Mass-media – pensula cosmeticienilor politici cu care ne colorează realitatea aşa cum doresc ei să o percepem

de Emil Popescu

Motto:  „Treaba noastră este să dăm oamenilor nu ceea ce ei vor, ci ceea ce decidem noi că ar trebui să aibă”
– Richard Salent, fost preşedinte la CBS News.

Există doar o mână de oameni care controlează virtual toată informaţia ce ajunge la populaţia din întreaga lume. În Statele Unite, acest sistem este perpetuat de FCC – Federal Communications Commission (Comisia Federală pentru Comunicaţii).
FCC a fost înfiinţată în anul 1934 şi este responsabilă de corelarea comunicărilor interstatale şi internaţionale prin radio, televiziune, cablu, satelit şi internet. Comisia Federală de Comunicaţii este condusă de cinci persoane care  sunt numite de preşedinte şi confirmate de Senat, pentru o perioadă de 5 ani. Printre alte atribuţii pe care le are, FCC reglementează câteva posturi de radio şi TV, stabilind, de fapt, prin această aşa-zisă reglementare, care sunt informaţiile ce vor ajunge să fie difuzate către publicul larg.

Controlul presei scrise

În anul 1990, toată presa scrisă era controlată de numai 21 de grupuri de interese: 12 dintre ele controlau toate ziarele, 3 grupuri controlau jurnalele, şi celelalte 6 industria principală de publicare.
Persoanele care controlează mass-media americană fac parte din „Clubul Alibi”, fiind o elită de 50 de oameni de afaceri şi oficiali politici, care s-au unit cu o parte din serviciile secrete pentru a influenţa ceea ce oamenii aud, văd şi citesc în şi prin mass-media. Această idee a fost şi continuă să fie pusă în practică prin intermediul unui program clandestin, numit „Operaţiunea Mockinbird”, prin care CIA recrutează şi foloseşte jurnalişti importanţi, pentru a manipula mass-media şi pentru a influenţa în mod direct rezultatele alegerilor.

Registrul Naţional al Locurilor Istorice descrie funcţionarea Clubului Alibi astfel: „furnizează membrilor săi alibi-uri pentru situaţiile în care aceştia sunt întrebaţi de soţii şi de familie unde au fost, fiind un loc în care se adună anumiţi bărbaţi, pentru a scăpa de monotonia vieţii domestice şi de rutina serviciului”. Prin tradiţie, portarul clubului furnizează întotdeauna un alibi fiecărui membru, trimiţându-i acestuia o telegramă sau un mesaj printr-un curier. Acest „refugiu” secret, care nu avea, în anii de început, un număr de telefon la care să poată fi apelat, a fost frecventat de către numeroase figuri politice şi militare dintre cele mai importante, în cei 122 ani de la înfiinţarea sa.

Clubul Alibi a fost fondat de către şapte dintre membrii vechiului şi extinsului Club Metropolitan, care urmăreau o asociere mai restrânsă şi mai secretă. Preşedintele fondator al Clubului Alibi, Marcellus Bailey, era şi membru fondator al Clubului Metropolitan.

Dintre avocaţii şi judecătorii ce făceau parte din Clubul Alibi îi amintim pe Stanley Reed şi Potter Stewart, de la Curtea Supremă de Justiţie. Din acest club mai făceau parte membrii ai cabinetului prezidenţial, consilieri de la Casa Albă, inclusiv fraţii Dulles: Allen (director CIA) şi John Foster (secretar de stat), Christian A. Herter – secretarul de stat al lui Eisenhower, Robert Lovett – cel prin eforturile căruia a luat fiinţă CIA, precum şi Prescott Bush, tatăl şi bunicul preşedinţilor Bush.

Întrebări stânjenitoare

Pe vremea când mai exista încă ziarul Spotlight, James Tucker, jurnalist de marcă, care s-a ocupat timp de mai bine de 30 de ani cu dezvăluirea acţiunilor grupului Bilderberg, afirma: „dacă cele mai populare staruri de cinema sau jucători de fotbal s-ar aduna la o întâlnire cu uşile închise, într-un week-end, presa ar înnebuni, cerând să ştie ce s-a discutat acolo. Dar, atunci când cei mai puternici cetăţeni – care fac parte din clubul Bilderberg – se adună la o astfel de întâlnire, la care participă cei mai importanţi oameni politici, presa nu manifestă nici cel mai mic interes.” Nu vi se pare ciudat? Cine comandă o asemenea tăcere asupra unor discuţii, care cu siguranţă ar interesa pe oricare dintre locuitorii acestei planete?

Spotlight era un jurnal care avea 28 de pagini şi era tipărit într-un tiraj de 100.000 de exemplare. A fost înfiinţat în 1975 şi desfiinţat în 2001. Încetarea apariţiei sale şi termenul de ziar „controversat”, care i s-a atribuit ulterior, se datorează faptului că în paginile sale puteai găsi articole referitoare la adevăratele acţiuni ale familiei Rockefeller, ale lui Henry Kissinger, ale Consiliului pentru Relaţii Străine, ale Comisiei Trilaterale şi ale grupului Bilderberg. Acest ziar a publicat, printre altele, articole “deranjante” şi despre George Bush.

Păreri în cunoştinţă de cauză…

În încheiere, vă facem cunoscute părerile unor oameni de stat şi ale unor persoane din mass-media sau din CIA, asupra a ceea ce este în realitate mass-media:

Lyndon Johnson (fost preşedinte SUA) – „Reporterii sunt nişte păpuşi. Ei doar răspund la comenzile celor care trag sforile”

Bill Moyers (jurnalist TV) – „O mare parte din ştirile TV este, de fapt, doar ceea ce guvernul decide că trebuie dat ca ştire”.

Johnny Carson – „Câte din ştirile naţionale pe care le dai publicului în fiecare noapte sunt informaţii pe care tu le-ai obţinut, căutând şi cercetând singur?”

Connie Chung (răspunzând la întrebarea lui Johnny): „Cu toată onestitatea vă spun că noi suntem, de cele mai multe ori, la mila Casei Albe în ceea ce priveşte ştirile pe care le transmitem. În mod frecvent, noi difuzăm doar ceea ce ne transmite Casa Albă.”

CIA şi cultul informaţiei (Marchetti & Marks): „Doar 20% dintre angajaţii CIA lucrează cu adevărat în domeniul analizei şi procesării informaţiilor. Aproximativ două treimi din personalul angajat şi din fondurile CIA sunt folosite în cadrul „operaţiunilor sub acoperire”, cum ar fi manipularea opiniei publice, alegerile şi manipularea activităţii mass-media, conexă cu acestea.”

Citiţi şi:
Prăbuşirea unui mit: presa liberă
Trucaje grosolane şi ştiri regizate în reportajele marilor agenţii de presă

yogaesoteric
24 aprilie 2009