Mass-media şi dezinformarea. Devieri de la informarea corectă

 

Motto: „Dacă nu citeşti ziarele eşti neinformat, dacă le citeşti eşti dezinformat.” – Mark Twain

Marea majoritate a oamenilor nu au acces direct la evenimentele vieţii sociale, politice şi economice, cu alte cuvinte la ceea ce se petrece în societatea în care trăiesc. În cel mai bun caz, o persoană (care nu îşi petrece zece ore pe zi la locul de muncă, alte opt ore dormind şi restul în vreun local de distracţii) poate avea şansa de a asista personal la unul sau două evenimente importante din oraşul său. Totul se opreşte însă aici. Pentru a se informa despre ce se petrece în jurul lui şi în lume, omul modern are la dispoziţie o unică sursă: mass-media. La început au fost doar ziarele, apoi a apărut radioul, în ultimii treizeci de ani li s-au alăturat televizorul şi internetul, dând oamenilor iluzia unei bogăţii informaţionale şi a diversităţii de opinie. Principala funcţie a mass-mediei este considerată aceea de a informa, dar în realitate ea mai mult dezinformează.

Dezinformarea nu este opusul informării, ci manipularea prin intermediul unor informaţii eronate, căci este cu totul altceva să nu fim informaţi, decât să fim dezinformaţi.

Devieri de la informarea corectă

Dacă principalul rol al presei este acela de a informa corect, principala sa hibă, de-a dreptul patologică în perioada contemporană, este tocmai eşecul în această direcţie. Studiile de specialitate arată că, în covârşitoarea sa majoritate, presa nu informează corect, ci „deviază” de la informarea corectă. Aceasta poate apărea din diverse motive: lipsa de profesionalism, concurenţa, dar şi ca rezultat al unei presiuni politice (cenzura sau comenzile politice) sau financiare – furnizorii de publicitate care pot plăti pentru a nu li se deforma imaginea publică. Teoretic, aceste devieri se pot încadra în următoarele categorii:
– subinformarea
– suprainformarea
– parainformarea
– derapajul mediatic
– factoidul
– dezinformarea.

Dezinformarea necesită zeci de pagini de explicaţii, dar în contextul enumerării de faţă, ne vom limita la a spune că în studiile de jurnalism dezinformarea este înţeleasă ca „arta” de a induce în eroare; se afirmă că ea se realizează prin „ocolirea” realităţii sau modificarea aparenţelor – este deci evident o abordare restrânsă şi contextuală a dezinformării.

În cele ce urmează vom prezenta succint celelalte devieri de la informarea corectă şi modul în care fiecare dintre ele pot constitui de fapt o modalitate de dezinformare.

Subinformarea

Cea mai frecventă eroare mediatică este aceea de a prezenta o informaţie incompletă, prin selectarea unor elemente şi difuzarea unor informaţii trunchiate (altfel spus, minciuna prin omisiune folosită din plin în dezinformare). În varianta sa extremă, subinformarea este lipsa totală a informaţiilor despre anumite subiecte (care este, din perspectiva dezinformării, o metodă foarte puternică de dezinformare: trecerea sub tăcere a unor fapte).

Subinformarea nu este neapărat o eroare intenţionată, căci se poate datora şi unor deficienţe instituţionale sau deontologice în cadrul presei, lipsei de profesionalism, de personal sau de dotare (jurnaliştii nu au nici ei cunoştinţă despre existenţa unor fapte, un anumit ziar sau post TV nu are suficiente resurse şi nu poate acoperi subiecte din diferite domenii etc.). Subinformarea poate deriva din folosirea unui limbaj de lemn*, a jargoanelor de specialitate din care publicul nu înţelege mai nimic sau prin folosirea unei exprimări abstracte, care n-are nicio legătură cu realitatea.
* În acest sens este sugestivă subinformarea practicată la noi în ţară în perioada comunismului. La nivel de ansamblu în mass-media, subinformarea, ca sistem care persistă, are efecte consistente asupra societăţii, oamenii aderând la convingeri false şi obiceiuri incorecte.

