Marele eminescolog Dimitrie Vatamaniuc: „Eminescu a avut o concepție profund creștină în toată opera sa” (IV)

639 0

„Noi, zicea Anania, eram dansul aerian al neamului pe deasupra unei păduri de năpârci…”

Maria Stanciu: În convorbirile domniei voastre cu Constantin Hrehor, aduceți o lumină nouă, inedită, în legătură cu atitudinea lui Lucrețiu Pătrășcanu, exponent al fostului Partid Comunist, ministru al Justiției, care a fost trimis la Cluj – „după eșecul lui Teohari Georgescu”, ministru la Interne – să discute cu studenții. Mărturisiți în convorbirile dumneavoastră că – luat cu asalt și cu „fluierături” – Pătrășcanu spune cuvinte memorabile, care nu se regăsesc în raportul Poliției din Cluj din acea vreme.

Dimitrie Vatamaniuc: Da, pe fondul pretențiilor reprezentanților maghiari, Lucrețiu Pătrășcanu – la întâlnirea cu studenții clujeni din 8 iunie 1946 – a avut o atitudine profund românească, subliniind că „nimeni nu are dreptul să pună în discuție granițele noastre. Transilvania a aparținut și va aparține României. Acțiunea guvernului maghiar, revizionismul de azi îl continuă pe cel de ieri. A cere revizuirea frontierelor este un amestec în treburile noastre interne… Populația maghiară are un regim de drept cum nu are nicio naționalitate dintr-un stat burghez… Am închis ochii și din puținul nostru am hrănit sute de mii de oameni (din Ungaria). Retrocedarea bunurilor este un act de minimă dreptate. Nicio milă pentru cei ce pun în joc unitatea statului. În numele Partidului Comunist mă ridic împotriva schimbărilor de frontieră…” Însă tot Pătrășcanu, la următoarele două întâlniri cu studenții din aceeași zi (întâlniri despre care nu se prea știe), în prezența lui Valeriu Anania, ne-a cerut să încetăm greva, fiindcă „guvernul nu era de mămăligă și că are mijloace să pună capăt manifestării…”

M.S.: Care a fost reacția studenților?

D.V.: De ripostă: „Nici noi nu suntem de mămăligă, dar nici comuniști nu suntem!”, a venit replica studenților. Atunci, Pătrășcanu veni cu corecția sa: „Mai întâi sunt român și apoi comunist!”

M.S.: Pentru cei care doresc să afle mai multe, pot găsi aceste mărturii trăite de domnia voastră în volumul Convorbiri sub scara cu îngeri, apărut în 2010. Cum a caracterizat acel eveniment vrednicul Mitropolit Valeriu Anania?…

D.V.: Noi credeam că prin implicarea noastră puteam opri mersul evenimentelor. „Noi, zicea vrednicul Mitropolit Valeriu Anania, eram dansul aerian al neamului pe deasupra unei păduri de năpârci…”

M.S.: Privind înapoi fără mânie, a fost necesară acea grevă?

D.V.: A fost necesară. Au făcut și alții revolte mai târziu în Polonia, Ungaria. De acelea se ține seama, dar de asta nu. Dar aceasta a fost dorința noastră de a ne opune instalării comunismului în țara noastră și aceasta a fost prima acţiune de acest fel de la noi. Acesta a fost crezul nostru și credința noastră. Noi am mers până unde s-a putut, dar comunismul s-a instalat cu sprijin dinafară și pe noi ne-au îndepărtat…

M.S.: Dumneavoastră ați scăpat ca prin urechile acului de arestări…

D.V.: Da, pentru că după ce am fost asigurați că n-o să ni se petreacă nimic, între timp ne-am susținut și examenele, fiindcă profesorii țineau cu noi, eu am plecat la mine în Bucovina, la Sucevița. Nu mai aveam nicio rațiune să rămân. Ne-au pus câte un vagon special la trenurile principale și așa am plecat, iar din iunie și până în noiembrie 1946 nu am fost în Cluj. În acest răstimp s-au făcut mai multe arestări, între care și cea a lui Valeriu Anania. De aici i s-au tras toate arestările care au urmat…

Călinescu sublinia că Eminescu „a prevăzut reîntregirea patriei, de la 1 Decembrie 1918”

M.S.: Să revenim! Ați cercetat câteva decenii publicistica lui Eminescu și, cu siguranță, sunteți singurul cercetător contemporan care cunoașteți cel mai bine activitatea de gazetar a „luceafărului poeziei românești”. Ați avut misiunea de a stabili paternitatea textelor semnate de gazetar în diferite cotidiane, publicate în cea de-a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Cum ați procedat la identificarea textelor lui Mihai Eminescu, mai ales că la Timpul semnau vârfuri precum Slavici, Caragiale, Maiorescu?

