Mâncarea este o obsesie când nu mâncăm în mod controlat şi cu bun-simţ. Burta care „cugetă”, pântecele care ne salvează de cotidianul tern… În aşteptarea meselor, suntem ostaticii ciugulelii. Cetăţeanul rumegător se umflă pe zi ce trece. Statelor Unite li se cuvin laurii grăsimii. Franţa vine şi ea rapid din urmă. Un studiu realizat de Nutrition Santé în 2006 constata că 57% dintre bărbaţi, 41% dintre femei şi 18% dintre copii au rotunjimi în exces. Un adult din şase este obez, proporţia fiind de 3,5% la cei mici.
Din 2004 încoace, AFSSAPS (Agenția franceză pentru siguranța alimentelor) ne asaltează cu recomandări privind consumul de fructe şi legume. Cu toate acestea, familiile, invocând preţurile prohibitive, rămân fidele regimurilor grase, cu produse lactate, cartofi prăjiţi, carne cât cuprinde (cotlet, pulpă, muşchi, mezeluri), cantităţi enorme de zahăr, produse de patiserie, dulciuri, băuturi carbogazoase. Asta ca să vă faceţi o idee despre amploarea catastrofei.
Nu vă bazaţi pe medici, crezând c-or să vă lumineze, căci ei ignoră preceptul „suntem ceea ce mâncăm”. În maratonul lor universitar de 8 ani petrecuţi în amfiteatre [în Franța, n.n.], nutriţia are parte de numai câteva ore de curs. Această eroare originară este una dintre căile prin care ne ucide medicina. În faţa trupului gelatinos, respirând cu dificultate, practicianul decide să măsoare tensiunea, după care cere efectuarea unui set de analize. Laboratoarele îi dau o mână de ajutor, socotesc globulele, nivelul colesterolului, caută semnele diabetului – orice indiciu care să ajute la prescrierea armatei de substanţe chimice.
Doctorul e un fin strateg în lupta contra bolii, e stăpânul câmpului de bătălie – pacientul – care nu-şi mai aparţine, rămânând pasiv până la sfârşitul încleştării. În aceste condiţii, restricţia sau moderația alimentară constituie o frustrare intolerabilă. Micile plăceri ale gurii susţin moralul, astfel că în spitale, în Franța, mesele cuprind felurile cunoscute şi apreciate: la trezire, croasant, cafea cu lapte, iaurt; la prânz şi la cină carne, produse lactate, pâine albă, produse de patiserie. Un echilibru perfect între proteine şi glucide, certificat de dieteticieni sau medici nutriţionişti, e treabă serioasă, departe de ghiveciul servit până acum un deceniu.
Nimic de zis, doar că trebuie să ne punem întrebări despre modul în care sunt formaţi aceşti profesionişti care se lăfăie pe copertele mult prea numeroaselor cărţi de regimuri din librării. În teoriile lor există nişte contradicţii abisale, şi asta indiferent de meseria autorilor. Să precizăm că în Franța, diploma de dietetician se obţine după terminarea a doi ani de facultate, fiind aşadar o profesie paramedicală, pe când nutriţioniştii sunt medici specializaţi în acest domeniu. Niciuna dintre aceste diplome nu are valoare naţională, deoarece fiecare universitate propune un program propriu. Se predă o teorie flexibilă, pe baza căreia, cu părtinirea dată de apartenenţa la lobby-uri (cel agroalimentar, al laptelui, al industriei zahărului), fiecare alcătuieşte regimul ideal, cartea vânzându-se cu atât mai bine, cu cât autorul beneficiază înainte de publicare de o comandă consistentă din partea unuia dintre organismele pentru care lucrează. Interesele acestuia sunt servite „ştiinţific” de studiile citate în lucrare.
