Mărturii despre Corneliu Codreanu

Nicolae Steinhardt:

„Eu nu l-am cunoscut pe Codreanu. Însă după informațiile pe care le-am cules de pretutindeni era un om de caracter, cinstit și capabil. Uciderea lui monstruoasă de barbarii de oameni plătiți ai lui Carol al II-lea, strangularea și împușcarea în ceafă, fiind legat de mâini și de picioare cu lanțuri, făcând din el un martir, impresionează orice om cu conștiință civică și îi dă de gândit asupra unei singure atitudini de viață: respectul morții, spre a nu-i mai întina memoria cu acuzații superflue când nu mai era în viață.” (Nicu Steinhardt în dosarele Securităţii (1959-1989). Selecţia documentelor: Clara Cosmineanu şi Silviu B. Moldovan, Ed. Nemira, 2005, p.395; Arhivele CNSAS, fond informativ, dosar nr. 207, volum 5, ff. 100-101, P 191 – 195)

Nicholas Nagy-Talavera, scriitor ungur, de origine evreiască:

„Deodată s-a produs o rumoare prin mulţime. Un bărbat chipeş, smead, înalt, îmbrăcat într-un costum alb, românesc, a intrat în curte călărind un cal alb. S-a oprit aproape de mine. N-am putut vedea nimic monstruos sau rău în el. Ba chiar dimpotrivă. Zâmbetul său copilăros, sincer, radia asupra mulţimii celor săraci şi părea să fie una cu mulţimea şi totodată în mod misterios, departe de ea. Carisma este un cuvânt nepotrivit pentru a defini forţa stranie emanată de acest om. Poate el aparţinea pur si simplu pădurilor, munţilor, furtunilor de pe culmile Carpaţilor acoperite cu zăpadă, sau lacurilor şi vânturilor.

Şi astfel stătea în mijlocul mulţimii în tăcere. Tăcerea sa era elocventă; părea mai puternică decât noi, mai puternică decât ordinul prefectului care i-a interzis să vorbească. O ţărancă bătrână şi ofilită şi-a făcut cruce şi ne-a şoptit: «E trimis de Arhanghelul Mihail». Apoi clopotul trist al bisericii se porni să bată şi slujba, care preceda întotdeauna adunările legionare, începu. Impresiile adânci, create în sufletul unui copil, dispar cu greu. De mai mult de un sfert de veac n-am uitat niciodată întâlnirea cu Corneliu Zelea Codreanu.” (Nagy- Talavera, Nicholas, O istorie a fascismului în Ungaria şi România. Ed. (evreiască) Hasefer, București, 1996; ed. orig. 1971, în engl.).

Andreas Hillgruber, istoric evreu-german:

„Legiunea Arhanghelului Mihail, întemeiată în 1927, era creaţia exclusivă a lui Corneliu Zelea Codreanu, un om plin de pasiune politico-religioasă. Antisemitismul Mişcării era de natură religioasă şi naţională, nu rasistă. Obiectivul lui Codreanu era înlăturarea pseudo-democraţiei din România şi reînnoirea statului român printr-o conducere autoritară, înrădăcinată solid în creştinismul ortodox. Principiile Mişcării izvorau, fără îndoială, dintr-un profund patriotism autentic.” (Andreas Hillgruber, Hitler, Konig Carol und Marschall Antonescu, Ed. Franz Steiner Verlag Gmbh, Wiesbaden, 1954).

Zigu Ornea, istoric evreu:

„Toate aceste elogii despre Codreanu, ce întreţineau în jurul lui o atmosferă de cult, uimesc şi fascinează. Mai ales că unele (anume alese) sunt datorate unor oameni de cultură notorii, unor strălucite inteligenţe. Dincolo de fanatismul unui credo de atunci, e dincolo de îndoială charisma lui Corneliu Zelea Codreanu. Dârzenia, intransigenţa, tăria convingerilor, integritatea morală, traiul modest, aproape în sărăcie, fanatismul credinţei ortodoxe erau, indiscutabil, calităţi care se distingeau într-o lume sceptică şi aranjoare, cu moravuri laxe și mereu coruptibile. Aceste trăsături morale impresionau, convingeau, trezind admiraţie şi respect. Charisma lui Codreanu era o realitate incontestabilă.” (Zigu Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Ed. Fundația Culturală Română, 1995, p.386).