D.V.: Împreună cu colegele mele de cercetare, doamnele Anca Costa-Foru şi Eugenia Oprescu, am mers întâi la textele din manuscrisele eminesciene, pe care le-am comparat cu cele apărute în diferite ediţii (de ziare) tipărite. Am comparat conţinutul de pe manuscris şi textul ce s-a publicat… Apoi am analizat textele stilistic, am folosit tot ce ne-a fost la îndemână în această problemă pentru a recupera întreaga operă eminesciană. De altfel, spuneam că una dintre întrebările pe care academicianul Alexandru Graur mi-a adresat-o când se punea problema apariţiei volumului IX, Publicistică, a fost „dacă îmi asum responsabilitatea pentru paternitatea textelor din amintitul volum”? Fireşte că îmi asum această responsabilitate… Pe de altă parte, acolo unde nu am fost siguri că autorul unor articole este Eminescu, am adăugat în fiecare volum un capitol cu „Texte incerte”…

M.S.: Un text jurnalistic are şi o altă cheie – stilul acelui gazetar. „Le style est l’homme meme”, spune Comte de Buffon. Sub aspect stilistic, care au fost elementele care au primat în clarificarea stilului publicistic eminescian?

D.V.: Când examinăm publicistica lui Eminescu la ziarul Timpul, ţinem seama de concepţia social-politică a poetului şi de întreaga desfăşurare a activităţii gazetăreşti. Privim opera în ansamblul ei şi din punct de vedere stilistic, fiindcă nu există o graniţă pur delimitată între activitatea de la Curierul de Iaşi şi cea de la Timpul.

M.S.: Cum se documenta Eminescu? Ce preocupări are gazetarul Eminescu pentru studierea unor aspecte ştiinţifice?

D.V.: Documentarea este una temeinică, bazată pe comunicatele, documentele, adeseori, extrasele din alte publicaţii ale vremii cu care Mihai Eminescu polemiza. S-a ocupat de unele aspecte ştiinţifice ale vremii, pe altele le-a intuit. Are multe traduceri privind teoria culturii şi a vieţii sociale, istoria naţională, istoria universală, economia politică, dreptul. S-a ocupat de fizică, în primul rând, de matematică, astronomie, de biologie, dar nu pentru a face profesie din ele, deşi el a intuit de la început anumite direcţii, valabile şi astăzi. El s-a ocupat de ştiinţe din aspiraţiile lui pentru universalitate. Aceste texte creează impresia specializării în fiecare din aceste domenii și sunt invocate în demonstrarea originalităţii gândirii poetului, nemaiîntâlnită la predecesorii şi contemporanii săi.

George Călinescu protestează împotriva unei asemenea orientări în exegeza eminesciană şi zice că „Eminescu este cel mai mare filosof, cel mai mare învăţat. El a formulat cu mult înaintea fizicii moderne teoria relativităţii, a cunoscut pe clasici ca nimeni altul, a relevat omenirii filosofia asiatică. El este profet. A prevăzut prăbuşirea sistemului monetar şi reîntregirea patriei, de la 1 Decembrie 1918. Cel mai inocent cuvânt al paginilor lui e umflat de simboluri ca o rodie coaptă”.

Pentru a scrie, Eminescu a mers la sursă şi a dat o traducere valabilă şi astăzi. Important pentru noi este că Eminescu a avut simţ de gazetar şi a intuit exact direcţiile de dezvoltare ale societăţii, de ieri şi de astăzi. Publicistica sa se întemeiază pe o bază ştiinţifică solidă şi împreună cu expunerea strălucită, încă nedepăşită, rezultă durabilitatea în timp şi permanenta ei actualitate.

M.S.: Domnule academician Vatamaniuc, în paginile cotidianului Timpul, apar pseudonime precum: „Fantasio”, „Cenzor”, „Nemessis”. Din cercetările domniei voastre, Eminescu a apelat la vreunul dintre aceste pseudonime?