Impactul comercial al mormanului de titluri din librării şi apariţia reţetelor „sănătoase”, care îi pot satisface şi pe gurmanzii exigenţi, atrag atenţia mass-media. Specialistul care nu numai că deculpabilizează plăcerea, dar atribuie alimentelor pe care le recomandă o doză de magneziu, de calciu, de potasiu, ori – că tot e la modă – virtuţi antioxidante, este ridicat în slăvi şi invitat să se exprime peste tot. Teza expertului este necontestată, chiar binevenită, căci înveseleşte cu veşti optimiste actualitatea sinistră.
Recunosc, asemenea confraţilor mei, m-am lăsat păcălit acum 10 ani, când mi-am început la radio emisiunile pe tema vieţii sănătoase. Hotărât să-i descos pe misionarii hranei şi să-i provoc la contradicţie, i-am invitat fără discernământ. Interlocutorii profitau însă de șansa oferită şi-şi desfăşurau predicile avansând, la orice obiecţie, lista cazurilor de ameliorare a sănătăţii, adevărate miracole… Deşi nu încetam să le contest argumentele, aveam senzaţia că mă transformasem în agentul lor de presă. Aş fi putut să adopt metoda utilizată în profesia noastră pentru a rezolva acest tip de problemă: dezbaterea. Unul pro, unul contra, arbitrajul revenindu-mi mie. Dar această pantomimă de bâlci e o ticăloşie intelectuală. Prin urmare, interviul rămânea singura modalitate acceptabilă din punct de vedere deontologic. Totuşi, pentru a evita inducerea publicului în eroare, am eliminat, după lectură, cărţile care deviau grav de la bunul-simţ. În felul acesta, toate best-seller-urile specialiştilor reputaţi au ajuns la coş, ataşamentul lor mercenar faţă de interesele comerciale fiind prea ostentativ.
În grămezile care se adunau în fiecare zi pe biroul meu căutam teoriile originale, însă de obicei găseam numai aiureli, precum regimul în funcţie de grupa sanguină. Şi cartea respectivă ar fi zburat la tomberonul pentru reciclarea hârtiei, dacă n-aş fi primit sute de scrisori de la ascultătorii care-mi cereau să abordez subiectul. Până în ziua de azi îmi reproşez cedarea la presiuni. În mod paradoxal, faptul că l-am bombardat sistematic pe autor cu argumente ce dovedeau că teoria lui miroase a mesaj sectar a fost pentru el o adevărată mană cerească. Da, aţi citit bine, căci publicul nu face deosebirea între discurs şi cel care îl enunţă, astfel că asaltul meu legitim a fost perceput ca o ambuscadă, atrăgând imediat simpatia pentru victima mea, care, în plus, era femeie. Centrala telefonică mai avea puţin şi lua foc. În câteva minute sunt pus la zid, tratat drept mitocan, ticălos, agresiv.
Poziţia mea îi supăra pe mulţi în cadrul postului. Prudenţa mă sfătuia să stau cuminte, să-mi limitez temele la homeopatie, uleiuri esenţiale, puterile terapeutice ale argilei, și să abordez subiecte exotice – medicină chineză, ayurvedică, virtuţile ginsengului, numai bune să racolez pensionarii. Profesia mă obligă la parcurgerea tuturor scrierilor pe un anumit subiect. Le prefer pe acelea care, încă din titlu, îşi afirmă opoziţia faţă de concepţia mea. Mă reped la ele ca un uliu, iritat, dar bucuros la gândul că voi putea demonta punct cu punct erorile din teza lor.
În aceste condiţii, imaginaţi-vă cum am făcut într-o bună zi când, devorator de brânză ce sunt, am scos dintr-un plic o lucrare intitulată Le lait, une sacrée vacherie (Laptele – o mare porcărie), un volum subţirel cât o broşură. Fac parte dintre copiii pe care naţiunea i-a hrănit cu lapte încă de la grădiniţă. Comori de proteine și calciu, diversele sortimente de brânză se regăseau la fiecare masă: camembert, brânză cu mucegai albastru, cantal, comté – ah, pe ăsta din urmă îl ronţăiam până la coajă! Ras, transformat în tăiţei de bunica, un deliciu princiar. Comté-ul era plăcerea mea vinovată! La maturitate am umblat prin toată capitala ca să găsesc cele mai bune soiuri, dospite vreme de 17 luni. Mă delectam cu ele la prânz şi seara, după care urma iaurtul, care nu lipsea nici de la micul dejun. Pe scurt, eram total dependent de lactate, lucru la care contribuise glorificarea lor oficială.