Iuliu Maniu, om politic, ţărănist:

„Recunosc că Corneliu Zelea Codreanu a fost superior gândirii mele. Eu am urmărit să adopt în slujba şi salvarea ţării căi politice; el a ales o cale superioară şi anume: a realiza mai întâi caractere, educând un tineret, care pe căi de înălţare patriotică, să se dăruiască total, moral şi spiritual. Să creeze mai întâi o elită conducătoare şi apoi un partid.” (Declaraţie făcută la Snagov, în vara lui 1943).

Emil Cioran, scriitor, gânditor:

„În noi gemea viitorul. În unul clocotea. Şi el a rupt tăcerea blândă a existenţei noastre şi ne-a obligat să fim. Virtuţile unui neam s-au întruchipat în el. România din putinţă se îndrepta spre putere. Prezenţa lui era tulburătoare şi n-am plecat niciodată de la el, fără să simt acel suflu iremediabil, de răscruce, care însoţeşte existenţele marcate de fatalitate. Căpitanul nu suferea de viciul fundamental al aşa-zisului intelectual român. Căpitanul nu era «deştept», Căpitanul era profund. Cuvintele Căpitanului, grele şi rare, răsăreau din Soartă. Ele se plămădeau undeva departe……. Acele gânduri au urzit rostul nostru. În ele respirau natura şi cerul. Şi când au pornit spre înfăptuire, temelia istorică a ţării s-a zguduit.

Corneliu Codreanu n-a pus problema României imediate, a României moderne sau contemporane……. El a pus problema în termini ultimi, în totalitatea devenirii naţionale. El n-a vrut să îndrepte mizeria aproximativă a condiţiei noastre, ci să introducă absolutul în respiraţia zilnică a României. Nu o revoluţie a momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar fi necesar astfel nu numai să creeze România, dar să-i și răscumpere trecutul, să insufle absenţa seculară, să salveze, printr-o nebunie, inspirată şi unică, imensul timp pierdut. Căpitanul a dat românului un rost.

Înclin uneori a crede că el a căzut din conflictul mărimii lui cu micimea noastră. Nu este totuşi mai puţin adevărat, că epoca de prigoană a scos la iveală caractere pe care cea mai încrezătoare utopie nu le-ar fi putut bănui….…” (Glasul strămoşesc, Sibiu, anul VI, nr.10/25 Decembrie 1940).

Walter Hagen, istoric evreu-austriac:

„Codreanu avea mai mult profilul unui profet religios decât acela al unui şef de partid. Cei care-l urmau îl venerau ca pe un sfânt.” (Die geheime Front. Nibelungem Verlag, Linz und Wien, 1940).

David Şafran, Rabin, dr.:

„Ca student, auzisem de la legionari relatări uimitoare despre Căpitan. Eram dornic să-l cunosc personal. Ba am apelat şi la foştii mei profesori de la Universitatea bucureşteană: Mircea Vulcănescu şi Traian Herseni, ca să fiu primit de Căpitan ….… la Casa Verde……. Sub ochii lui de jar, se ascundea o privire vulturească. Încredere, ambiţie, verbaj gândit şi cântărit ab initio……. Codreanu mă ascultă cu atenţie. Apoi, subit, parcă-l văd cum cade în transă. Cu o voce puternică, îl aud cum proclamă cu patos:

– Eu i-am văzut pe sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Eu cred în Sfânta Cruce. Biserica e pentru mine un simbol sublim, etern. O, Doamne, iartă-mi greşelile!
Îl vedeam că suferă…

– În ce cred evreii, ca să supravieţuiască vremurilor grele prin care trece omenirea?!

– Noi credem în adevăr. Politica nu e adevăr, dreptatea e o iluzie, banul e o minciună. Acestea sunt realităţi. În credinţă, toate neamurile sunt egale în drepturi ca şi în datorii. Pentru Domnul nu există un popor mai mic sau mai mare. (Deci, nici «ales», nici antisemitism.) Între credinţă şi antisemitism este un non sens. Credinţa îi învaţă pe oameni despre frăţia universală.

