Maleficent – Mistress of Evil sau despre deconstruirea dragostei

Am început în articolul „Dragostea nu cade niciodată?” să cercetăm structura narativă și mesajul filmului „Maleficent” – o reinterpretare cinematografică caricaturală a basmului „Frumoasa din Pădurea Adormită”. În 2019, studiourile Disney au lansat continuarea „Maleficent – Mistress of Evil”, scufundând povestea și mai adânc în distopie și confuzie.

Copii întorcându-se împotriva părinților

Relația copiilor cu părinții, un punct nevralgic în țesătura intimă a primei povești, se scufundă și mai mult în derizoriu în partea a doua a filmului. În primul film, o vedem pe Aurora întorcându-se împotriva tatălui ei și dezvoltând o afecțiune filială față de Maleficent, învestind-o cu atributele unui înger păzitor……. care seamănă, izbitor de tare, cu un demon. În vreme ce Aurora nu-și cunoaște deloc familia și regatul, își manifestă în mod repetat sentimentul de apartenență la ținutul Maleficei, iar pe zână o investește încet-încet cu atributele unei prezențe materne.

O răsturnare de situație lugubră, dacă ne amintim că Maleficent este cea care a blestemat-o și este motivul înstrăinării ei de casă. Așa cum noi, oamenii, iubim cu ardoare pământul în locul grădinii Raiului și ne lăsăm călăuziți de diavol, în loc să ne angajăm în strădania de a-L cunoaște pe Dumnezeu. Există o scenă în care Aurora se joacă în mlaștină, împreună cu niște troli și goblini, aruncând unii în alții cu noroi – o reinterpretare a fiului risipitor care zace în mocirlă cu porcii, numai că în film această imagine este poleită cu voie bună și spiritul libertății.

Când își întâlnește în sfârșit tatăl, Aurora este nevoită să înfrunte deziluzia pricinuită de faptul că el este un despot insensibil, care a părăsit-o. Extrem de convenabil pentru contribuția ei în bătălia dintre Maleficent și regele Stefan, când se poziționează de partea zânei întunericului. Din punct de vedere al conflictului și al schemei narative, acțiunile prințesei se justifică perfect: la urma urmei, nașa zână este cea care a ocrotit-o și a hrănit-o în pădure, cea care i-a arătat prietenie și bunăvoință, în timp ce regele Stefan nu numai că a fost complet absent din viața ei, dar este și un stăpân crud și răzbunător, cu accese de nebunie. Numai că această țesătură perfidă a poveștii o întoarce pe fiică împotriva tatălui său, justificând atacul părinților de către propriii copii. Apogeul este atins când Aurora eliberează aripile Maleficei, furate odinioară de Stefan, într-un gest cu valoare justițiară, făcându-se astfel patricidă, de vreme ce Malefica, în deplinătatea forței sale, îl aruncă pe Stefan de pe zidurile palatului.

În cel de-al doilea film, Malefica îi substituie cu totul pe părinții Aurorei, secondată de Diaval. Ea este cea căreia tânăra îi aduce la cunoștință cererea în căsătorie a prințului Phillip, și cea care o însoțește când se duce să cunoască familia viitorului ei mire. Cadre aproape sinistre se succedă, conturând imaginea unei familii deconstruite, ca într-o oglindă spartă. Aurora merge la palatul din Ulstead alături de Malefica și de Diaval – două personaje reprezentative pentru lumea Întunericului, zâna cea rea în mijloc, sugerând că ea este prezența definitorie din întregul grup, iar prințesa diafană, cu un chip tânăr și angelic, urmând-o cu entuziasm.

Cât despre părinții prințului Phillip, are un tată cu idealuri frumoase, însă slab în fața soției sale viclene, și o mamă acaparatoare, egoistă, a cărei înclinație distrugătoare se dezlănțuie în complotul unui război. În loc să fie preocupată de a-i lăsa fiului ei ca moștenire un regat prosper și stabil, regina Ingrith seamănă frică și ură printre supușii ei, plănuiește să omoare ființele magice din ținutul Moors, și descurajează în prințul ajuns la maturitate spiritul de inițiativă, instinctele pașnice și leadership-ul (de altfel, unul dintre puținele indicii al masculinității sănătoase la acest cvasi-erou), discreditându-l în fața gărzilor lui. Așa că, în finalul fericit al filmului, când Malefica îi schimbă mama într-o capră, prințul nu este deloc deranjat de acest deznodământ.

