Mecanismele dominației occidentale: o scurtă istorie a Irakului și Kuweitului (I)

de David Klein – Universitatea de Stat din California,
Northridge, ianuarie 2003

În Statele Unite ale Americii este aproape dincolo de limitele conversației acceptabile să abordezi problema: de ce a invadat Saddam Hussein Kuweitul în anul 1990? Chiar și prin a pune această întrebare riști să fii catalogat ca susținând o dictatură represivă, iar în măsura în care întrebarea este într-un final acceptată, răspunsul simplist oferit de liderii politici este că Saddam Hussein a fost un tiran agresiv, înclinat către expansiune teritorială și subjugarea altor națiuni. Adică un Hitler modern. Același răspuns este folosit pentru a explica de ce Irakul a invadat Iranul în anul 1980. Acest răspuns standard este ușor de acceptat, parțial din cauza brutalității bine documentate a regimului lui Saddam, inclusiv încălcările drepturilor omului comise de guvernul său împotriva poporului irakian și în special asupra kurzilor.

În ciuda adevărurilor parțiale furnizate în această explicație standard, miroase foarte clar a propagandă. E nevoie ca publicul american să înțeleagă mult mai multe aspecte înainte de a-i permite guvernului său să poarte război împotriva Irakului. Istoria Irakului, a Kuweitului, a Marii Britanii și a Statelor Unite arată că motivele invaziilor irakiene în Kuweit și Iran sunt mult mai complexe și mai demne de atenție decât admite răspunsul standard. Pe o perioadă de zeci de ani, și mai ales în ultimii ani, Marea Britanie și Statele Unite au manipulat în mod voit tensiunile din regiune și au pus în mișcare, într-un mod magistral, anumite evenimente care au condus la invaziile irakiene. Scopul acestor manipulări a fost de a crește puterea și controlul asupra guvernelor din Orientul Mijlociu și asupra resurselor lor de petrol, ceea ce servește interesele elitelor americane și britanice.

Această scurtă analiză istorică este departe de a fi completă și chiar referințele sunt vagi. Scopul principal al acestui eseu este să ofere activiștilor pentru pace și altora care nu sunt familiarizați cu istoria Orientului Mijlociu, câteva puncte-cheie de discuție și un context istoric pe care să-și sprijine eforturile de a bloca campania pentru război. Această analiză este organizată pe secțiuni, într-o cronologie istorică. O mare parte a începutului acestui eseu se bazează foarte mult pe o singură referință, Irakul și Kuweitul: O istorie suprimată, scrisă de Ralph Schoenmann. Sunt oferite adrese relevante de web-siteuri, pentru cititorii care doresc o înțelegere mai amplă decât oferă această scurtă prezentare.

Istoria timpurie

Civilizațiile antice sumeriene și babiloniene s-au dezvoltat în Mesopotamia (cuvântul grecesc pentru „între râuri”), în apropiere de râurile Tigru și Eufrat, locul în care se află acum Irakul. Ceea ce astăzi a devenit Kuweit a apărut în secolul al XVIII-lea ca un mic sat din Golful Persic. „Kuweit”, în traducere însemnând „mică așezare umană”, a fost numit astfel de către conducătorii irakieni din acea perioadă. De-a lungul secolului al XIX-lea și până la primul război mondial, Kuweitul a fost un „Qadha”, adică un cartier din provincia Basra și a fost parte integrantă a Irakului, sub conducerea administrativă a Imperiului Otoman.

Dominația Britanică

Ca învingătoare în Primul Război Mondial, Franța și Marea Britanie au dezmembrat Imperiul Otoman și națiunea arabă pentru propriile lor interese coloniale. Compania de petrol a Irakului a fost înființată în 1920 cu 95% din acțiuni mergând către Marea Britanie, Franța și SUA. Pentru a slăbi naționalismul arab, Marea Britanie a blocat accesul irakian la Golful Persic, prin separarea entității teritoriale „Kuweit” de restul Irakului, în anii 1921 și 1922. Această nouă colonie britanică, Kuweitul, a primit granițe artificiale, fără nicio bază istorică sau geografică. Regele Faisal I al noului stat irakian a condus sub supraveghere militară britanică, dar administrația sa nu a acceptat niciodată amputarea districtului Kuweit și blocarea accesului irakienilor la Golful Persic. Încercările lui Faisal de a construi o cale ferată către Kuweit și instalații portuare în Golf au fost respinse de Marea Britanie. Aceste politici coloniale britanice, și altele asemenea, au făcut ca Kuweitul să devină ținta mișcării naționale arabe în Irak și un simbol al umilirii irakiene de către britanici.