Intrasem la Casa Verde la ora 1 şi 20 (11 Ianuarie 1937). Vorbeam de acum de peste două ceasuri. Eram decis să mai rămân pentru a pleca limpezit. Nu era o discuţie de cabinet, ci s-au amestecat aici durerile lumii……. Adevărurile lui şi ale mele ardeau, chinuiau gând şi suflet, cerşindu-şi răspunsuri, argumente, pentru a ne despărţi ca prieteni. Venisem la el cu sinceritate. Îl văd cum se ridică, îmi întinde mâna şi-mi spune:

– Am avut mare plăcere de întâlnirea noastră. Nu ştiu dacă am rezolvat probleme, dar am învăţat fărâme din taina infinită a credinţei. Eu n-am venit să provoc ură sau răbufnire. Sufletul mi-e curat……. Nu pe omul superior noi cercăm să-l şlefuim, ci pe omul-om.

Am plecat. Am cântărit mult ultimul său răspuns. Am văzut în trăirea lui un început de logică. Apoi a venit tăvălugul. Codreanu a fost ucis din ordinul lui Carol al II-lea, în 1937.” (David Şafran, Karl Marx, antisemit, Ierusalim, 1979, cap. Casa Verde, p. 106-115,).

Richard Wurmbrandt, pastor baptist, etnic evreu, misionar şi scriitor, fost deţinut politic:

„Ştii că «Jurnalul» de la Jilava al lui Codreanu a contribuit la încreştinarea mea? Jurnalul conţinea elemente curente, impresii, amintiri, dar mai ales o profundă cugetare creştină, prilejuită de recitirea în temniţă a celor patru Evanghelii şi a Epistolelor Sf. Apostol Pavel.” (Mărturie Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 161).

Francisco Veiga, istoric şi scriitor spaniol:

„La 21 de ani, trăsăturile esenţiale ale personalităţii sale (ale lui CZC) erau deja definite. Aspectul său fizic extrem de atrăgător era o bună scrisoare de recomandare: de statură înaltă, atletic şi cu o figură de o rară frumuseţe clasică, străină de timp. Un om tenace, bun organizator, planuri simple, flexibile şi idei clare.” (Istoria Gărzii de Fier, (1919-1941), Mistica ultranaţionalismului, Madrid, 1989, p. 51).

Tudor V. Cucu, prof. ing:

„Înfăţişarea sa harică, un bărbat frumos, înalt, drept, construit armonios, cu părul ondulat, cu ochii verzi, pătrunzători, din care radiau raze puternice şi strălucitoare de nobleţe sufletească. Un Făt Frumos cu adevărat……. Natural, supranaturalul se oglindea în întreaga lui fiinţă-om şi împărat.” (Tudor V. Cucu, Totul pentru ţară, nimic pentru noi, Ed. Transilvania Expres, 1999, p. 53).

Ilie Tudor, fost deţinut politic, scriitor şi poet (distins cu Crucea patriarhală de către Patriarhul Teoctist):

„Ochii Căpitanului nu erau nici verzi, nici albaştri, ci aşa cum îi ştiam; cu reflexe de oţel când se încrunta, calzi şi blânzi când vorbea cu noi. Luciditatea Căpitanului n-a fost un dat primordial, un privilegiu, n-a fost nevoie s-o găsească pentru a aspira la ea. I-a fost predestinată. Era în el acea fulgerare de clarviziune ce l-a definit total. El nu s-a împleticit printre «păreri», printre semi-adevăruri, asfixiante, printre jumătăţi de măsură. La Căpitan ce era da era da, şi ce era nu era nu. Loviturile de afară le-a aşteptat, le cunoştea sursa. Căpitanul a fost gata de jertfă din clipa în care a ridicat steagul redeşteptării naţionale. Convingerea sa izvora din credinţa nezdruncinată că «fără cruce nu se concepe mântuirea, fără Golgota nu este Înviere». A ales senin «calea cea strâmtă» care l-a dus la jertfa supremă şi prin ea la Hristos şi la învierea neamului.” (Ilie Tudor, Un an lângă Căpitan, Ed. Sânziana, Bucureşti, 2007, p. 95).

Traian Trifan, dr. în drept internaţional, fost deţinut politic:

„Căpitanul Corneliu Codreanu a deschis drumul bătăliei spre Învierea Neamului, implantând în conştiinţe, prin exemplul vieţii sale, responsabilitatea în faţa lui Dumnezeu pentru actele săvârşite pe pământ şi pecetluind cu sângele său acest crez pentru neamul nostru.” (Traian Trifan, Mărturisesc… Robul 1036, Ed. Scara, 1998, p. 119).

