau rețelele de comunicare virtuală constituie sursele lor de informare, din păcate. Trist este că nu mai există jurnaliști specializați pe domenii, cu greu mai descoperi un jurnalist care să poată pune degetul pe rană, care să recunoască o știre adevărată de una falsă, care să știe cine, ce și unde este.

Din păcate, mor personalități marcante ale culturii române și trec zile până o știre despre dispariția acestora apare pe undeva. Din păcate, aproape imediat nimeni nu-și mai amintește de oamenii care dispar, sub greutatea traiului în această lume nebună, și în anticamera cărora au așteptat cu anii cât să le ia un interviu. Nimeni. Mă deranjează ignoranța, prostia, superficialitatea, egoismul, răutatea, mercantilismul, mândria, frivolitatea, aroganța, tupeul. Mă doare nepăsarea clasei politice față de viitorul copiilor noștri.

Valentin: Scrii de peste 30 de ani în presă. Ai avut ocazia de-a lungul acestei perioade să te întâlnești cu cele mai fascinante și minunate personalități din domeniul artei. Cine ți-a rămas în suflet, de ce și mai ales cu ce?

Loreta Popa: A fi jurnalist a însemnat ani întregi motivul pentru care mă trezeam dimineața. Spre deosebire de alți oameni, jurnalistul are o altfel de respirație, o altfel de trăire, el conjugă totul la prezent, căci ziarul trăiește o singură zi. A fi jurnalist însemna a face parte dintr-o mare familie pe care nu aveai niciun motiv să o trădezi. A fi jurnalist însemna încredere, respect, pasiune. Am o mie și zece motive pentru care ador profesia de jurnalist și primul ar fi libertatea pe care mi-a oferit-o de-a lungul timpului. În urmă cu 32 de ani, îndrăzneam să pășesc pentru prima dată pe holurile Casei Presei Libere, neștiind la ce să mă aștept, fără să cunosc lumea jurnalismului, fără să fiu susținută de cineva anume, cu alte cuvinte fără spate asigurat.

Astăzi, a fi față în față cu un actor, un artist, un regizor, un scriitor a devenit ceva firesc, însă înainte vreme era de neimaginat. Eram elevă de liceu și, cu ghiozdanul în spate, mă plimbam prin oraș cu colegele, când am dat nas în nas cu actorul Alexandru Repan, pe care îl adoram. Am încremenit, nu-mi venea să cred și simțeam că mă topesc pur și simplu în ochii lui albaștri. A zâmbit, a dat mâna cu mine, mi-a spus că e viu, în carne și oase. La distanță de ani, când i-am luat primul interviu, i-am amintit incidentul și mi-a mărturisit că, în acea vreme, așa ceva i se petrecea frecvent. Atunci am înțeles cât contează să te bucuri de încrederea intervievatului. Când probezi că ești un om de cuvânt, că nu te abați de la ce ai promis, că respecți omul și artistul căruia îi iei interviul, atunci, situația se așază pe un făgaș benefic și roditor. Mi s-a petrecut, de multe ori. Așa am dobândit încrederea unor personalități precum Constantin Codrescu, Mircea Albulescu, Florin Piersic, Draga Olteanu Matei, Mitzura Arghezi, Maia Morgenstern, George Mihăiță, Vladimir Găitan, Mircea Diaconu, Aimee Iacobescu, Ileana Vulpescu, Mariana Mihuț, Victor Rebengiuc, Dorel Vișan, Carmen Stănescu și Damian Crâșmaru, Virgil Ogășanu, Valentin Uritescu, Mihai Mălaimare, Catrinel Dumitrescu, Ileana Stana Ionescu, Rodica Popescu Bitănescu, Mitică Popescu, Radu Gheorghe, Dan Puric, Ștefan Sileanu, Ion Dichiseanu, dar și Rona Hartner, Ivan Patzaichin, Grigore Leșe, Angela Buciu și istoricul Neagu Djuvara. Acești artiști, acești oameni, aceste spirite au avut încredere în mine într-atât cât să-mi împărtășească momente frumoase ale vieții lor, au răspuns întrebărilor mele despre credință, iubire, prietenie, copilărie și nu numai, fapt pentru care le sunt profund recunoscătoare. Interviurile mele ies cumva din tiparele obișnuite, sunt încărcate în mod neașteptat de emoție și căldură.

