Lumea se îndrăgostește de explicațiile simple și la îndemână, dar uneori cele corecte sunt tot felul de năstrușnicii la care nu te-ai gândi

Lumea se îndrăgostește de explicațiile simple și la îndemână, dar uneori cele corecte sunt tot felul de năstrușnicii la care nu te-ai gândi.

În timpul vacciniadei, am fost șocat să descopăr teoria țapului ispășitor a lui René Girard ca mecanism explicativ pentru pasiunea cu care cei din jur cereau pedepsirea noastră, a nevaccinaților, pentru faptul că nu le merge lor vaccinul. În loc să se supere pe ei înșiși că s-au lăsat prostiți și au semnat cu mâna lor că își asumă toate riscurile unui produs experimental care nici măcar nu îi imuniza, observam cum vaccinații cereau pedepsirea noastră mai drastică pentru faptul că nu puneam botul, și doreau să fim și noi forțați să facem tâmpenia pe care ei o făcuseră. Mulți, de rușine, nu mai recunosc azi, dar nu se poate să fi fost doar vaccinații din jurul meu așa și să fi fost expus la un eșantion atât de nereprezentativ. De unde la început de 2021 erau mândri nevoie mare că fuseseră prostiți, la final de 2021 erau isterici și nu știau ce să mai facă să ne mai pedepsească pentru faptul că noi avuseserăm dreptate și ei se înșelaseră.

Ascultându-l pe politologul turco-german Tarik Cyril Amar vorbind despre motivația din spatele elitelor europene pentru intrarea în război, am auzit o teorie care mi se pare cu atât mai groaznică cu cât pare foarte plauzibilă. Exact așa cum corporatiștii ies la proteste-instant, pentru cauze pe care nu le înțeleg, ca să își astupe vidul interior și să condimenteze cu ceva idealism la conservă existențele lor mundane de muncitori la laptop pentru profiturile corporative, la fel caută și birocrații bruxellezi sens și mimarea unor aventuri glorioase de care doar bunicii lor mai avuseseră parte.

Pare greu de crezut, dar așa e realitatea uneori: paradoxală. Ai crede că îmbuibații din instituțiile euroatlantice, care parazitează bugetele naționale și nu plătesc taxe, sunt cele mai pragmatice și mai meschine ființe, mânate doar de propriul stomac și doar de interesele imediate. Omul, însă, e o ființă paradoxală, și în lungul șir de apropiați ai mei care s-au rinocerizat în acești 5 ani, am observat tendința asta de a jindui după idealuri la oameni care duc existențele cele mai șobolănos-materialiste și care pupă șefuleți în fund lucrând pentru industrii de consum. Să te ferească Sfântul să caute publicitarul un surogat de demnitate și aventură la conservă, că îți crede în el ca ultimul fanatic, între un pitch la o reclamă la detergent de vase și un advertorial pentru firma de păcănele.

Orice om tinde către virtuți și are nevoie în viața lui să creadă că luptă cu Răul, că e curajos, că face ceva măreț, și cum aceste aspecte sunt greu de dobândit în pauza de masă de la corporație, industria experiențelor de consum a pregătit și niște virtute-instant, numai bună pentru omul ocupat și alienat, care își vinde sufletul pe altarul unui job corporativ meschin pe care e dresat să mimeze că îl iubește. Pentru asta s-au inventat ONG-urile tip Declic, ca să simtă și hamsterul de pe rotița corporativă că e virtuos cu un click și salvează țărișoara la un protest, urlând slogane pe care nu le înțelege. Să cauți să pricepi diferite aspecte e greu, necesită timp de care omul modern nu dispune – idem să cultivi virtuțile, anticii aveau tratate întregi despre asta și soluții la borcan de-a gata nu s-au inventat. S-a inventat însă o păcăleală postmodernă identitară, prin care dacă te scoate corporația să țipi la o clădire goală ești la fel ca Gandhi și Mandela, luptătorul arhetipal pentru libertate din istoria omenirii.

Din păcate, dacă tefeleii noștri sunt relativ inofensivi, distrugând doar sisteme instituționale cu elanul lor salvator, nu la fel se poate spune despre stăpânii lor, dresorii de banane din Occident. Ursula, Macron, Merz, Starmer sunt niște persoane profund corupte, niște servanți ai marelui capital transnațional care i-a și propulsat în rolurile politice pe care le ocupă, și în timp ce dosesc milioane prin offshore-uri sunt greu de bănuit de idealisme. De asta e atât de provocatoare teza profesorului Cyril Amar: dacă așa cum corporatiștii noștri se visează mari războinici ai tastaturii și, în căutarea lor de sens mcdonaldizat, ar putea ajunge să susțină chiar și trimiterea lor pe front, dacă și liderii continentului nostru se visează niște churchili și au chef de cărțile de istorie, în care să intre ca în ultimul local exclusivist pe care nu l-au încercat?

Altă explicație pică în fața evidenței că războiul împotriva Rusiei pe care îl pregătesc este unul complet sinucigaș și nici ei nu au cum să scape de efectele declarării unui război celei mai mari puteri nucleare a Planetei. Dar dacă e un risc pe care și-l asumă ca să mai rupă din monotonie și ca să simtă niște acțiune adevărată, dincolo de politica bugetară și negocierea subvențiilor pentru agricultură? Paradoxal, teza motivațiilor lor bazate pe corupție pare brusc preferabilă pentru că ar fi implicat faptul că liderii europeni sunt niște oameni raționali, mânați de propriul interes și ghidați în definitiv și de instinctul de conservare.

Autor: Adrian Țîrcă

Citiți și:
Jeffrey Sachs, verdict nemilos: Merz – Starmer – Macron, trei eșuați. UE, complet ruptă de realitate
Manipulare prin omisiune
De ce protestele #rezist au caracter fascist

yogaesoteric
9 ianuarie 2026