Valeriu Negulescu, avocat:

„Era 6 octombrie 1937 şi în faţa Consumului legionar – Obor îl aşteptam pe Căpitan. Lumea era veselă, cu tot felul de glume. Era o zi frumoasă cu multă lumină şi cer senin. Deodată porni un val de linişte dinspre capătul străzii şi se propaga cuprinzând toată adunarea noastră. Ca electrizaţi, toţi întorsesem capetele în aceeaşi direcţie, tăcând. Venea Căpitanul cu pasul lui mare şi rar, cu fruntea încărcată de gânduri şi ochii lui luminoşi, care ne fascinau ca privirea unui fachir. Prezenţa lui radia atâta forţă, declanşând un tumult nemăsurat sufletesc, de parcă ar fi fost o îmbrăţişare colectivă a celui apărut. Erau efluvii de dragoste, care se revărsau peste mulţime şi reverberau apoi asupra lui, o scenă statică, în care toţi împietriserăm în nemişcare, numai el se mişca apropiindu-se fără să spună niciun cuvânt, dar tăcerea lui era parcă mai grăitoare decât orice discurs.” (Gh. Jijie, Vică Negulescu, monografie, 2009, p. 39).

Nicolae Roşca, scriitor, fost deţinut politic:

„Sufletul poetic al Căpitanului, care se deschidea ca o floare în faţa tinerilor şi îi îmbărbăta cu o aromă pură, a aprins în propriile lor suflete un foc sacru care nu s-a mai stins niciodată în ei.” (Nicolae Roşca, Ce este Frăţia de Cruce, Ed. Gordian Timişoara,1996, p. 27).

Ion Negură, jurnalist (scena se petrecea într-un tren, unde un grup de copii de şcoală, evrei şi români, plecau în vacanţa de Crăciun, şi un grup de legionari):

„În mijlocul lor era un bărbat înalt şi drept ca un brad din codrii Ceahlăului… M-am apropiat de el (era unul din elevi), atras parcă de un magnet. Era un bărbat atât de impunător şi frumos, cum nu văzusem niciodată. Din ochii albaştri emana un fluid magnetic, încărcat de o forţă extraordinară şi o bunătate adâncă. Unul din colegii ovrei m-a tras deoparte şi mi-a spus speriat cine sunt aceştia şi cine-i bărbatul ce-i conduce. Trenul se oprise în câmpie înzăpezit. Era noapte şi a început să ne cuprindă frica.

Ne-am uitat la grupul de legionari, căutându-l din ochi pe Corneliu Codreanu. L-am văzut ridicându-se şi spunând: împărţirea pe echipe, una va căuta să răzbească crângul din vale, să aducă lemne pentru locomotivă, să nu îngheţe lumea în tren, alta spre satul… să cumpere alimente: pâine şi slănină pentru creştini, pâine şi brânză pentru evrei. Am văzut atunci bucuria cuprinzând pe toată lumea, creştină şi evrei. Şi aşa au făcut legionarii la porunca lui Corneliu Codreanu.” (Amintire plăcută de Crăciun, în ziarul Carpaţii, 1983).

Filon Verca, profesor, scriitor, jurnalist:

„Corneliu Codreanu era profund uman, profund creştin. El nu era anti: omul corect, omul cinstit, omul loial. El se găsea în faţa unei forţe dominatoare, după cum a definit-o cu atâta luciditate generalul Charles de Gaulle – care a Declanşat războiul subteran contra ţării româneşti, cu scopul de a o supune, a o aservi. Reflexul de autoapărare a justificat această rezistenţă, până la moarte, împotriva primejdiei de dispariţie ca neam.” (Filon Verca, Pe meleaguri străine, Ed. Dalami, Caransebeş, 2004, p. 250).

Victor Corbuţ, scriitor, fost deţinut politic:

„Cred că Dumnezeu l-a înzestrat cu harul bunătăţii, al înţelegerii, al dragostei şi bunului simţ.” (Victor Corbuţ, Civitas Diaboli, Editura Elisavaros, Bucureşti, 2005, p.563)

Nicolae Grebenea, preot, fost deţinut politic:

„Corneliu Zelea Codreanu era un erou, robul unei cause: salvarea României, salvarea sufletului românesc. Forţa lui morală uimea. Un aer mistic împresura actele lui. Bărbat frumos ca un prinţ de legendă, bine legat, îmbrăca costumul naţional, cu suman, avea o privire pătrunzătoare care te sfredelea până în adâncul sufletului. Era un om uimitor! Eroismul lui în atitudini, demnitatea lui înaltă, toate actele lui stârneau interes şi entuziasm. Vorbea puţin. Geniul lui a fost organizarea.” (Preot Nicolae Grebenea, Amintiri din Întuneric, Ed. Scara, Bucureşti, 2000, p. 40).

