Marele eminescolog Dimitrie Vatamaniuc: „Eminescu a avut o concepție profund creștină în toată opera sa” (III)

Citiţi a doua parte a articolului

Maria Stanciu: Ce alte personalități ale vremii și ale culturii noastre naționale l-au avut în preajmă și au lăsat mărturii despre Mihai Eminescu?

Dimitrie Vatamaniuc: Pe lângă Titu Maiorescu mai sunt alte câteva personalități care sunt importante și care au scris despre Eminescu. Este Stefanelli, care a fost coleg cu Eminescu la Școala de la Cernăuți, dar și la Viena, în vremea studenției… Acest Stefanelli este cel care a găsit acel poem, singurul de altfel, semnat de Eminescu și adăugat de Perpessicius în volumul de poezii… Apoi este Veronica Micle care a avut legăturile pe care le-a avut cu Eminescu și care ne-a lăsat corespondența din prima parte a relației lor, publicată, și a doua parte care a văzut lumina tiparului în ultimii ani. În această privință, mai avem un contemporan care ne-a lăsat mărturii, și acesta este scriitorul Ioan Slavici. Slavici are ceva mai mult despre Eminescu, fiindcă au fost prieteni apropiați încă din epoca studenției și până la moarte; el i-a fost unul dintre cei mai apropiați prieteni.

M.S.: Și când te gândești că a fost idealizată prietenia dintre Eminescu și Creangă…

D.V.: Da, toată lumea a rămas cu această prietenie exemplară în memorie, însă Ion Creangă nu are foarte multe informații despre Eminescu… De asemenea, mai găsim informații în corespondența dintre Negruzzi cu Maiorescu și avem informații privind biografia Poetului și în arhivele și în presa vremii. Astfel, în legătură cu viața lui, punând mărturiile una peste alta, putem spune că sunt puține în raport cu opera eminesciană și cu personalitatea sa. Raportându-ne la aceste informații, spunem că în legătură cu viața lui Mihai Eminescu, moștenirea ce o avem este foarte săracă, foarte restrânsă. Opera eminesciană este altceva și în afara acestor mărturii ale contemporanilor lui, atâtea câte sunt, s-a creat o literatură memorialistică fantastică, în care fiecare a pus tot ce a crezut…

M.S.: Informații de la întâlnirile Junimii ne oferă și Vasile Pogor, unde Maiorescu este prezentat într-o lumină nu tocmai favorabilă în relația cu Eminescu. Acestea au fost publicate în Suplimentul Magazin VL, sub semnătura criticului literar Vasile I. Cataramă, ucenic al lui George Călinescu. Pentru a sublinia mai bine contextul în care a fost „diagnosticat” Eminescu, într-un mod empiric, să mai subliniem și câteva aspecte ce țin de poziția lui Eminescu de la ziarul Timpul, cotidian care, reamintim, era al Partidului Conservator, partid aflat în opoziție în toamna lui 1879.

D.V.: Ca jurnalist, Eminescu îi critică atât pe liberali, care erau la guvernare, în frunte cu I.C. Brătianu, cât și pe conservatori, pe care îi acuză de complicitate în „chestiunea evreiască”. Ioan Slavici ne relatează că Eminescu nu-i cruța nici pe membrii Partidului Conservator pe care îi critica dacă „se nemerea ca ei să cadă în vreun păcat, ba era în stare să laude fapte bune și chiar dacă ele erau săvârșite de adversari politici”.

M.S.: Vă rugăm să ne spuneți de la ce a pornit această mistificare și cine i-a pus diagnosticul de „nebun” lui Eminescu?