În concluzie, ştiam deja cum aveam să distrug cărţulia modestului doctor Nicolas Le Berre, aşa că am deschis-o imediat. Asemenea boxerului prea sigur pe el în faţa adversarului pe care-l crede învins din oficiu, am fost trimis în corzi de la primele pagini. Nu era nimic senzaţional acolo, doar enumerarea dovezilor incontestabile care-mi făceau praf convingerile. Nu-mi venea să cred, și iată că izbucnesc împotriva forţei de îndoctrinare a sistemului care ne privează de cel mai elementar bun-simţ. Orice tolomac poate verifica logica doctorului Le Berre, anume faptul că în natură nicio creatură vertebrată nu consumă lapte ca să se aprovizioneze cu calciu, pentru întreţinerea scheletului. Şi totuşi, de la şoricelul minuscul până la mastodonţii de felul balenei sau elefantului, niciun animal nu se sfărâmă la aterizarea dintr-un salt, ori după nu ştiu ce acrobaţie. Cât despre oameni, există popoare întregi care ignoră produsele lactate, printre ele chinezii şi japonezii (sunt martor, căci am avut onoarea de a intra în contact cu ei în cursul călătoriilor mele), niciunul dintre triburile ascunse prin pădurile amazoniene, nici măcar pigmeii din Africa n-au habar ce bine e să bei lapte.
Cât despre noi ăștilalți, occidentalii, consumul este recent, după cum arată, în Bio Contact nr. 170 din aprilie 2008, Alain Drouard, profesor de istorie şi cercetător principal la CNRS (Centre national de la recherche scientifique – Centrul național pentru cercetare științifică). Atât grecii antici, cât şi populaţiile din Evul Mediu, acuzau laptele că ar provoca tulburări şi boli. Iată, de altfel, ce spunea Enciclopedia din 1765: „Din acest mic număr de observaţii asupra proprietăţilor dietetice ale laptelui, concluzia evidentă este aceea că acesta este un aliment care nu corespunde organelor digestive ale adultului, şi pe care educaţia și obiceiurile nu l-au putut integra”. Ei, şi? vor mormăi unii pe bună dreptate, anticii nu le ştiau pe toate! Am locui şi acum în peşteri, culegând fructe din copaci, scormonind pământul în căutare de larve şi vânând cu pietre şi săgeţi, pe scurt, ar fi vai de capul nostru fără agricultură şi creşterea animalelor. Cu atât mai bine dacă inteligenţa ne ameliorează condiţiile de trai şi ne oferă noi plăceri. Lăsaţi-ne în pace! „Ospătar, adu platoul cu soiuri savuroase de brânză! Să ne ospătăm!”
După surpriza provocată de primele rânduri din Le lait, une sacrée vacherie, am început să mă revolt. Ţineam la gustul delicios al brânzei, n-aveam de gând să renunţ la comté doar pentru că aşa propovăduia un paseist. De altfel, nu avem la dispoziţie toate aceste bunătăţi decât grație aparatelor frigorifice, altă inovaţie formidabilă a modernităţii. Trăiască progresul! Sunt tot mai pornit împotriva lui Le Berre, e clar că e un sectant. Acuzaţia lui este excesivă, pune toate relele pe seama lactatelor: probleme ale tranzitului intestinal, colon iritabil, faringite, otite, sinuzite, bronşite, candidoză, dermatoze, dureri articulare… mai grav, ar fi la originea arteriosclerozei, a cancerului de sân şi de prostată – autorul le înşiră dintr-un foc, dovezile lui fiind însă anemice. E abil, totuşi, domnu’ doctor, seamănă îndoiala, făcând referire la unele realități incontestabile, de pildă regimurile cretan şi japonez, care nu conţin produse din lapte de vacă: populaţiile respective sunt afectate de cancer şi boli cardiovasculare într-o proporţie mult mai mică şi au o soliditate osoasă remarcabilă, bilanţ aureolat de o longevitate în plină formă, care le permite să bată recordul mondial în materie de centenari.