Din tot ceea ce scriu răzbate la suprafață iubirea mea pentru cei care mi-au fost modele, pentru cei care înseamnă enorm pentru mine atât ca jurnalist și scriitor, cât mai ales ca om. Dar cum m-ai pus să aleg, aleg întâlnirea mea cu Flavia Buref. A fost prietena mea și sunt recunoscătoare pentru acest privilegiu. Pentru mine, numele ei înseamnă căldură, iubire, seriozitate, bucurie, armonie, verticalitate, profesionalism, dragoste de viață, comuniune uluitoare între conștiință, inimă și spirit. Ne-am cunoscut în 2006, când Promoția de Aur a IATC împlinea 50 de ani de la absolvire. Redacția Jurnalul Național de atunci a sărbătorit evenimentul la Capșa, împreună cu marii actori cărora timpul le-a îngăduit să participe. Din păcate, încet și sigur, au plecat spre stele aproape toți, ceea ce mi se pare mai mult decât trist. Nu pot să nu amintesc de faptul că din 2006 până acum i-am pierdut pe rând pe Mitzura Arghezi, Dan Puican, Mircea Albulescu, Dumitru Rucăreanu, Draga Olteanu Matei, Flavia Buref, Sanda Toma, ca să enumăr doar câțiva dintre cei prezenți atunci. Pentru că era suferindă, Flavia Buref nu a putut participa și m-a rugat să o scuz față de foștii colegi. Am rezonat într-atât încât am rămas prietene. Îmi este imposibil să-i uit căldura și blândețea cu care m-a înconjurat de la prima întâlnire și bucuria sinceră cu care mă întâmpina la fiecare vizită. În momentele mele grele, mă îmbărbăta așa cum nimeni nu a mai făcut-o, cu argumente, cu impulsionări, cu tandrețe și o excepțională vitalitate. Niciodată nu am auzit-o plângându-se, niciodată. Demnitatea i-a fost scut și drum. M-a durut uitarea celor care habar nu au cine a fost această minune care a purtat numele de Flavia Buref. Nu m-a mirat, dar m-a durut. Eu am crescut admirând-o, privind-o și ascultând-o. Flavia Buref a fost ultima care a purtat acest nume. O poveste de familie a motivat-o suficient cât să facă numele Buref cunoscut în întreaga lume, căci pe oriunde a ajuns, nu a existat om care să nu o remarce.

„Mă urmărește demult, de când eram copil, o poveste impresionantă despre o îndepărtată mătușă, pe care nu am cunoscut-o niciodată”, mi-a povestit Flavia Buref. „Era sora bunicului meu, născut în Bitolia, în satul Monastir, macedonean deci. Această soră era căsătorită și mamă a doi copii. Nu știu exact ce tragedie a avut loc, ce se petrecea pe la 1840-1850 în Bitolia, dar soțul ei și cei doi copii s-au prăpădit. Femeia, disperată că nu mai este nimeni care să ducă mai departe numele, i-a spus bunicului meu: «Acești copii buni ai mei, acești copii cinstiți, acești copii inimoși, nu merită le fie pierdut numele. Numele soțului meu. Nu mai am alți copii. Jură-mi! (așa i-a spus fratelui ei) Jură-mi, dacă pleci acolo în România, că vei da copiilor tăi numele Buref! Așa să te declari! Pentru ca numele Buref, nume de om cinstit, să nu se piardă. Jură-mi pe cruce!»

Sigur că bunicul a jurat. A venit în România și, din Velian Stoica, a devenit Velian Stoica Buref. Toți copiii lui, trei băieți și două fete, au purtat numele de Buref. Frații tatălui meu nu au avut copii, iar surorile s-au măritat și au purtat numele soților. Numai tata a rămas cu numele de Buref și el a avut doar o fată. Pe mine. Ciudat este că această fată, adică eu, am făcut o meserie artistică, numele meu a fost legat de filme, de teatru, și mai târziu, când am început să scriu, să traduc, să fac versuri pentru muzică, de cărți, de scenarii. Deși n-am avut copii, deși eram fată și nu băiat, datorită profesiei mele, numele s-a păstrat. Când am să plec, undeva, departe de tot, las în urma mea numele, deci îi îndeplinesc dorința acestei mătuși, dorință care m-a urmărit pe parcursul vieții. Faptul acesta aproape că mă cutremură.”