D.V.: Prima soție a lui Ioan Slavici, o unguroaică catolică, cu vreo patru clase pregătire, i-a atribuit lui Eminescu diagnosticul de „alienat mintal”. Asta pentru că gazetarul obișnuia să redacteze noaptea comentariile care defineau poziția cotidianului Timpul, să discute cu adversarii lui, uneori chiar să-i mai înjure. Și Slavici, la presiunea soției lui, bătea cu palma în perete ca să tacă. Tăcea ce tăcea și iar începea. Pentru ea manifestările lui Eminescu erau ale unui alienat mintal… Cât a fost Slavici acasă, soția sa nu a putut face nimic, dar când Slavici era plecat la Viena să consulte niște medici – fiindcă avea și el probleme de sănătate – prima sa soție a luat și a trimis un bilet lui Titu Maiorescu în care a scris: „Vino și ridică-l! Eminescu a înnebunit!”. Deci, pentru ea aceste manifestări ale lui Eminescu erau semne ale nebuniei.

M.S.: Ce a făcut Titu Maiorescu în aceste împrejurări?…

D.V.: Nu ar fi fost mare lucru, însă această femeie a primit concursul lui Titu Maiorescu, deși înainte cu câteva zile acestui moment, de pildă, în 11 iunie 1883, Eminescu a fost la ședința Junimii și, în legătură cu acest moment, Maiorescu notează în jurnalul său că „a fost o ședință foarte reușită și cu veselie”. Și acum venim puțin și la partea întunecată a lui Titu Maiorescu. Prima problemă care se pune ține de modul de existență al lui Eminescu. Eminescu, în perioada cât a scris la cotidianul Timpul, a locuit în gazdă la Ioan Slavici și, în lipsa sa, prima soție a lui Slavici – unguroaică, ziceam, cu câteva clase primare – i-a pus diagnosticul lui Eminescu de „alienat mintal”. După ce a primit biletul de la soția lui Slavici, Maiorescu se întoarce acasă și completează în jurnalul său, la pozițiile respective, atenție – cu creionul roșu: „semne de alienație mintală la Eminescu”…

M.S.: După cum relatați evenimentele reiese că totul era premeditat…

D.V.: Desigur, Maiorescu nota despre imaginare semne de „alienație” pe care nu le văzuse cu o săptămână înainte, la întâlnirea de la Junimea, când Eminescu a fost acolo de față cu ei, au discutat. Atunci nu le-a văzut! Deci Maiorescu, iată este vinovat că a acceptat această mistificare…

M.S.: Este doar Maiorescu vinovat? De regulă astfel de oameni vicleni nu lucrează singuri. Au și complici, șantajabili, de regulă.

D.V.: Maiorescu este primul vinovat că a acceptat „jocul” primei soții a lui Slavici și a acceptat acest diagnostic fără consultul unui medic. Dar mergem mai departe și vedem că Maiorescu cu autoritatea lui a transmis acest diagnostic doctorului Șuțu. Acum doctorul Șuțu este și el vinovat la rândul lui că a acceptat acest diagnostic fără să pună în aplicare cercetarea lui de medic.

M.S.: Și de aici reies premeditarea și dorința oarbă de a înlătura un om cu verticalitate…

D.V.: Aici se vede încă o dată acest lanț al slăbiciunilor. Eminescu era incomod pentru că prin concepția lui despre Stat i-a atacat, deopotrivă, și pe conservatori și pe liberali, care pentru el au fost totuna. Pentru Eminescu importante au fost România și românii obidiți de o clasă politică prea preocupată de interese de grup sau personale… Curajul și verticalitatea lui Eminescu sunt de admirat, deși și-a făcut atâția „prieteni”. Și autoritățile vremii au procedat așa cum au procedat; i-au retras activitatea de la ziarul Timpul și din redactor principal l-au retrogradat ca simplu redactor și apoi l-au scos de tot din redacție. Și apoi, Păucescu, cel care a venit la cotidianul Timpul, a vorbit foarte urât despre activitatea lui Eminescu…