Mda, nu pot scăpa atât de uşor de cartea asta. Argumentele sunt suficient de bine expuse ca să mă facă să renunţ la comté măcar o vreme, pentru a vedea ce se întâmplă. Experimentul e greu, dar necesar. E ridicol, absurd să rămânem sub tirania unei propagande nocive numai ca să ne bucurăm simţurile. Gustul e o bagatelă. Esenţiale sunt sănătatea şi vitalitatea, or, deşi am o viaţă cumpătată, nu mă simt întotdeauna bine, aşa că voi aplica principiul precauţiei, măsură care mă plasează, ca profesionist, în centrul unei dileme. Mă furnică palmele să denunţ sistemul, dar misiunea prezintă riscuri fatale. Sunt prea mic în faţa acestor instituţii, iar teza lui Le Berre nu are un aparat critic demn de luat în seamă. Perspectiva de a sfârşi cu un seppuku mă îndeamnă să iau în considerare abandonul întregului demers. Ca să mă îmbărbătez, cer părerea unor colegi de redacţie. Îi pufnește râsul, brânza face parte din patrimoniul nostru, este deliciul suprem, n-are rost să mă vâr în necaz gratuit, cruciadele jurnalistice sunt bune, dar ar trebui să lupt, ca mii de confraţi din întreaga lume, pentru libertate, pentru drepturile omului, cauza mea e un fleac, o bravadă de cercetaş.
Sfaturile lor au efectul invers asupra mea, în primul rând pentru că democraţia se apără în fiecare detaliu, şi apoi pentru că este vorba de o enormă impostură, aşa că nu mai ezit, mă pun pe treabă şi-l invit pe Le Berre în emisiune. Apariţia lui stârneşte tumultul pe care mi-l imaginasem, nu doar un val de indignare ce sufocă telefoanele, ci şi zeci de scrisori virulente, unele trimise la conducere. Textele sunt asasine, îmi cer concedierea. Printre ele, epistola unui profesor şef de secţie la un mare spital parizian şi o alta venind de la o mare organizaţie vizată de scandal, care ameninţă cu anularea unei campanii publicitare – ceea ce va şi face. Balamucul nu mă afectează în niciun fel, boss-ul, Jerome Bellay, mormăie doar: „Urcarea ta în sondaje mă costă cam scump”. Deznodământul bătăliei e ironic, n-a fost marele război de care mă temeam, ci o simplă încăierare. Ce decepţie! Niciun ziar n-a preluat disputa. Imaginea lactatelor este prea luminoasă, prea bine ancorată în conştiinţa publică, ele sunt simboluri ale sănătăţii.
Şi totuşi, publicaţiile care le demonstrează nocivitatea se înmulţesc în toată lumea. Iată câteva dintre informaţiile pe care le-am adunat cu sârguinţă. Voi începe cu cercetările profesorului Massimo Montineri, care arată că pereţii intestinali deterioraţi permit peptidelor morfinice din produsele lactate să treacă în sânge şi de acolo să se acumuleze în organe. În cazul alterării barierei hemato-encefalice care protejează creierul, peptidele distrug reţelele neuronale. La rândul său, profesorul Karl Reichelt a constatat că acest fenomen provoacă tulburări psihice, pierderi ale memoriei şi concentrării, hipoactivitate, melancolie, depresie etc. Profesorul Boyd Halley a demonstrat că laptele inhibă eliminarea unor toxine de felul mercurului, iar ficatul încărcat, obosit de produsele lactate, nu-şi mai îndeplinește funcţia de curăţare, ceea ce generează patologii ale intestinului. Acelaşi cercetător a descoperit că laptele degradează peretele intestinal şi inhibă o serie de enzime, printre care peptidaza, singura care permite digerarea cazeinei. Aceşti doi factori determină dureri de cap, tulburări de vedere, dermatoze (eczeme, acnee juvenilă), artroză, artrită, oboseală cronică, osteoporoză şi afecţiuni ORL – bronşite, rinite, otite, astm.