Rezistența la separarea impusă de britanici a Kuweitului de Irak a continuat și în anii 1930. În 1932, Agenția Britanică din Bagdad a forțat conducerea irakiană să intre în dialog cu privire la delimitarea granițelor Kuweitului britanic, dar Camera Deputaților a respins această „corespondență”. O mișcare de masă a tinerilor kuweitieni, numită „Mișcarea kuweitienilor liberi” a sfidat regulile britanice și a prezentat o petiție solicitând guvernului irakian să reunifice Kuweitul și Irakul. Temându-se de o revoltă, șeicul kuweitian a fost de acord cu înființarea unui consiliu legislativ pentru a reprezenta „Kuweitienii liberi”. Prima reuniune a consiliului din 1938 a dus la o rezoluție unanimă care cerea revenirea Kuweitului la Irak. În același an, ministrul Afacerilor Externe al Irakului a informat ambasadorul Marii Britanii de la Bagdad că: „Acordul otoman-britanic din 1913 recunoaște Kuweitul ca district sub jurisdicția provinciei Basra. Deoarece suveranitatea asupra provinciei Basra a fost transferată de la statul otoman la statul irakian, această suveranitate trebuie să includă Kuweitul în condițiile acordului din 1913. Irakul nu a recunoscut nicio schimbare în statutul Kuweitului”.

O revoltă populară pentru reunificarea cu Irakul a izbucnit în Kuweit pe data de 10 martie 1939. Șeicul kuweitian, având sprijin militar și „consilieri” britanici, a înăbușit revolta, omorând sau trimițând în închisoare participanții la aceasta. Regele Ghazi al Irakului a cerut public eliberarea prizonierilor și a avertizat șeicul să pună capăt represiunii Mișcării kuweitienilor liberi. Ghazi a ignorat avertizările date de Marea Britanie de a nu mai face asemenea declarații publice, iar pe 5 aprilie 1939 a fost găsit mort. S-a presupus că a fost asasinat de către agenții britanici. Faisal al II-lea era copil la acea vreme, astfel că Nuri es-Said, fost ofițer al armatei otomane, loial britanicilor, a devenit liderul de facto al Irakului.

Dominația Statelor Unite

În urma celui de-al Doilea Război Mondial, conducerea britanică a fost înlocuită treptat cu dominația neo-colonială a Statelor Unite asupra Orientului Mijlociu. Noul stat Israel a devenit un instrument important pentru controlul exercitat de Statele Unite asupra petrolului din Orientul Mijlociu, în era de după război. Odată cu lovitura de stat finanțată de SUA și israelieni, din anul 1953, în urma căreia a fost detronat Mossadegh, președintele ales al Iranului, și a fost instalat șahul în locul său, SUA a devenit puterea imperială dominantă în regiune.

În 1955, SUA și Marea Britanie au inaugurat Pactul de la Bagdad, un acord de securitate anti-sovietică pentru națiunile din Orientul Mijlociu, inclusiv Irak. Pactul de la Bagdad a fost perceput în lumea arabă ca o alianță a regimurilor subordonate puterii britanice și americane și a fost întâmpinat cu proteste populare și revolte. Nuri es-Said a răspuns protestelor întemnițând liderii opoziției care cereau retragerea Irakului din acest acord. Cu toate acestea, el a început totodată negocieri secrete cu SUA și Marea Britanie pentru revenirea Kuweitului în Irak, cu scopul de a liniști sentimentele naționale irakiane.