M.S.: La o distanță de 130 de ani, privind Timpul lui Eminescu, ce vedem? Un cotidian Timpul care și-a dobândit renumele datorită întâi de toate lui Mihai Eminescu; apoi datorită lui Slavici, Maiorescu, Caragiale, adus în redacție tot de Eminescu. Domnule academician, cine are habar astăzi despre cine a fost Păucescu și ce a scris el?…

D.V.: Nu știu… Cert este că Eminescu a fost izolat și pe acest fond s-a constat că a suferit o depresie mare. Eminescu nu a fost „nebun”, ci a suferit o mare depresie… Prietenii l-au trimis la tratament și, după ce a fost internat la „Ober Dobling” din Viena și tratat de puternica depresie de doctorul Obersteiner, s-a refăcut în câteva luni.

M.S.: Vă rugăm să refaceți drumul revenirii lui Mihai Eminescu?

D.V.: După ce iese refăcut de la clinica din Viena, Eminescu a mers într-o călătorie în Italia. Nu are nicio manifestare de nebunie; revine în țară, dar nu se duce la cotidianul Timpul, nu se duce la Maiorescu, ci se duce la ziarul România liberă, care erau adversarii lui Titu Maiorescu. Și, pentru Titu Maiorescu exista o mare primejdie, cât și pentru adversarii săi politici… Și atunci, soluția imediată a fost să nu-i acorde niciun ajutor, ca să accepte propunerea lor. Și propunerea lor a fost ca să-l trimită la Iași. Acolo era și sora lui Maiorescu, care a fost împotriva „tratamentului” pe care fratele ei Titu Maiorescu i l-a aplicat lui Eminescu… De altfel, Emilia Maiorescu a fost una dintre cei care – alături de dr. Constantin Popazu, vărul lui Maiorescu – l-au dus pe Eminescu la Viena și l-au dezaprobat pe Titu Maiorescu…

M.S.: Ce a făcut Eminescu la Iași?

D.V.: La Iași a fost încadrat imediat la Biblioteca Universitară și pe lângă asta, Eminescu a mai fost și profesor de germană. Dar, acest „nebun”, la Iași se apucă să traducă Gramatica sanscrită!

M.S.: Pentru a preda germana, pentru a traduce dintr-o limbă străină era nevoia de un cap limpede…

D.V.: Și de un mare efort, calități pe care Eminescu – cel calomniat de fel de fel de personaje cu interese obscure – a reușit să le arate într-un mod admirabil. Nici astăzi, la aproximativ o sută patruzeci de ani de la acele evenimente, Gramatica sanscrită nu a fost tradusă în condiții mai bune decât a făcut-o Eminescu. Deci, sanscrita necesita un efort extraordinar. De la Iași, Eminescu a plecat la Botoșani la sora sa, unde a intrat iarăși în spital cu diagnosticul cel vechi și aici, doctorul Isac l-a tratat cu mercur… Injecțiile cu mercur i-au fost aplicate luni de zile, tratament care i-a afectat organismul. Mercurul otrăvește organismul, iar acest fapt i-a înrăutățit starea de sănătate… Păi dacă nouă ne dă cineva mercur, în numai o săptămână ne-ar termina. Eminescu a rezistat.

Spune prietenul său Slavici că avea o constituție fizică foarte bună, foarte așezată. El a rezistat. Și de la Iași, Eminescu vine iarăși la București și nu se duce la Maiorescu, el se duce direct la România liberă și începe colaborarea cu acest ziar… De la România liberă, Eminescu trece la Fântâna Blanduziei, unde este îmbrățișat de colegii lui din tinerețe, transilvăneni. Aici publică editorialul de fond; firește că toate aceste eforturi pe care le face, drama pe care o trăiește nu se putea să nu aibă efecte, oricât de robust ai fi. Și a avut drept urmare intrarea iarăși în spital…

M.S.: Este vorba de perioada premergătoare morții care a survenit în 15 iunie 1889. Domnule academician Dimitrie Vatamaniuc, în legătură cu acest aspect, sunt mai multe speculații. Una dintre ele susține că unul dintre bolnavii din spitalul în care a fost internat i-a spart capul lui Eminescu cu o piatră… După cercetările pe care le-ați făcut, care a fost cauza morții poetului și gazetarului Eminescu?