Suprainformarea

La polul opus, suprainformarea reprezintă difuzarea supraabundentă de informaţii în legătură cu unele subiecte, în detrimentul altora. Modalitatea de realizare efectivă a suprainformării este difuzarea abundentă a mesajului (care este adeseori nesemnificativ din punct de vedere al conţinutului informaţional). Suprainformarea poate apărea într-un singur articol, în toată publicaţia sau în toate mesajele transmise printr-un anumit canal (radio sau televiziune), indicând existenţa unei politici editoriale. Ea se poate extinde foarte uşor într-o zonă a presei şi chiar în toată mass-media. În astfel de cazuri se poate ajunge foarte uşor la aşa-numitul fenomen de „suivism”**, caracterizat de preluarea greşelilor prin imitaţie.
** De la verbul „suivre”, a urma, în limba franceză

Suprainformarea poate fi depistată cu uşurinţă a fi o tehnică de dezinformare atunci când subiectele foarte prezente în presă sunt derizorii în comparaţie cu unele subiecte de interes public esenţial, care lipsesc din peisajul mediatic (cum ar fi adoptarea unor legi, cazurile de corupţie în rândul politicienilor). Ea se poate constitui uneori în aşa-numitele „fumigene” – poveşti mai mult sau mai puţin false lansate cu mare vâlvă în presă pentru a acoperi unele evenimente care se doreşte să fie trecute sub tăcere. Într-o altă variantă, suprainformarea constă în difuzarea unui număr mare de informaţii asupra unui subiect pentru a impune o anumită percepţie publică asupra acelui subiect sau pentru a genera o totală confuzie asupra lui.

În concluzie, în termenii dezinformării, suprainformarea poate avea rolul unei diversiuni, dar poate fi şi intoxicare.

Parainformarea

Termenul de parainformare se referă la aşa-numita informare „paralelă” care apare atunci când unghiul de abordare al unui eveniment este greşit, de exemplu prin inserarea excesivă a perspectivei jurnalistului, în detrimentul faptelor. Acest fenomen este evident în forma sa cea mai extremă în aşa-numitul star-system (legende despre vedete), dar nu lipseşte nici în politică, mai ales în campaniile electorale când mesajul politic este transmis în mod propagandistic.

Parainformarea este de fapt un fel de pseudoinformare (adică o falsă informare, care dă totuşi aparenţa de informare). În cazurile în care ştirile difuzate în presă deviază către publicitate (mai mult sau mai puţin abil mascată) sau propagandă, în realitate nu putem vorbi de informare corectă, ci de parainformare. Aceeaşi observaţie este valabilă şi când jurnaliştii „personalizează” un eveniment (ceea ce se poate traduce uneori şi în sens nefast, printr-un atac la persoană) şi de fiecare dată când informaţia „alunecă” spre opinie. În cazul atacului la persoană, aceasta poate avea rol de diversiune, în măsura în care nu reprezintă o critică a activităţii unei personalităţi, ci a unor trăsături personale. Tot despre parainformare este vorba şi când un eveniment este „redus” doar la vedete sau o întreagă echipă sau un grup este redus la o persoană. Din toate acestea reiese foarte clar că parainformarea se manifestă din plin în cadrul metodelor de dezinformare.

Derapajul mediatic

Apare prin combinarea diverselor devieri de la informarea corectă, în „doze” variabile şi conduce la deformarea totală a informaţiei şi a sensului real al unor evenimente. Atunci când se produce, acest fenomen are consecinţe importante la nivel social, influenţând opinia publică, percepţia colectivă, sentimentele şi convingerile publicului. Momentul efectiv al declanşării derapajului este foarte important, fiind momentul alunecării de la factual în factoid, altfel spus de la fapte la ipoteze. Derapajul mediatic poate apărea ca urmare a necunoaşterii contextului de profunzime şi este posibil să conducă la veritabile mistificări. Tot la derapaj mediatic duce şi mecanismul citării colegiale, atunci când jurnaliştii preiau unii de la alţii idei şi informaţii, fără să le verifice, doar din teama de a nu „pierde” ştirea. Exemple binecunoscute de derapaj mediatic: evenimentele de la Timişoara din decembrie 1989 sau războiul din Golf.

Factoidul

Constituie, pur si simplu, alunecarea din factual în ipotetic, din concret în presupunere. În loc să se prezinte fapte, se prezintă ipoteze sau presupuneri. Probabilitatea, ipoteza, declararea unor acţiuni viitoare intră în sfera factoidului. În textele de informare sau, altfel spus, în ştirile difuzate în presă, formulări în care apar termeni precum: probabil, poate, se pare, s-ar putea, dacă, verbele la condiţional-optativ, la timpul viitor al modului indicativ, precum şi formulări impersonale de tipul se aude, se spune, se crede etc., sunt paraziţi ai informării corecte. Dacă vom analiza cu atenţie articolele publicate în presă sau ştirile TV, vom vedea că factoidul a devenit din păcate o practică obişnuită, el nemaiconstituind o excepţie, ci o stare patologică care permite cu uşurinţă, pe acest fond de neprofesionalism, realizarea dezinformării prin presă.

Citiţi şi:
Operaţiunea «Bosnia», un caz de dezinformare orchestrat în mod «exemplar» (1)
Studiu semnificativ de caz: campania mediatică şi de dezinformare ce a fost declanşată împotriva Şcolii de yoga MISA (1)

 

yogaesoteric
22 octombrie 2020