Mircea Nicolau, filosof, scriitor, fost deţinut politic:

„Socotesc că era o îmbinare a unei acţiuni de teren concrete, cu o viziune de ordin religios şi filosofic. În Corneliu Codreanu nu a existat această disociere între gând şi faptă. Între gândul lui şi faptă era o relaţie directă. Niciodată nu şi-a trădat gândul, sau nu şi l-a falsificat în fapta lui. Socotesc că dintre toţi oamenii care au militat pentru valorile româneşti, pentru interesele societăţii şi neamului românesc, niciunul nu a găsit cea mai fericită cale de a-şi realiza obiectivele, aşa cum a găsit Corneliu Codreanu.” (Gabriel Stănescu, Convorbiri cu Mircea Nicolau, Ed. Criterion, Bucureşti, 2007, p.32).

Gheorghe Racoveanu, teolog, jurnalist:

„Corneliu Codreanu a transformat oameni: le-a îmbrăcat sufletul în haină de nuntă. A aşezat pe soclu onoarea ca virtute de sine stătătoare, a făcut din corectitudine şi din cinste sufletească condiţia primordială a vieţuirii împreună, iar din austeritatea moravurilor – blazonul luptătorilor lui. Iar cununa acestor virtuţi era credinţa în Iisus Hristos. Aceste virtuţi el nu le-a predicat. Le-a dat trup. Iată de ce Neamul Românilor vede în el călăuza, capul, căpetenia, căpitanul său….…, pricinitorul celei mai adânci revoluţii morale pe care a cunoscut-o poporul daco-român, de la creştinarea lui încoace.

Între Mişcarea lui Corneliu Codreanu şi Biserica lui Hristos nu există cale deschisă conflictelor. Nu numai în ţara românească, ci nicăieri pe tot pământul străjuit de umbra Crucii, sămânţa Evangheliei n-a rodit atât de drept, atât de curat şi de falnic, precum în Casa la a cărui temelie s-a îngropat însuşi Căpitanul, creatorul ei. Mişcarea Legionară a lui Corneliu Zelea Codreanu este cea mai profundă revoluţie spirituală de la încreştinare încoace. Prin adâncimea, capacitatea de mulare pe realitate şi perenitatea ei, revoluţia lui Corneliu Codreanu este valabilă pentru toate naţiunile care vor să pornească pe calea încreştinării efective. Cinstind ziua în care acest mare «pedagog spre Hristos» s-a născut, cinstim Naţia care l-a dat.” (Mişcarea Legionară şi Biserica, Pe cine au omorât, Ed. Armatoli, Roma, 1973, p. 21, 40).

Petru C. Baciu, poet şi scriitor creştin, fost deţinut politic:

„Corneliu Codreanu era un bărbat frumos, înalt, drept, construit armonios, cu părul castaniu şi ondulat care-i cădea câteodată pe frunte. Avea ochii albaştri-verzui, pătrunzători, din care iradiau raze puternice şi strălucitoare de nobleţe sufletească. Fără îndoială că era un om bun, corect, cinstit, uman şi plin de dragoste pentru toţi din jurul său. Era de o credinţă şi convingere nestrămutată în misiunea pe care o avea de îndeplinit. Corectitudinea lui mergea atât de departe că se împletea cu virtutea onoarei pe care o aplica cu atâta severitate faţă de el şi de ai lui, dar şi faţă de duşmani: «mai bine să cazi pe drumul onoarei decât să învingi prin mişelie».

Era de o mare şi înaltă judecată. Împreuna judecata cu strategia unui mare conducător de armată pe câmpul de bătălie şi cu mare abilitate de execuţie. Era frumos şi atrăgător. Pasul îi era greoi, gesturile stăpânite şi vorba cumpătată. Avea în el un magnetism din orbita căruia nu te puteai elibera. Judeca cu o repeziciune uimitoare. Analiza orice situaţie până în cele mai mici amănunte. Voia să ştie tot ce se petrece. Îi plăcea să fie bine informat. Era pe pământ şi parcă nu era. Întreaga lui fiinţă ardea ca o flacără ce mistuie din interior probleme şi gânduri greu de descifrat, dar aşa de naturale pentru cel ce înţelegea misiunea lui pe pământ.