Am reluat aici ceea ce mi-a povestit Flavia Buref, simțind că se cuvine amintit faptul că a fost ultima care a purtat acest nume, dar numele a rămas și simt că mi-a revenit cumva această misiune, de a nu-l lăsa să se piardă. Mi-a îngăduit să mă bucur alături de dumneaei, mi-a împărtășit cu generozitate din amintiri și pentru acest fapt fac o adâncă reverență destinului. Mă consider norocoasă de-a dreptul.

Și a mai fost cineva care a lăsat o amprentă (mă pui să aleg și este dificil, sincer). Ca jurnalist acreditat de Casa Regală, în 2005, prin intermediul unuia dintre cei mai profesioniști PR pe care i-am cunoscut vreodată, respectiv Alexandra Cojan Arnăutu, mi-a fost acceptată solicitarea unei întrevederi particulare de 20 de minute cu Majestatea Sa Regele Mihai I al României, în aceeași reședință folosită de suveran chiar la momentul abdicării, la 30 decembrie 1947, din cauză că Palatul Regal nu fusese refăcut după bombardamentele din august 1944, Palatul Elisabeta. După o reverență exersată ore bune, am dat mâna cu Majestatea Sa Regele Mihai I și, recunosc, am simțit că mă aflu față în față cu istoria însăși. „Istoria este scrisă de cei ce nu renunță”. Aceste cuvinte îmi sună și acum în conștiință, precum un refren cunoscut. Cât de adevărat… Niciodată nu am fost mai mândră și mai fericită ca în acel moment. Omul din fața mea emana blândețe și răbdare, un fel de astâmpăr ancestral care-i conferea o strălucire specială numită seninătate. Omul modest din fața mea avea o eleganță și un rafinament pe care numai un spirit care-și acceptase misiunea le putea avea. Câți dintre noi ajung la o asemenea împăcare cu sine și cu lumea? Câți dintre noi reușesc să se accepte total, să se elibereze de regrete, să fie limpezi ca apa de izvor și să poarte poveri atât de semnificative pe umeri cu distincție și lejeritate regale? Prea puțini……. Și am să te rog să-mi dai voie să mai dau un exemplu.

Actorul Mitică Popescu:

A reușit să rămână în inimile tuturor celor care l-au văzut pe scenă, în film, dar și la televiziune, emisiunea „D’ale lu’ Mitică”, pe care o realiza la televiziunea română ani buni, a avut mare succes. Mărturie a talentului său rămân rolurile pe care le-a construit atent, roluri precum Cocoșilă din „Moromeții” sau Împăratul din serialul „Lumini și umbre”, dar și cele din „Vânătoarea de vulpi”, „Cel mai iubit dintre pământeni”, „Căsătorie cu repetiție”, „Saltimbancii”, „Drumeț în calea lupilor”, „Înghițitorul de săbii”, „Imposibila iubire”. Era actor la Teatrul din Piatra-Neamț când a fost anunțat că s-a eliberat un loc la Teatrul Mic din București. Avea 37 de ani, își căuta drumul încă. Era 1973, iar destinul a vrut să fie distribuit alături de Leopoldina Bălănuță în spectacolele „După cădere” și „Stâlpii societății”. În scurt timp, o prietenie fără egal și o iubire aidoma i-a legat. Au fost împreună până la moartea actriței. Cât a trăit, Mitică Popescu a vorbit despre modul în care Leopoldina Bălănuță s-a apropiat de Eminescu, dar mai ales despre iubirea ei pentru poezie.

Cu chipul său blând și o modestie ieșită din comun, Mitică Popescu te cucerea pentru o viață, nu doar pentru un sezon. Sub regimul comunist, a fost condamnat la trei ani de închisoare pentru „nedenunțarea de acte preparatorii pentru trecerea frontierei”, iar calmul cu care mi-a vorbit despre acea perioadă a vieții sale m-a tulburat peste măsură. Am rămas în amintire cu seninul dumnealui, senin de om împăcat cu sine și cu lumea. Am rămas cu vorbele pe care mi le-a spus la finalul celui din urmă interviu pe care l-a acordat (s-a petrecut să fie cel pe care mi l-a acordat pentru emisiunea „Poezie și creație” pe care o realizez la Muzeul Național al Literaturii Române): „Am ca orice om și amintiri plăcute, și amintiri mai puțin plăcute, dar sunt antrenat să trec peste momentele grele”. L-am iubit și sunt recunoscătoare că-l pot numi prieten și acum.