Scandalul a izbucnit iarăşi în momentul în care profesorul Joyeux a anunţat pe post că laptele și produsele lactate provoacă osteoporoză şi bronşite, rinite şi otite repetate la sugari şi copii. Încăpăţânat, nu mă cuminţisem după balamucul ce urmase primei emisiuni, dar aşteptam să găsesc un interlocutor mai presus de orice critică. Prezenţa în studio a unei somităţi, cancerolog, şef de secţie la spitalul din Montpellier, a conferit subiectului respectabilitate. Nimeni n-a îndrăznit să comenteze spusele marii personalităţi, în schimb, apelurile telefonice şi scrisorile şi-au revărsat veninul asupra mea.
Degeaba se tot adună dovezile, adepţii fanatici ai produselor lactate continuă să vocifereze. Au şi circumstanţe atenuante, cum ar fi frecventele campanii care le întăresc convingerile; de pildă, conferinţa organizată pe 2 aprilie 2008 la Paris de către academiile de medicină şi de agricultură s-a încheiat cu următoarea concluzie proclamată în cele patru zări: „Se recomandă consumul de produse lactate la orice vârstă, pentru a se reduce riscul de osteoporoză, obezitate, diabet, hipertensiune şi boli cardiovasculare”.
Verdictul, odios, este denunţat pe dată de Thierry Souccar, jurnalist, editor, autor al volumelor Santé, mensonges et propagande (Sănătate, minciuni și propagandă) şi Lait, mensonges et propagande (Lapte, minciuni și propagandă), cărţi-manifest, care prezintă rezultatele unor cercetări indiscutabile, ultima fiind reeditată de mai multe ori şi îmbogăţită cu cele mai recente informaţii ştiinţifice. În plus, tot mai multe cercetări corelează ingerarea lactatelor cu riscul îmbolnăvirii de cancer de prostată, ovarian, mamar, boala Parkinson, diabet de tip I şi infarct.
Din nefericire, toţi putem verifica aceste generalităţi raportându-ne la amintirile personale. Printre cunoştinţele mele profesionale se găseau doi informatori de vreo 50 de ani, activi şi plini de bunăvoinţă, pe care-i încurajam să-mi furnizeze informaţii confidenţiale, invitându-i deseori la prânz. Amândoi erau adevărate modele de cumpătare: beau vin bun pe post de medicament, maximum trei pahare, dintre care unul la brânză, asociere primordială pentru plăcere şi pentru prelungirea vieţii până la 100 de ani, conform recomandărilor oficiale ale nutriţioniştilor. Stupoare, s-au prăbuşit la scurt timp unul după celălalt, deşi respectaseră scrupulos sfaturile cele mai autorizate. Aici trebuie să mă pretind savant ca să vă explic mecanismul aterosclerozei care provoacă drama: totul începe cu acumularea depozitelor de grăsimi sub formă de ateroame pe pereţii arterelor; cu timpul, acestea se îngroaşă şi în cele din urmă obstrucționează circulaţia. De unde provin grăsimile? Din produsele lactate, carne şi mezeluri. Alcoolul corodează membranele și favorizează formarea ateroamelor, împiedicând trimiterea nutrienților spre țesuturi.