Naturalul şi supranaturalul se oglindeau în întreaga lui fiinţă. Era om şi împărat. Flăcările mistice din privirea lui se înălţau până la devotament şi sacrificiu. Era un realist. Ştia că drumul regenerării morale a unei generaţii nu se poate parcurge peste noapte. O biruinţă nu se poate câştiga din victorii ieftine, ci numai din răbdare, educaţie şi sacrificii de indivizi, de neam şi de durată. Postea miercurea şi vinerea, câteodată post negru. Era sărac şi trăia în lipsuri franciscane. Costumul naţional l-a purtat ani de-a rândul. În biserică ţinuta lui dădea maiestate şi umplea de slavă serviciul divin.” (Petru C Baciu, Răstigniri ascunse vol. II, Ed. Fund. Culturale Buna Vestire, Bucureşti, 2004, P. 288).

Puiu Victor Gârniceanu, avocat, scriitor, publicist:

„Acest om, Căpitanul, este un cerebral şi sentimental totodată. Este raţional şi mistic, e bun şi dur, blând şi implacabil, voluntar şi suav, orgolios şi modest, tenace fără să fie rigid, idealist fără să fie utopic, vizionar al potenţelor latente ale poporului daco-român. De înaltă energie spirituală şi de extraordinară forţă fizică, pedagog şi conducător, răbdător şi prudent. Era un organizator obsedant de imperative spirituale, în marea lui putere de dragoste pentru ceilalţi oameni, pentru toate făpturile lui Dumnezeu, pentru animale şi insecte, pentru culorile câmpului, pentru florile şi păsările lui Dumnezeu. Nesfârşita lui bunătate faţă de copii şi umili, cum credem că nimic mare nu s-a făcut în lume fără dragoste, fără îndoială că el era cel chemat la redeşteptarea neamului daco-român.” (Din lumea legionară, Salzburg, 1951, Col. Omul nou, I).

Iordache Nicoară, asistent universitar, scriitor, fost deţinut politic:

„Şi şi-a realizat omul acela coborât din munte viaţa lui românească adânc, cu o frumuseţe şi cu o autenticitate care a pus pecetea pe veacul lui. Şi a izbutit, zugrăvind pe Sfântul Arhanghel, după îngenuncheri prelungi pe lespezile bisericilor şi ale temniţelor, după jertfe şi schingiuiri. A reuşit să strângă, cu braţele şi ochii lui, durerea tânără a neamului, să-i sape albie adâncă şi s-o lase să curgă clocotind prin veacuri până astăzi.”(Gazeta de Vest, p. 31).

Vasile Posteucă:

„Căpitanul a știut de puterea misterioasă a rugăciunii. A știut să se roage. A practicat cu smerenie, cu ardoare, cu severă disciplină, rugăciunea. Se scula dimineața înainte de răsăritul soarelui și se retrăgea pentru meditație și cititul rugăciunilor. Se ruga. Îndelung. Intens. Se ruga nu numai pentru sine ca suflet de om, ci și pentru mișcare, pentru neam… Căpitanul se ruga. Și ne-a învățat și pe noi să ne rugăm, să devenim oameni noi prin interiorizare, prin practicarea tăcerii, prin rugăciune. Știa de marea putere a postului negru, a abstinenței. Era ascet. Se ruga cu inima.”

„N-a revenit Căpitanul, aşa cum îl doreau toţi, cu chipeşa lui înfăţişare, dar nici n-a zăbovit la Jilava. S-a ridicat din mormânt şi a străbătut capitala, plâns de toată ţara. A fost tot o înviere. Nu învierea trupească, pe care n-a cunoscut-o decât un singur om, Fiul lui Dumnezeu, ca o garanţie a învierii noastre a tuturora, ci Învierea Adevărului contra puterilor întunericului……. Cine ar fi cutezat să spună în 1938-1939, şi chiar în 1940, că va învia Căpitanul? Cine l-ar fi crezut sănătos la cap pe acela care ar fi afirmat atunci că Corneliu Codreanu va da într-o bună zi lespedea de două vagoane de ciment la o parte şi că va mai mărşălui odată biruitor prin mijlocul neamului, regăsit şi cutremurat de aşa măreţie, prin faţa duşmanilor, a călăilor înnebuniţi de groază şi aruncaţi la pământ, călcând peste propria sa moarte?

