Manipularea mediatică şi loviturile de stat. Cazul pseudo-revoluţiei române
În Occident, „cazul Timişoara” din decembrie ’89 este celebru pentru… manipularea mediatică
de Răzvan Popescu
Pentru guvernanţii din umbră, manipularea opiniei publice este o necesitate. Fie că e vorba de declanşarea unor războaie, de a se alătura unor conflicte armate, fie pentru a demonta regimurile care opun rezistenţă Noii Ordini Mondiale, mai-marii lumii nu respectă regulile şi legile. Lor le ajunge, în schimb, un puternic curent favorabil de opinie. Teoretic, democraţiile occidentale nu pot fi exercitate fără acordul popoarelor. Iar pentru a obţine acordul populaţiei, manipularea mediatică joacă un rol esenţial. Vă prezentăm în acest articol câteva cazuri deja considerate „clasice” de manipulare.
Cine-şi mai aminteşte oare acum, în Occident, de Timişoara ? Era în ajunul Crăciunului 1989, Zidul Berlinului căzuse cu o lună şi jumătate mai înainte. În România, Nicolae Ceauşescu, la putere de mai mult de 20 de ani, ţinea sus stindardul naţional-bolşevic. Prăbuşirea Blocului Estic nu-l interesa, el nu considera că aparţine acestuia. Comunismul ar mai fi putut domni încă pentru mult timp la Bucureşti (analiştii estimează că fără intervenţii exterioare, regimul de la Bucureşti ar mai fi rezistat vreo 15 ani). Asta dacă nu ar fi existat Timişoara, un oraş cu 300.000 de locuitori, situat la extremitatea occidentală a ţării. Un oraş total necunoscut până atunci în Europa de Vest, poate cu excepţia admiratorilor lui Gustave Eiffel, proiectantul celebrului turn parizian – pentru că există un fel de legendă conform căreia acesta ar fi construit un pod în Timişoara.
„Afacerea Timişoara” şi agenţiile de presă
Iată cum rezumă un jurnalist francez modul în care s-au văzut în Occident evenimentele din România, în decembrie 1989:
„Pe 16 decembrie se declanşează la Timişoara o insurecţie populară contra regimului comunist ca urmare a unei banale operaţiuni de represiune condusă de Securitate. Armata primeşte ordinul de a deschide focul asupra manifestanţilor. Pe 22 decembrie, mai multe agenţii de presă din ţările estice, citate de Agenţia France Presse, anunţau descoperirea „gropilor comune”: au fost numărate 4632 de cadavre. Întreaga presă internaţională ambreiază şi supralicitează detaliile. Se invocă 10.000 de morţi. Se vorbeşte despre cadavrul unui bebeluş găsit deasupra celui al unei femei. Mama sa? Ce mai contează? Oroarea nu este şi aşa destul de mare?!
Chiar pe 22 decembrie, armata, probabil şi datorită convingerii că acest masacru chiar a existat, fraternizează cu insurgenţii. Întreaga ţară se ridică. Nicolae Ceauşescu şi soţia sa fug. Sunt capturaţi, judecaţi, executaţi în ziua de Crăciun. Sfârşitul poveştii.”
Imagini impresionante trezesc în Occident o puternică simpatie pentru România în perioada imediat următoare „revoluţiei”. Manipularea urma să ascundă desigur opiniei publice internaţionale, ca şi românilor, faptul că era vorba de fapt de o lovitură de stat şi nicidecum de o revoltă populară, precum şi faptul că la putere a rămas cam acelaşi regim, abil ascuns sub „o faţă umană”.
Câteva luni mai târziu se descoperă adevărul. Dominique Pouchin, redactor-şef la Liberation, ziar în care se putuse citi descrierea „miilor de corpuri nude tocmai deshumate, pământii şi mutilate, preţ de nesuportat al insurecţiei” din Timişoara, e nevoit să se disculpe : „Totul ne lăsa să credem, şi aici înţelegând imaginile care soseau, că informaţia era corectă” (în Liberation din data de 4 aprilie 1990, citat de Serge Halimi în „Les Vautours de Timişoara”, publicat în „La vache folle”, nr.27).
De fapt, din cele 4632 de cadavre, au existat aproximativ o mie… în întreaga Românie! La Timişoara: o sută. Gropile comune, ale căror imagini fuseseră difuzate în întreaga lume, erau alcătuite din cadavre dezgropate din cimitire. Bebeluşul? O oarecare victimă a mortalităţii infantile. Presupusa sa mamă? Moartă de ciroză cu o lună înainte.
Cât despre căderea regimului, ea nu se datorează unei insurecţii populare. Ros din interior, el a căzut de la sine. Era nevoie doar de un element declanşator pentru ca Lovitura de stat să poată avea loc pe tăcute. Timişoara, deci.