D.V.: Nu e nicio piatră. Mihai Eminescu a murit de infarct…

M.S.: Există vreun act medical în acest sens?

D.V.: Există actul medical pe care l-am publicat și eu în ultima ediție a Operei Integrale Eminescu, dar este semnat prin punere de deget… Deci actul de moarte al celui mai însemnat om al României este semnat prin punere de deget! Nu s-au găsit în spitalul la care a murit doi oameni care să știe carte și să semneze și au pus degetul pe actul de deces… Toate aceste speculații despre comploturi, despre fel de fel de povești, să vorbească cine ce vrea, eu nu pot decât să relatez pe marginea a ceea ce reiese din documentele vremii.

Eu nu pot să merg mai departe, eu am discutat cu medici; și medicii au studiat pe baza contextului vremii împrejurările în care s-au petrecut toate acestea. Desigur că este posibil ca și medicii să greșească, dar eu cred, am convingerea că nu au greșit și că – ținând cont de modul cum l-au izolat pe Eminescu, ținând seama de natura suferinței lui, fiindcă de depresie suferim toți – acestea au fost împrejurările morții lui Eminescu. Și apoi, uitați, toată societatea românească este în depresie psihologică și pe măsură ce mergem, depresia devine tot mai accentuată. Dar, noi astăzi suntem mai nesimțiți și nu reacționăm la fel.

Pe baza cercetărilor, coroborând datele cu ceea ce a scris Eminescu, înainte de internarea lui forțată la sanatoriul doctorului Șuțu, am dedus că Eminescu a fost izolat și pe acest fond a suferit o depresie mare. Eminescu nu a fost „nebun”, a avut o mare suferință a sufletului. Când am ajuns la această concluzie, am luat legătura cu un psihiatru și acesta mi-a explicat că depresia, spre deosebire de „alienația” mintală, este o stare psihică din care îți poți reveni. Pe când, din alienație mintală, din nebunie, nu îți mai poți reveni. Și dacă doctorul Șuțu a procedat cum a procedat, nu a lăsat nicio însemnare despre boala și internarea lui Eminescu.

M.S.: Deci nu există nimic, nicio fișă medicală de observație?

D.V.: Nu găsim nimic! Mai departe, doctorul Șuțu s-a făcut vinovat și el de alt fapt foarte grav; Șuțu a făcut autopsia lui Eminescu și a luat creierul pentru studiu și l-a pus pe fereastră, în plină vară, unde a stat la soare… Ce studiu mai poți să faci pe un creier care a stat la fereastră, în soare?… Acestea sunt niște aspecte de o gravitate extremă. Nu este doar Maiorescu vinovat, e un întreg cerc vicios.

Revizionismul maghiar din ziua de astăzi îl continuă pe cel de ieri…

M.S.: Domnule academician Dimitrie Vatamaniuc, nu era pentru prima dată când vă confruntați cu obtuzitatea regimului comunist. Vi se trage de pe când erați la Cluj, în vremea studenției, unde ați luat parte la mișcarea Societății „Junimea” a studenților bucovineni români, reconstituită ca o expresie împotriva regimului comunist care se instalase în 6 august 1945. Nu știm prea multe despre acele evenimente, deși ele și-au pus amprenta asupra vieții multor intelectuali de la noi, mucenici ai închisorilor comuniste. Domnia voastră ați avut de tras și în vremea fostului regim din cauza acestui trecut frumos și plin de curaj la vremuri de cumpănă pentru România…

D.V.: Acea mișcare studențească din anul 1946, de la Cluj, a fost condusă de tânărul Valeriu Anania (1926-2005), viitorul Mitropolit Bartolomeu al Clujului, pe atunci, student la Medicină în anul II. Vrednicul de pomenire a fost conducătorul mișcărilor studențești de la Cluj, începând cu 1 iunie 1946, însă primul protest spontan la care am participat a fost în 24 ianuarie 1946. Ce se petrecea?