Ce spirit întruchipează așadar, Malefica, de vreme ce seamănă vrăjmășie între copii și părinți și îi îndeamnă pe tineri să se lepede de moștenirea familiei lor? Pe cine reprezintă ea, atunci când stabilește pacea prin încălcarea unei porunci dumnezeiești și a unuia dintre cele mai naturale instincte umane – cinstirea părinților? Oricât de bine camuflate în tumultul acțiunii, văzute îndeaproape, acțiunile ei nu pot fi calificate altfel decât demonice, și cu toate astea Universal Disney le prezintă ca fiind salvatoare.

Deriva feminității

Profund nefiresc este și happy-end-ul care coexistă cu disoluția familiei. În loc să ne-o prezinte pe regină recunoscându-și greșeala și revenind în sânul familiei, finalul filmului optează pentru o familie scindată, în care regele și prințul sărbătoresc triumful păcii universale, abandonând-o cu totul pe regina prefăcută în capră. Prima observație pe această temă este că se ratează o bună ocazie de a pune în scenă pocăința și iertarea, ca parte integrantă din bucuria comuniunii pe care ar fi necesar să o stârnească victoria Binelui. La un nivel mai profund, vedem cum filmul atacă din nou iubirea. După ce a discreditat iubirea erotică, acum dărâmă și dragostea firească din interiorul familiei.

În epoca contemporană, am introdus meritocrația în iubire, iar astăzi nu mai privim iubirea ca vădind prezența Duhului Sfânt care ne insuflă imboldul de a-l primi pe celălalt în inima noastră, ci ca pe un rezultat al vredniciei celuilalt. Iubim în măsura în care celălalt se învrednicește de iubirea noastră, prin meritele lui personale. Ultima redută a iubirii necondiționate este familia și, în cadrul ei, relația dintre părinți și copii. În cadrul familiei, încă putem să conceptualizăm că dragostea depășește neputințele celuilalt, că iubirea ni se dă fără niciun motiv și că ne leagă unii de alții dincolo de crezurile pe care le avem, de alegerile pe care le facem, pentru că e o dragoste „ca moartea de tare”.

Pe un alt palier de interpretare, filmul poate fi privit ca un studiu de caz al celor mai contraproductive atitudini feminine. De departe, cel mai grăitor exemplu în acest sens este regina Ingrith, care îl înțeapă pe rege cu fusul blestemat și uzurpă tronul. Alături de laitmotivul răului îndreptat către propria familie, care ne sfredelește conștiința tot mai adânc și mai dureros, este ilustrată o cale sigură către dezbinarea în cuplu: mai întâi e o despărțire în cuget, de vreme ce regele dorește pacea, iar regina însetează după război. Apoi o înstrăinare a vieții personale, separată de comuniunea familiei, sugerată simbolic prin încăperile secrete ale palatului și manifestată prin acțiunile pe care regina le întreprinde în ascuns față de soțul ei. Devine mai preocupată de comploturile politice decât de armonia familiei ei, până la a-și anihila soțul pentru a putea să-și îndeplinească planurile. O dezolantă criză a familiei, în care femeia, în loc să cunoască împlinirea conlucrării cu soțul ei, îl înlătură pentru a deveni decidentul principal în regat.

În loc să păzească zidurile cetății dinăuntru, ale familiei, ea comandă tunuri și arcași pe zidurile cetății celei din afară. Menirea feminității de a promova echilibrul, armonia și buna-înțelegere, de a hrăni pacea este abandonată, iar în locul ei ni se pune înainte un tablou al feminității care îmboldește la descătușarea celor mai rele instincte umane.