Cine ar fi crezut, cine ar fi putut afirma? Şi totuşi minunea s-a împlinit. Căpitanul şi martirii lui au înviat. Au înviat! Scriu acest cuvânt cu toată îndrăzneala. Căci ridicarea lor din morminte n-are nimic pământean. Face parte din voia lui Dumnezeu şi din veşnicia celeilalte învieri, petrecută acum aproape 2000 de ani. A fost adevărat: Înviere.” (Desgroparea Căpitanului, Ed. Mişcării Legionare, Madrid, 1977).

Părintele Justin Pârvu:

„Despre Corneliu Zelea Codreanu și Legiunea Arhanghelului Mihail, istoricii noștri mai vechi sau unii mai noi au avut grijă să denatureze adevărul. Au făcut-o cu un scop: generațiile care le-au urmat (sau vor urma) să nu știe adevărata istorie a românilor. Nu s-a scris «fără ură și părtinire», așa cum ar fi necesar să o facă adevărații istorici.

Corneliu Zelea Codreanu a fost încă din timpul vieți sale o legendă, iar moartea sa, care a fost o jertfă – «cea mai scumpă dintre nunți», cum spunea cântecul legionar, a făcut ca proiectarea sa mitică să capete o deosebită profunzime. Corneliu Zelea Codreanu și Mișcarea Legionară au fost însă și o realitate care aparține istoriei românilor. N-o putem neglija și este necesar să o înțelegem. Mai mult, Corneliu Zelea Codreanu a intrat într-un panteon al mitologiei românești, unde era necesar demult să-și afle locul.

Mă bucură faptul că se studiază acest fenomen și mărturiile noastre, ale celor care mai trăiesc, puțini într-adevăr, pot ajuta la descrierea unei istorii care n-a beneficiat până nu demult decât de un singur fel de prezentare, bineînțeles, nefavorabilă. Căci cei care au scris erau dușmanii mișcării, cei cărora le era frică de ea și mă miră faptul că încă le mai este, astăzi când tinerii din «Frățiile de Cruce» de la sfârșitul anilor ’30 sunt octogenari sau nonagenari. Sunt tot mai puțini astăzi dintre cei care au trăit acele vremuri și au crezut în biruința legionară și mărturia lor nu este cazul să se piardă.

Tinerii legionari erau credincioși și au crezut în rolul creștin al Mișcării. După ani sau chiar zeci de ani de temniță grea, mulți dintre supraviețuitori s-au îndreptat către mânăstiri. Aici și-au aflat liniștea, loc de rugăciune, nevoință și curățenie. Cândva, Codreanu gândea ca ultim mijloc, retragerea în munți, căci de veacuri, românul a primit lupta în munți și codri. Astăzi, muntele și mânăstirile sale rămân doar locurile unde românul lucrează pentru mântuire. Pentru mântuirea neamului nostru. Aceasta este lupta noastră.”

Părintele Arsenie Papacioc:

„Nu putem gândi Mișcarea Legionară fără voia lui Dumnezeu; deci a fost voia lui Dumnezeu chiar dacă a plecat de la niște cauze materiale istorice.”

Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa:

„Ținând cont de câți martiri a dat, cred că a fost de la Dumnezeu, dar oameni fiind, au făcut și greșeli.”

IPS Bartolomeu Anania:

„Mărturisesc însă că în «Frăția de Cruce» din Seminar nu se făcea politică, nici antisemitism, ci doar educație, și că nu am avut de învățat decât aspecte bune: iubire de Dumnezeu, de neam și de patrie, corectitudine, disciplină în muncă, cultivarea adevărului, respect pentru avutul public, spirit de sacrificiu.”

Monahul Athanasie Ștefănescu, fost deținut politic:

„Țelul final nu este viața, ci Învierea. Învierea neamurilor în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Neamul este, deci, o entitate care-și prelungește viața și dincolo de pământ. Neamurile sunt realități și în lumea cealaltă, nu numai în lumea aceasta. Acest student (Corneliu Zelea Codreanu) a îndrumat generația lui având ca arhetip pe Hristos. Lupta a fost grea, acerbă, cerând sacrificii pentru credința lor în Dumnezeu și neamul românesc, tineretul a fost supus la un experiment unic în lume, cunoscut sub numele de experimentul Pitești, unde toți au fost prăbușiți că așa era rețeta.