Fiecare ziar copiază ceea ce a scris altul
De ce să revenim astăzi asupra manipulării mediatice în cazul Timişoarei? Deoarece constituie unul dintre cele mai celebre exemple despre ceea ce sociologul Pierre Bourdieu a numit „circulaţia circulară a informaţiei”. Fiecare organ mediatic scrie ceea ce a scris altul. Asta pentru că se consideră că cel care nu o face se înşeală. Se înşeală deoarece este în urmă cu informaţia.
În lumea modernă, viteza de difuzare a informaţiei este considerată a fi un criteriu esenţial al „calităţii” acesteia. De unde a plecat „informaţia” privind Timişoara? Nimeni nu ştie exact. Dar ce contează, din moment ce este o informaţie? Nu avem mijloace de verificare? Dar dacă a fost difuzată undeva de o agenţie de presă respectată – considerată o voce oficială, care nu este partizană (implicată) în eveniment, precum agenţiile iugoslave sau est-germane – de ce ar trebui sa ne îndoim de ea?!
Jurnalistul Pierre Villedary povesteşte cu umor: „În timpul pseudo-revoluţiei române, un celebru canal de televiziune francez a trimis la faţa locului un „mare reporter” un pic agitat, poreclit dealtfel printre confraţi „fasolea săltăreaţă”. Trimisul special nu avea, bineînţeles, nici o persoană de contact la faţa locului şi nici nu cunoştea ţara, exceptând ceea ce putea să înveţe din Ghidul de călătorie, dacă o fi avut timpul necesar să se înarmeze cu el. Din Bucureşti, acest confrate telefona deci… la Paris pentru a şti ce se petrece în ţara în care se presupunea că el trebuie să acopere evenimentele!!! Una dintre persoanele sale de contact din Franţa, pe lângă faptul că cocheta cu serviciile de informaţii, era mare amatoare de farse. Aceasta i-a dat informaţia-bombă că forţele armate româneşti tocmai fuseseră dotate în secret cu arme super-sofisticate furnizate României de către Israel. Păcăleala a ţinut, trimisul special a făcut din aceasta subiectul principal al intervenţiei sale televizate din acea seară! Relatez această anecdotă în cunoştinţă de cauză: am asistat la conversaţia telefonică şi am admirat, câteva ore mai târziu, siguranţa cu care reporterul le oferea informaţiile telespectatorilor, fără îndoială uimiţi.”
„Necesitatea” de a propaga ştiri false
Această modalitate de funcţionare (circulaţia informaţiei între diferitele agenţii de presă) explică în parte unanimitatea organelor de presă. Dar mai e vorba şi de altceva aici, şi anume interesele în slujba cărora se pune mass-media. În revoluţiile moderne, ca şi în toate evenimentele cruciale contemporane, manipularea mediatică joacă un rol esenţial. Iar cei care deţin trusturile de presă sunt şi cei care le dictează acestora cum să joace.
Vremea când se putea destitui un şef de stat prin forţă a trecut. Metoda nu mai funcţionează decât în Africa, pentru chestiuni interne ale statelor interesate; ea nu mai este posibilă atunci când e vorba de obiective geopolitice ale Noii Ordini Mondiale, pentru simplul fapt că opinia publică internaţională s-ar simţi lezată şi respectabilitatea forţei care acţionează ar fi afectată pe o perioadă îndelungată. Ne putem imagina că ar fi posibilă azi o lovitură de stat ca cea care a dus la instalarea la putere a generalului Pinochet? Cu siguranţă nu.
Războaiele şi revoluţiile moderne, atunci când nu se justifică imediat prin elemente tangibile, pretind comploturi, constând în a înscena provocări sau în a inventa complet crime abominabile sau ameninţări terifiante cu scopul de a justifica o intervenţie sau de a explica că un popor trebuie să se ridice pentru a se debarasa de un tiran – cu toate că destinul acestuia, în general nu mai rău decât altul, este deja pecetluit de mult timp şi echipa pregătită să-i succeadă este deja alcătuită. Exemple? Peste tot.
De la bebeluşii din Kuweit la armele de distrugere în masă
În 1990, Irakul invadează Kuweitul, lucru de care nimănui nu i-ar păsa în mod normal. Supunerea unei populaţii de nomazi îmbogăţiţi datorită câmpurilor lor de petrol nu este de natură să mobilizeze crearea unei coaliţii. Faptul că irakienii s-ar face vinovaţi de acte de barbarie, în schimb… Se pune deci în circulaţie informaţia că bebeluşi kuweitieni au fost smulşi din leagănele lor de către invadatori. Emoţie! Scandal! Coaliţie, invazie, război, victorie…
Când se va descoperi că afacerea a fost în totalitate pusă în scenă de o agenţie americană de comunicaţii deosebit de inventivă – şi probabil foarte bine remunerată – acest lucru nu va mai avea mare importanţă: Kuweitul a fost eliberat, ceea ce înseamnă că americanii au reuşit în sfârşit să se instaleze din punct de vedere militar pe o perioadă îndelungată în peninsula arabică. Ca planul să fie complet conturat, Saddam Hussein a pretins că ar fi primit undă verde pentru a-şi invada micul vecin pe care-l considera ca fiind o provincie a ţării sale, de la reprezentantul la Bagdad al Statelor Unite ale Americii în persoană, cel care l-ar fi împins deci în greşeală!