Pentru unul dintre cei doi cunoscuţi ai mei, cheagul a intervenit într-un moment foarte prost, pe scări la 10 seara, oră la care toată lumea stă în faţa televizorului. Portarul l-a găsit a doua zi, zăcea ca un beţiv pe preșul de la intrare. Al doilea a avut noroc, blocarea arterei s-a produs în plină şedinţă, colegii s-au repezit să cheme ambulanţa şi să-l ducă la urgenţe. După două luni îmi povestea totul în cursul unei mese festive, mândru de artera lui elastică. După antricotul cu fasole verde (ţinea regim!) tradiţionalul duo de brânză şi vin roşu, paşaport pentru longevitate, după cum continuă să-i spună medicul său, mai atent ca oricând. N-am avut de lucru şi am îndrăznit să-i sugerez o modificare a dietei. A sărit ca ars. S-ar zice că voiam să-l asasinez. Cu toate astea, i-am împărtăşit experienţa mea, faptul că renunţarea la sacrosanctul comté şi orice alt produs lactat m-a regenerat în trei săptămâni. Oboseala cronică este o amintire îndepărtată, mi-am regăsit somnul, am o digestie mai bună şi, în plus, nu mai sufăr de flatulenţă.
Oricât m-am străduit să expun o argumentaţie credibilă, n-am avut succes. Cuvintele mele îl agasau, le percepea ca pe un atac războinic, nu mai era o simplă conversaţie, ci o admonestare, de parcă voiam să-i interzic toate plăcerile. Îl vedeam cum se luptă să-şi păstreze bunele maniere, dar pe un ton coborât mă făcea în toate felurile, intolerant, dictator, ayatollah. Sunt obişnuit cu asta, încasez critici care mai de care mai virulente de când mi-am însușit principiul informării. Sunt însă neputincios în faţa gândirii ermetice, transformată în convingere. Ideile mele sunt oripilante… Nu-i chiar aşa, şi eu condamn privaţiunile, dar dacă renunţarea la un element îmbunătăţeşte starea fizică şi psihică nu mai e vorba de un sacrificiu, ci dimpotrivă!
Trebuie să facem deosebirea între satisfacţie şi plăcere. Satisfacţia este senzaţia instantanee, superficială, simpla potolire a unei pofte, şi nu presupune niciun efort. Plăcerea înseamnă vibraţie, iradiere, pătrunde în profunzime şi se prelungeşte dincolo de manifestarea ei. Accesul la această gamă de senzaţii este favorizat de eliminarea tuturor substanţelor care îngreunează şi blochează organismul. De-asta nu regret delicatesele lactate. Sunt mai tonic, spiritul mi-e mai vioi, fac gimnastică şi jogging ca un puşti care se zbenguie în curtea şcolii. Ca răsplată, mi-am redobândit energia. Ca să-mi păstrez câştigurile, am decretat ruptura definitivă de bunătăţile lactate. Nicio derogare, pentru ca nu cumva, inconştient, să caut un pretext de a recurgere la o mică gustare, acel „din când în când” care măreşte senzaţia de privaţiune până la obsesie.
Nu umblu cu jumătăţi de măsură, nu cedez, unde e libertatea mea dacă nu sunt în stare să-mi respect propriile decizii? Pot lăsa ca un vulgar gol în stomac să mă deturneze de la opţiunea mea de viaţă? Înseamnă că nu mă mai controlez. Pierd satisfacţia angajamentelor asumate. Provocările întăresc şi formează caracterul. Rezistenţa la plângerile pântecelui contribuie la afirmarea personalităţii şi, cu timpul, hotărârea învinge tentaţia. În prezent, platoul de brânză, a cărui vedere mi-ar fi dat altădată frisoane pavloviene, mă lasă indiferent. Într-o seară, de pildă, după un urcuş pe munte, m-am trezit, la o fermă izolată, că gazdele încercau să mă întremeze cu produse locale, mezeluri şi brânză. Obligat să mănânc o bucăţică de comté – excelent, bio, de 15 luni – n-am mai simţit nicio plăcere, încă o dovadă a relativităţii gustului.