Este emblematică cina de la palat, prin confruntarea încordată a celor două regine. Ingrith strecoară abil în conversație acuze la adresa lui Maleficent, făcând uz de arme tipic feminine: terfelirea reputației adversarului, calomnia, auto-victimizarea. Construită în oglindă cu ea, Malefica este întruchiparea violenței, a lipsei de auto-control și a răzbunării. Fiecare dintre ele alături de un bărbat slab, pe care îl manipulează cu ușurință, fiecare sacrifică interesul copiilor prin egoismul ei irațional și inflexibil. Pe de o parte, Malefica o părăsește complet pe Aurora atunci când aceasta refuză să o mai asculte și se „leapădă” de mai multe ori de ea, din orgoliu feminin, lăsându-se stăpânită de o posesivitate maternă patologică. La capătul opus al spectrului, regina Ingrith încearcă să-și controleze fiul și îi restrânge libertatea.

Un război împotriva umanității

Un alt plan narativ este centrat pe războiul dintre oamenii din regatul Ulstead și zânele întunecate. Ascunse într-o vizuină în adâncul pământului, zânele cu aripi și coarne nutresc ură față de oamenii care le-au vânat de-a lungul timpului. Dorința lor de răzbunare se arată a fi justificată, cu atât mai mult cu cât oamenii reginei îl omoară pe Collin, unul dintre personajele cele mai dornice să mențină pacea. Depășite numeric și mânate în luptă de dorința de libertate, ele sunt înfățișate într-o aură nobilă, în opoziție cu oamenii cotropitori. Dincolo de aceste aparențe însă, oamenii sunt pregătiți de un război, dar nu atacă. Tribul de dark feys este cel care asediază cetatea regelui. Așa cum reiese din discursul lui Borra, motivația lor nu este vreo amenințare iminentă, ci dorința de răzbunare. Se pune în scenă un război al demonilor împotriva oamenilor și sugestia perfidă este că vinovați de el sunt oamenii. Aceștia sunt neajutorați în fața puterilor magice ale Maleficei și se sugerează că pacea le este oferită cetățenilor Ulstead-ului prin clemența forțelor întunecate, îmblânzite prin legătura Aurorei cu Maleficent.

Pacea de la final este numai o fațadă pentru o „lume nouă”, în care oamenii coexistă cu demonii, bazată pe compromisuri morale și pe abolirea iubirii în numele unei „armonii” confortabile, regulamentare, și extrem de incluzive. Și vietățile din mlaștina lui Maleficent fac parte din acest tablou. Orci, goblini și gargui, înfățișând spiritele întunericului, sunt prezentați ca fiind prietenoși, buni, și, în orice caz, o companie preferabilă oamenilor. Între conotația benefică pe care Universal Disney încearcă să le-o atribuie și chipul lor monstruos stăruie o disonanță contradictorie, însă filmul încearcă să o șteargă prin cromatica vie și interacțiunile lor hazlii cu prințesa. Se prezintă subtil teza că demonii sunt prietenii noștri și că un tânăr este necesar să învețe să se alieze cu ei, pentru a-și putea lua în stăpânire regatul.

Cel mai puternic simbol este tot Malefica, a cărei înfățișare și personalitate este extrem de sugestivă pentru diavolul însuși. Atribuind unui personaj „benefic” identitatea vizuală a diavolului, suntem invitați să punem sub semnul întrebării apartenența lui la „gașca” antagoniștilor și să îl privim ca pe un aliat, un ajutor. Rolul ei este cu atât mai problematic, cu cât este înzestrată cu nemurire, ceea ce o plasează automat de partea victorioasă a războiului și totodată arată că ea va fi mereu prezentă, chiar dacă în altă formă, tot așa cum răul va exista până la sfârșitul lumii.

Poveștile pe care le spunem trădează esența civilizației noastre, principiile după care ne organizăm existența, și aspirațiile pe care ne clădim viitorul. Să fim deja o societate înclinată către autodistrugere? Cred că în structura noastră se află un mesaj mult mai dătător de nădejde decât atât, pe care îl putem transmite copiilor. Cred că suntem ființe înzestrate cu potențialul de a iubi cu adevărat și de a căuta asemănarea cu Dumnezeu, nu cu demonii.

Autor: Elena Tulea

Citiţi şi:
Războiul părinților pentru apărarea copiilor de mesajele subliminale de la Disney – sexuale, pro-LGBT, care promovează violența și consumul de droguri
O comisie secretă a ONU vrea să rescrie drepturile copiilor și să-i întoarcă împotriva părinților
Aveți grijă la ce se uită copiii dumneavoastră!

yogaesoteric
7 februarie 2026