D.V.: După toate cercetările pe care spuneam că le-am făcut nu reiese nici stilistic, nici pe bază de manuscris că ele aparţin lui Mihai Eminescu, cu excepția lui Fantasio, cu care semnează trei articole, „Babele au trecut”, „Un răspuns dlui C.A. Rosetti” şi „Al doilea răspuns dlui C.A. Rosetti”, toate din 1882. Singurul pseudonim cert pe care îl putem atribui lui Eminescu este cel din perioada anterioară gazetăriei de la Timpul, unde Eminescu semnează cu pseudonimul „Varro”. Sunt 16 articole şi documente şi ele datează din vremea pregătirii Serbării de la Putna, din august 1871 (Întâlnirea a fost programată pentru 1870, dar s-a amânat cu un an). Şi mai sunt câteva – la revenirea în activitatea publicistică – apărute în România liberă şi în Fântâna Blanduziei. Oricum, aceste articole ocupă un loc neînsemnat.

M.S.: O caracteristică a presei de la sfârşitul veacului al XIX-lea era aceea că articolele nu aveau titluri. Cum aţi procedat în această privinţă?

D.V.: Niciun text al lui Eminescu nu are titlu. Editorii dinaintea noastră au dat titlurile lor, titlurile care au crezut ei că s-ar cuveni şi că sunt importante. Eu nu zic că nu este importantă această abordare, însă intrăm pe un teren în care chestiunile sentimentale sau de altă natură joacă un rol foarte important. Aşa se face că de la o ediţie la alta, acelaşi text poartă alt titlu. Eu am luat ca titlu sintagma iniţială din textul lui Eminescu. Aşa am procedat la toate textele de publicistică. Sigur, uneori sintagma din titlu nu este relevantă, dar ea aparţine lui Eminescu. În acest mod eu am acoperire, nu am distorsionat mesajul din textul publicistic, nu am mers pe sentimentalisme, eu am mers pe… material.

M.S.: Cel care îngrijeşte şi editează opera unui înaintaş de talia lui Eminescu, ce datorii are faţă de opera înaintaşului său?

D.V.: În general, cercetătorul, fie scriitor, poet, gazetar – indiferent cum se numeşte – să manifeste o atitudine de respect şi de dragoste faţă de fiecare cuvânt pe care îl aşterne el pe hârtie. Când însă doreşti să refaci din arhive şi din manuscrise profilul înaintaşului tău, Eminescu în cazul de faţă, responsabilitatea este una foarte mare. Eu cu responsabilitate şi cu multă dragoste am făcut acest fapt, împreună cu echipa de cercetători…

M.S.: Ştim că aţi mers pe teren, pe urmele familiei poetului. Ca să înlăturăm speculaţiile, de unde îşi trage rădăcinile familia lui Mihai Eminescu?

D.V.: Eu nu am rămas doar în arhive, ci am fost pe teren pentru fiecare etapă a documentării, dacă s-a impus acest fapt. A existat întotdeauna această idee că Eminescu ar fi din Ucraina. Ei, bine, familia lui Eminescu vine din Transilvania şi în acest scop m-am dus la Blaj şi în Vad şi la Făgăraș, unde sunt urmaşi ai acestei familii până astăzi şi unde am cercetat toată arhiva. Şi am găsit acolo familia Eminovici. Pentru mine a fost un prim argument că această familie vine din Transilvania. Aici, din această familie mai este o ramură şi-n comuna Lupu, lângă Blaj. Am mers și-n comuna Lupu, dar aceasta a dispărut fără urmași din 1877. Apoi am găsit o altă familie la Răşinari, unde ştiam de Goga; am mers şi acolo.

Fireşte, mersul pe teren te pune şi în faţa altor informaţii inedite. La Lupu am găsit informaţii despre familia poetului interbelic Aron Cotruş, născut acolo. Străbunii îndepărtaţi ai lui Eminescu au emigrat din Transilvania în Moldova şi şi-au întemeiat familia, în Călineştii lui Cuparencu, așezare întemeiată de emigranţii transilvăneni. Eminescu nu-şi cunoaște bunicii, fiindcă au murit în epidemia de holeră la 1844. Tatăl lui Eminescu a fost administrator al unei moşii şi şi-a întocmit gospodăria la Ipoteşti, iar Mihai s-a născut la Botoşani. După aceste cercetări am adunat informaţiile și am scris cartea Eminescu şi Transilvania (1995), unde demonstrez acestea.