Modificarea obiceiurilor alimentare nu este o tragedie şi nu înseamnă asceză. Maleabilitatea gustului e o șansă, un cadou din partea naturii. Nu suntem ostaticii unei plăceri predeterminate, ci liberi, avem posibilitatea să identificăm alimentele benefice organismului, pe acelea care dinamizează sistemul imunitar şi interacţiunile celulare. Nu trebuie decât să ne educăm papilele pentru a ne delecta cu noile savori. Iar înainte de a ne implica într-o acţiune, să ne gândim la consecinţe: e oare o plăcere senzaţia care, în contrapartidă, se plăteşte printr-o stare negativă?
Ce face medicina? Întrucât orice boală trebuie combătută cu medicamente, ea se încăpăţânează să caute noi molecule, dar rezultatul e doar o luptă contra simptomelor. Medicina ne cere să fim pasivi şi supuşi. Cât de liniştitoare sunt anunţurile privind crearea unor tratamente revoluţionare pentru obezitate, oboseala cronică, anxietate, palpitaţii, crampe musculare, dureri de cap, ameţeli, parestezii, diabet! Câte necazuri provoacă aceste boli, şi totuşi ele nu există ca atare, sunt declanşate de consumul regulat al unor produse cu indice glicemic ridicat – zahăr rafinat și făină albă, produse industriale lipsite de calităţi energetice, dar cu o nocivitate extraordinară.
Voi îmbrăca halatul alb al biologului, pentru a încerca să ofer o explicaţie. În primul rând, trebuie ştiut că organismul funcţionează cu ajutorul zaharurilor naturale. Acestea modifică şi determină interacţiunile şi mişcările celulare, se aglomerează pe membrane şi le penetrează atunci când devin poroase sub acţiunea insulinei secretate de pancreas. Când în organism intră elemente cu un indice glicemic ridicat, acestea excită glandele suprarenale, ceea ce obligă pancreasul la o supraproducţie de insulină; mecanismul îşi măreşte ritmul de funcţionare, celulele cu membrana poroasă absorb tot şi, ca reacţie, glicemia sanguină scade. Astfel, marele consumator de glucoză, creierul, se găseşte în deficit, consecinţele fiind enervarea, oboseala, starea generală proastă. Este vorba de hipoglicemie, care se traduce prin necesitatea absolută de a absorbi noi nutrienţi. Acest ciclu infernal epuizează organismul, iar dereglarea conduce la bolile enumerate mai sus, în principal la diabet, însă efectele pot fi și mai dramatice, putându-se ajunge chiar la cancer.
Aşadar, gata cu dulciurile, foietajele, pâinea albă şi, întrucât produce efecte comparabile, să diminuăm drastic şi cantitatea de sare ingerată! Singura otravă pe care n-o voi aborda aici, condamnată în unanimitate, cu toxicitatea expusă pe larg în presă, este tutunul. Voi remarca totuşi că rareori este arătată acţiunea lui nocivă asupra organelor sexuale, cărora le deteriorează reţeaua de irigaţie, determinând o pierdere considerabilă a plăcerii. Condamnarea dulciurilor îmi întăreşte imaginea de propovăduitor al interdicţiilor, de guru ticălos. Cartea mea promite moartea de plictiseală în perfectă sănătate! Atrăgătoare soartă, n-am ce zice! La rândul meu, mă mobilizez în faţa tuturor obiecţiilor şi afirm că boala nu este o fatalitate, denunţ sistemul care ne plasează încă din leagăn sub tutela medicamentelor şi chem la stoparea obiceiurilor nocive, astfel încât să avem cu toţii o viaţă frumoasă.
Fragment din cartea Medicina ne ucide, de Marc Menant.
Citiți și:
Obezitatea – o nouă epidemie mondială?
Postul, cea mai firească terapie
Combinarea corectă a alimentelor – garanţia unei sănătăţi de fier
yogaesoteric
19 noiembrie 2016