Prea puțini dintre foștii mei colegi din presa de acum 20 de ani mai practică această meserie. Dar câtă vreme soarele răsare și pământul lasă iarba să încolțească, rănile se vor vindeca și ele și mă voi înălța ca să câștig lupta de partea CULTURII. Căci, fără cultură nu existăm. Repet mereu o sintagmă care mi-e dragă: „Nimeni nu-și amintește cine a fost primar în Atena, dar toată lumea știe cine a fost Aristotel sau Herodot”. Și așa este.

Valentin: Hai să ne jucăm cu imaginația! Apropos de interviuri și parafrazând un pic textul „Interviu cu Dumnezeu”, dacă ar fi să-i iei un interviu lui Dumnezeu, cum ar fi, care ar fi prima întrebare?! Ai fi tentată să schimbi rolurile, te-ai lăsa intervievată? Care ar fi întrebările pe care le-ai pune sau ai vrea să ți se pună?

Loreta Popa: Aș spune doar „Mulțumesc!”. Dumnezeu a fost, este și va fi întotdeauna cu mine. Ce altceva aș putea face? Dar pentru că ai întrebat, am să-ți povestesc un vis pe care l-am avut. Am visat că am murit și, față în față cu Dumnezeu cum eram, am fost întrebată ce am făcut cât am fost pe pământ. Răspunsul meu a fost atunci: am iubit cât am fost lăsată să iubesc. A fost o mulțumire pe care am simțit-o de cum am deschis ochii. Și atunci am spus „Mulțumesc!”. Aceasta este rugăciunea mea zilnică. Cumva, am fost eu întrebată și am răspuns. Faptul că mi-a fost îngăduit să aduc pe lume o viață mi se pare cel mai important aspect. În viața mea, lumina a fost mereu prezentă. În viața mea tot timpul am fost vegheată de îngeri. În viața mea tot timpul au existat sincronicități. Când am fost jos de tot, am știut că urmează să împing cu putere ca să ajung sus. Era singura direcție posibilă. Dacă putem conta pe ceva, acel ceva este transfornmarea. Nimic nu rămâne la fel. E prea perfect totul ca să mai punem întrebări. Sincer. Rămân la „Mulțumesc”!

Valentin: Ai avut vreodată senzația că e „prea mult”? Că nu mai poți și că vrei să spui STOP?! Sau mereu a fost „STOP și de la capăt cu literă mare”?! Cu alineat, sau nu?!

Loreta Popa: Aș spune acum stop, e prea mult, nu mai pot. Recunosc. Dar nu pot. Nu am cum să mă dau bătută. Sunt cu mâna pe sabie în mijlocul bătăliei, nu în spatele ei, sacrificând viețile soldaților mutând pioni pe o hartă. Se dă o luptă acerbă în cultură. Se vede cu ochiul liber. Nu am cum să renunț.

Mă simt responsabilă. Consider că este necesar să păstrăm nealterate valorile neamului acesta pentru generațiile care vor veni. Am încredere că vor veni din urmă spirite curate care vor lumina pământul acesta. Nu știu dacă e o premoniție, dar așa simt. Oricând în viață poți spune „Stop! De la capăt cu literă mare”. Oricând. Dar este necesar să știi când să faci aceasta. Este necesar să ai și curaj. Este necesar să-ți asumi alegerea. S-o accepți. Raoul Egon Lebel, un pictor de origine română, a ajuns la 80 de ani în La Réunion, o insulă vulcanică în Oceanul Indian. Acolo, fericit, s-a recăsătorit și a mai trăit până la 100 de ani pictând, făcând deci ceea ce iubea mai tare. El este dovada vie a faptului că oricând o poți lua de la capăt în viață. Oricând. Ce frumoasă întrebare! Mulțumesc!

Valentin: Unde începe și unde se termină pentru tine dorul de literă, de cuvânt, de stare?!