Situaţia este similară în cazul celui de-al doilea război din Golf, cel care a dus la prăbuşirea lui Saddam Hussein. Două argumente principale au fost invocate pentru a pune în scenă expediţia militară: Irakul se află în posesia unor „arme de distrugere în masă” şi îi susţine pe teroriştii grupării Al Qaida. Nu s-au găsit niciodată aşa-zisele arme, însă teroriştii au găsit cu siguranţă drumul spre Bagdad… de când a fost răsturnat de la putere Saddam Hussein.
Scenariul este acelaşi în cazul evenimentelor ce au antrenat o intervenţie occidentală în Iugoslavia (masacrele de la Racak şi de la Sebrenica) şi abominabila „epurare etnică” care a cerut ca NATO să se lanseze în asaltul Belgradului înainte ca populaţia din Kosovo să fie în întregime decimată de rasiştii sârbi. La câteva zile de la atac, secretarul de stat american anunţa că numărul victimelor se ridica la mai multe sute de mii. În intervenţia televizată din 29 martie 1999, Jacques Chirac dădea asigurări că „fiind încercat totul pentru a se pune capăt acestor practici ce aparţin altor epoci” şi anume „operaţiuni de epurare etnică, asasinate şi masacre, având drept consecinţă mai mult de 200.000 de morţi şi milioane de persoane nevoite să migreze”, mai rămânea doar posibilitatea unei intervenţii militare. Aceasta a avut loc, Slobodan Milosevic a fost destituit (şi ulterior asasinat în închisoare), Iugoslavia puţin mai dărâmată şi Kosovo „eliberat”. Conform investigaţiilor desfăşurate de atunci sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite, numărul total al victimelor a fost de mai puţin de 10.000 de morţi (inclusiv sârbi, populaţie din Kosovo, civili şi luptători ai UCK).
Popoarele au puterea să dejoace comploturile
„Revoluţia portocalie” ucrainiană şi „Revoluţia trandafirilor” georgiană pot fi analizate în acelaşi mod. Trebuiau, pentru ca aceste „revoluţii de catifea” să reuşească, în afară de zeci de mii de dolari pentru constituirea unei opoziţii convenabile, să fie discreditaţi cei de la putere (prin intervenţiile observatorilor internaţionali care asigurau că alegerile au fost falsificate, operaţiuni de menţinere a ordinii transformate în abuzuri ale forţelor de poliţie ale regimului, dovezi ale corupţiei conducătorilor, etc.) şi să fie puse în valoare convingerile democratice profunde şi perfecta onestitate a liderilor opoziţiei.
În Georgia a fost un tânar simpatic, cu reputaţie bună, bine văzut de presă şi cu educaţie occidentală. În Ucraina, din contră: o victimă cu faţa desfigurată după ce serviciile secrete ale ţării sale încercaseră să-l asasineze. Mai întâi se instalează deci la putere, unde a fost foarte repede ales cu aproape 100% din voturi. Imediat după aceea, îl numeşte ca prim-ministru pe rivalul său de ieri, din cauza cărui fapt riscă să fie confruntat cu o răscoală populară, de această dată foarte adevărată. Ceea ce înseamnă că nici operaţiunile cel mai bine concepute nu funcţionează întotdeauna.
O posibilă morală a tuturor acestor istorii este că, dacă democraţiile occidentale au nevoie să-şi manipuleze populaţiile pentru a-şi realiza proiectele războinice sau de destabilizare, atunci cu siguranţă ele nu pot acţiona fără a avea în prealabil opinia publică de partea lor. Ceea ce nu era decât o componentă a sistemului în epoca când teutonii erau acuzaţi de tăierea mâinilor micuţilor francezi, a devenit elementul central al acestuia. Fără acordul popoarelor, chiar şi cele mai elaborate comploturi nu pot fi declanşate. Obţinerea acordului popoarelor face şi ea parte din complot. Şi dacă ar fi suficient să devenim conştienţi de acest lucru pentru ca următoarele manipulări să eşueze?
Citiţi şi:
Trucaje grosolane şi ştiri regizate în reportajele marilor agenţii de presă
Media clasică americană îşi pierde tot mai mult credibilitatea faţă de public!
Studiu de caz. Cum funcţionează manipularea prin presă: articolul din Adevărul din 23 mai
yogaesoteric
3 ianuarie 2008