Autoritățile comuniste declaraseră ziua de 24 ianuarie zi de sărbătoare legală. Atunci se împlinea un an de la instalarea guvernului Petru Groza. În mod spontan, atunci noi, studenții, ne-am adunat în holul Universității din Cluj și am ieșit în stradă. Am protestat față de atitudinea antiromânească a celor aflați la conducere. Am fost indignați că pe sedile Partidului Comunist Român și al Partidului Social Democrat – Lothar Rădăceanu erau arborate steaguri ale Ungariei Mari. Atunci, mai mulți studenți au urcat și au dat jos steagurile, au devastat sediile celor două partide, după care ne-am întors în cămine. Atunci au început primele arestări.

Manifestația din 24 ianuarie 1946 a marcat momentul începutului mișcării de protest care a durat luni bune. Protestele noastre au fost pe fondul pregătirii viitorului Tratat de Pace de la Paris. Pe de altă parte, conducătorii maghiari din mai multe zone, inclusiv cei din Cluj, pregăteau revenirea armatei ungare și întâmpinarea ei pe sub Arcul de Triumf. Numai că hotărârea luată la Paris, în 7 mai 1946, și revenirea Transilvaniei acasă, la România, unde îi era locul, fu pentru maghiari o mare deziluzie ce-i va urmări până-n zilele noastre. De altfel, revizionismul maghiar din ziua de astăzi îl continuă pe cel de ieri…

M.S.: Tema Transilvaniei, și nu numai, este ca un fir roșu în activitatea domniei voastre, preocupare pe care a experiat-o și Eminescu. Atunci, în primăvara românească din 1946, cum a fost întâmpinată smulgerea Transilvaniei din ghearele austro-ungarilor și revenirea ei la România?

D.V.: După aprecierile polițiștilor vremii eram vreo 5000 de studenți și am mărșăluit pe străzile Clujului. În fața Catedralei Ortodoxe am îngenunchiat și am cântat „Hristos a înviat”! Au vorbit protopopul Laurențiu Curea, care va înceta curând din viață, Episcopul Nicolae Colan și Episcopul Iuliu Hossu. Am defilat prin tot orașul și am cântat cântece patriotice… La statuia lui Matei Corvin au vorbit mulți studenți de la Medicină, iar A. E. Baconsky s-a urcat pe statuie. Aceasta fusese o avanpremieră pentru parada militară din 10 mai 1946. De această dată, am mutat și organizat manifestațiile la Mănăștur, comună învecinată Clujului, unde era Facultatea de Agronomie. Atunci, studenții au strigat „Patria”, „Regele” și mai multe lozinci anticomuniste. După fiecare acțiune anticomunistă, erau arestați studenții…

De la aceste manifestații i s-au tras condamnările vrednicului de pomenire – Mitropolitul Bartolomeu Anania. Drept urmare a atitudinii și a revendicărilor noastre, autoritățile vremii de la Cluj ne-au închis cantinele, căminele, tot. Și pe acest fond, comitetul de grevă, în frunte cu părintele Valeriu Anania, s-a retras la Mănăștur, comuna din vecinătate, acolo am fost și eu până când au dat decretul de încetare a grevei studențești; am încetat protestele pentru că nu mai aveam niciun mijloc de trai…

Citiți continuarea articolului

Citiţi şi:
Dezvăluiri senzaţionale despre boala, agonia și moartea genialului poet Mihai Eminescu
28 iunie 1883: Ziaristul Mihai Eminescu este arestat, la 33 de ani, fiind sacrificat de masoni pentru «integrarea europeană»

 

yogaesoteric
23 mai 2021