Dar în fața lui Dumnezeu nu contează căderile, ci ridicările. Preotul Calciu a fost unul dintre aceștia. Generația acestui student, în verde îmbrăcată și la icoane închinată, a fost martirizată cum n-au fost decât creștinii din primele secole. Din rândurile ei ridicându-se pe treptele cele mai înalte ale eroismului și chiar sfințeniei. Dacă în iureșul luptei au fost și greșeli, să nu se uite că una este ființa cu instincte morbide, care ucide de dragul de a ucide și alta este omul care luptă în numele cetății și al țării, care a fost dintotdeauna declarat erou.”

Scrisoarea lui Corneliu Codreanu

Rânduri scrise cu o lună înainte de a fi asasinat

„Din adâncul inimei mele vă dau tuturora sfat: acceptaţi jertfa şi vă veţi bucura de biruinţa Învierii.”

„Dragii mei,

Incontestabil că de peste 6 luni, am suferit dureri şi umiliri pe care nu le-am întâlnit niciodată până acum. Din prima zi când am intrat pe acest făgaş, altfel în continuarea atitudinei mele anterioare, am căutat să-mi impun ca linie: acceptarea totală a jertfei care mi se cere. Fără niciun fel de reacţiune am urmărit un singur răspuns: dragostea.

«Dragostea este îndelung răbdătoare, dragostea nu se mânie, nu pune în socoteală răul, dragostea suferă toate, crede toate, nădăjduieşte toate, rabdă toate».

În aceste zile cuvintele de mai sus pot părea stranii. E greu. Şi totuşi acesta este adevărul suprem! Este foarte greu ca de sub ploaia de lovituri, de sub umerii cari se apleacă tot mai mult, de sub carnea care te doare, sufletul tău să mai arunce, măcar din când în când, câte o rază de dragoste celor ce te lovesc. E greu. Pare că sfarmă orice logică pământească. Şi totuşi e ceva uriaş de mare. Nu simţiţi că o atare atitudine, vă`nalţă pe culmi pe care nicio răzbunare din lume nu v-ar putea ridica?

Nu mi-e teamă de nimeni (cel ce pentru un vârf de viaţă se mai teme, este un laş de ultimă speţă). Nu am cerut de la nimeni nimic. Orice bunăvoinţă care mi s`ar arăta astăzi mă jigneşte, o consider ca pe o ironie care mi se aruncă şi de aceea o refuz. Dar, din adâncul inimei mele vă dau tuturora sfat: urmaţi linia de mai sus, acceptaţi jertfa şi vă veţi bucura de biruinţa învierii. Nu tulburaţi cu nimic jertfa care se face şi nu cereţi încetarea ei. Am auzit că vă agitaţi. Greşit. Ca români, vă îndemn la linişte desăvârşită aşa cum întotdeauna v`am spus.

În politica internă şi externă, eu am cu totul alte păreri decât cei ce guvernează azi. Dar ei și-au asumat răspunderea şi incontestabil vor răspunde. Noi însă este necesar să fim cavaleri, şi atâta vreme cât poartă pe umerii lor soarta ţării, să nu-i tulburăm cu nimic, ci să le spunem: «Dumnezeu să vă ajute».

Încă o dată răbdare. Şi dacă totuşi nu putem să urcăm pe cea mai înaltă culme creştină, eu cred că sunt destul de înţelept dacă vă dau sfatul să amânaţi pe mai târziu orice certuri dintre noi, Românii, căci timpul va lămuri mult în decursul său.

Trimit aceste rânduri după 200 de zile.

Cu îmbrăţişări
Corneliu Z. Codreanu

Vineri 28 octombrie 1938”

(A fost asasinat în noaptea 29-30 noiembrie 1938)

Citiți și:
Istoria incomodă cu profesorul Corvin Lupu: „Dacă vrei să știi cine te stăpânește, află pe cine nu ai voie să critici!” (I)
Academia Română contrazice toată adunătura de analfabeți istorici ce-și dau cu părerea despre Mișcarea Legionară: „Nu a fost fascistă!”

 

yogaesoteric
12 iulie 2022