Loreta Popa: Pentru mine, scrisul înseamnă inspirație, înseamnă focul viu în jurul căruia oamenii se așază ca-n transă. Scrisul este un act de eliberare existențială, prin care spiritul se descoperă și se mărturisește. Poate crezi că fără ortografie, fără compoziție, fără stil și chiar fără caligrafie să reușești să scrii este IMPOSIBIL. Și totuși, singurul aspect de care ai nevoie este să știi cine ești și de ce scrii. Când scrii din inimă și-ți asumi autenticitatea se petrec minuni. Am petrecut multă vreme pe câmpul de luptă al presei, cu sabia în mâna dreaptă, stropită din cap până în picioare de sângele cuvintelor mele, tăiate ca să încapă în spațiul tipografic, cu armura izbită de lăncile prostiei, pe alocuri ferfenițită de superficialitate, sastisită de indiferență și înnebunită de durerea pierderii camarazilor mei. Plus șase cărți publicate.

Prin scris am descoperit suficient de multă voință înlăuntrul meu ca să-mi doresc să fiu autentică, substanțială, lucidă, să mă armonizez, întrucât actul de creație este un act de cunoaștere, de descoperire. Scrisul înseamnă să ai acces la cuvintele care visează să iasă la lumină ghidate de tine, să fii capabil să citești printre rânduri, să ajungă la tine întreagă informația, să renunți la superficialitate, să găsești vreme pentru tine însuți și să evoluezi. Uneori există temerea că nu ai cheia spre cuvintele potrivite. Adevărul este că singura regulă pentru ca să reușești să scrii este ca acele cuvinte care te trag de mânecă să fie adevărate. Când începi să simți vibrația propriilor tale cuvinte, dă-le voie să se aștearnă! Cuvintele pe care le-ai descoperit căutând adânc în tine te ajută să te descoperi așa cum ești. Unic, inconfundabil. Experiența interioară este esențială. Nu am scris niciodată altceva decât ceea ce am văzut, ceea ce am auzit, ceea ce înregistrează simțurile mele, ceea ce gândesc eu, pentru că nu poți vorbi onest decât la persoana întâi! Micile neliniști, marile necazuri, măruntele supărări vin și trec, dar ele te învață dăruirea, curajul, încrederea de a face o transformare pentru tine. Deschide-ți inima, confesează-te hârtiei și fii pregătit să te descoperi așa cum nu ai știut niciodată că ești! Îmbrățișează-ți defectele la fel cum îți îmbrățișezi calitățile. În fiecare zi sunt martoră a lumii în care avem șansa să ne trezim dimineața și observ cum oamenii își pierd răbdarea cu ei înșiși și cu ceilalți, cum voit se privează de bucurii care fac bine sufletului, ridicându-l la o altă vibrație. Noi, oamenii, suntem propriul nostru instrument pe care se cuvine să-l acordăm zilnic.

Toate emoțiile trec prin noi. Avem șansa să exorcizăm acele emoții cântând, dansând, pictând, sculptând, inspirând, iubind și scriind. Avem această șansă de a ne spăla astfel sufletul și de a o lua de la capăt. Prin scris eu mi-am exorcizat emoțiile și mi-am spălat sufletul, dar am trasat o cale pe care merg mână în mână cu fiica mea. Și nu e ceva puțin. Scrisul te eliberează de suferință, te motivează să fii treaz. Inspirația are nevoie de anumite canale, bine desfundate, bine irigate, pentru a reface drumul de la Cer la Pământ. Pentru mine scrisul este singurul mod de viață, îmi împinge mereu mai departe hotarele ființei, dându-mi sentimentul că a înșfăca orizontul e un fleac, o simplă întindere a mâinii. Am terminat o carte de poezii și abia aștept să o public. Nu dau detalii, pentru că am această prejudecată, anume că dacă împărtășești nu se mai împlinește ceea ce ți-ai propus. Așa că nu dau detalii. Am în lucru o a doua carte, cu amintiri prețioase ale întâlnirilor cu oameni pe care îi admir și-i iubesc. Te rog să mă crezi că abia aștept!

Citiți și:
Marele eminescolog Dimitrie Vatamaniuc: „Eminescu a avut o concepție profund creștină în toată opera sa” (I)
Scrisoarea lui Dan Puric către conducătorii României de azi

 

yogaesoteric
21 aprilie 2024