M.S.: Domnule academician Dimitrie Vatamaniuc, Mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului, mergând după „paşii Luceafărului”, avansează ideea că Eminescu ar fi dorit să se călugărească, fapt pe care îl precizează şi Maiorescu în însemnările sale la ziua de 23 iunie 1883. Pe de altă parte, Tudor Arghezi îl numeşte „Sfântul preacurat al ghiersului românesc”… Din această perspectivă, care rămâne încă deschisă cercetării, ce ne puteţi spune despre învelişul creştin al creaţiei eminesciene?

D.V.: Este foarte simplu. Eminescu a avut o concepţie profund creştină în toată opera sa, lirică, publicistică, filozofică, ştiinţifică. El nu a fost un practicant care să meargă frecvent la biserică, dar stăpânea foarte bine învăţătura Biserici Ortodoxe, în care s-a născut. El a avut o concepţie creştină, pe lângă celelalte cunoştinţe temeinice pe care le-a avut în istorie, artă, cultură, filosofie. Acestea se văd şi din opera poetică şi din publicistica eminesciană.

M.S.: El este un martir al publicisticii româneşti, un „crucificat”, cum spune tot Tudor Arghezi…

D.V.: Da. L-au cam pedepsit politicienii de atunci, pentru toate afacerile pe care Eminescu le-a demascat, pentru toate planurile pe care le-a demontat, pentru guvernul pe care l-a răsturnat, chiar cu puţin înainte de a muri. Eminescu a fost un gazetar foarte conştient de poziția lui, iar conduita lui a fost rectilinie. El rămâne un model de verticalitate peste timp, peste veacuri.

M.S.: Eminescu este cel mai mare romantic al nostru, este „sumă lirică de voievozi”, spune Petre Ţuţea. Între altele, aţi cercetat şi operele lui Lucian Blaga, ale lui Tudor Arghezi. Cine îl urmează pe Eminescu în ierarhia valorilor culturale şi identitare?

D.V.: Într-adevăr, m-am ocupat şi de Blaga şi de Arghezi. Din punctul meu de vedere Arghezi.

M.S.: Ce vă place la Arghezi?

D.V.: Totul îmi place la Arghezi. Odată, îmi place avântul acesta al lui. Apoi, Arghezi spune lucrurilor pe nume şi cuvintele lui sunt pe înţelesul acestui popor. Blaga e pe deasupra realităţilor, e altceva. Blaga este mai accesibil pentru occidentali, dar Arghezi este mai pe firea noastră, pe sufletul românesc…

M.S.: Să fi contat faptul că Arghezi a fost şi călugăr şi poezia sa îşi trage seva din cuvintele însufleţite ale Sfintei Scripturi?

D.V.: Fireşte că este important filonul creştin în formarea unui om, mai ales a unui scriitor. Cred că înainte de toate, indiferent ce facem – poezie, artă, chiar şi ştiinţe exacte – este bine ca noi să ne situăm în spiritualitatea noastră, altfel rămânem necunoscuţi.

M.S.: Ce mai rămâne de făcut în privinţa operei eminesciene?

D.V.: Rămâne pentru editorul de la anul 3000 recitirea manuscriselor eminesciene fiindcă sunt părţi care nu au putut fi transcrise și întocmirea ediţiilor „ne-varietur” pentru marii scriitori. Ediţia xeroxată a Caietelor lui Eminescu a fost realizată nu de multă vreme, sub egida Academiei Române, la iniţiativa şi cu susţinerea academicianului Eugen Simion. În acest fel a fost salvată o moştenire unică și singulară în cultura românească, ameninţată de o pierdere ireparabilă. Aşa cum am mai spus, salvarea manuscriselor în ediţia xeroxată a Caietelor lui Eminescu are dublă calitate: înlătură fabulaţiile şi speculaţiile unor inşi neavizaţi şi, în acelaşi timp, reprezintă instrumentul de bază în pregătirea ediţiei „ne-varietur” a scrierilor eminesciene, aşa cum se practică şi în alte ţări, pentru scriitorii lor cei mari. Consider că nu ar fi rău să fie înființată o Fundație Eminescu care să patroneze un Institut Eminescu, un spațiu care să adune încet-încet arhiva Eminescu. Ar fi un gest firesc şi am demonstra că-i dăm lui Eminescu locul cuvenit de „Luceafăr” nemuritor între atâtea stele câte are literatura română…

Citiți și:
Mihai Eminescu – Citate despre exploatarea insidioasă a Românilor de către străini prin intermediul statului ateu înființat în 1859 (II)
Marele patriot Mihai Eminescu, un martir ucis la o comandă ce a fost dată de francmasoni

yogaesoteric
29 mai 2021