Timp de doi ani, petițiile pentru revenirea Kuweitului în Irak s-au intensificat. În ianuarie 1958, prim-ministrul irakian Nuri es-Said a luat cuvântul la o reuniune a statelor semnatare ale Pactului de la Bagdad și a cerut în mod public revenirea Kuweitului în Irak. Toți membrii Pactului au fost de acord cu propunerea, cu excepția Marii Britanii. Acțiunile diplomatice ulterioare din partea Irakului către Marea Britanie au fost respinse, în cele din urmă Irakul informând Marea Britanie că pregătea documentele și copiile înțelegerilor secrete, împreună cu un memorandum formal, pentru a fi făcute publice lumii în iulie 1958. Ambasadorul britanic a răspuns guvernului irakian că Marea Britanie „este de acord, în principiu” cu reunificarea Kuweitului cu Irakul, dar că solicită o întâlnire la Londra cu prim-miniștrii irakieni și britanici și alți oficiali guvernamentali. Însă această întâlnire nu a mai avut loc, monarhia irakiană fiind răsturnată la 14 iulie 1958, într-o revoluție condusă de generalul Abdel Karim Qassim. Regele Faisal al II-lea și Nuri es-Said au fost executați, iar Marea Britanie a abrogat imediat după aceea acordul privind reunificarea Kuweitului cu Irakul.

Știrile despre lovitura de stat au declanșat o revoltă a celor săraci și deposedați din Bagdad. Mulțimea a atacat ambasada britanică și alte obiective. Inițial, SUA nu au răspuns la lovitura de stat, dar răsturnarea politică provocată de revolta populară care a urmat a împins noul regim mai la stânga decât se intenționase inițial. Noul guvern a înlăturat interdicția împotriva Partidului Comunist Irakian, iar acel pas modest către democrație a mobilizat Agenția Centrală de Informații a Statelor Unite. Directorul CIA, Alan Dulles, a trasat sarcina de a-l anihila pe Qassim prin intermediul Diviziei (eufemistic numite) de Servicii Tehnice a CIA (TDS). Șeful TDS din 1960, Stanley Gottlieb, a inițiat un program pentru a-l asasina pe Qassim. O încercare eșuată de asasinat în acest context a fost făcută de Saddam Hussein.

Qassim a continuat să se îndepărteze de SUA și Marea Britanie, iar Marea Britanie a exarcebat și mai mult tensiunile, proclamând colonia sa Kuweit ca fiind liberă și independentă în anul 1961. Într-o conferință de presă, pe 19 iunie 1961, Qassim a declarat că „Irakul privește Kuweitul ca parte integrantă a teritoriului său”. În urma acestei conferințe de presă, Marea Britanie a masat rapid trupe în Kuweit, împreună cu sprijin naval în Golf. Kuweitul a fost admis în Organizația Națiunilor Unite în 1963, același an în care Qassim a fost ucis, iar guvernul său răsturnat printr-o lovitură de stat susținută de CIA și condusă de Partidul Baath.

Ridicarea la putere a lui Saddam Hussein

În anul 1965, vărul lui Saddam Hussein a devenit Secretar General al Partidului Baath. În 1968, Saddam Hussein a fost făcut secretar adjunct, și împreună cu susținătorii săi Baathiști au reușit să preia puterea în stat, toate acestea cu sprijinul CIA. Ceea ce a urmat a fost un măcel al celor de stânga, inclusiv uciderea și torturarea membrilor Partidului Comunist Irakian și a sindicaliștilor.

Pe parcursul anilor ’70, Irakul a oferit compromisuri conducătorilor Kuweitului, ce permiteau Irakului să câștige accesul la fostele sale insule din Golf. Dar nu s-a ajuns la niciun acord, iar granița instabilă ce separa cele două țări s-a îndreptat spre nord.

La mijlocul lunii iulie 1979, Saddam l-a înlocuit pe președintele Irakului, Al Bakr. El a dezvăluit o conspirație împotriva guvernului său, iar rezultatul a fost că 21 de oficiali ai Partidului Baath și alți înalți oficiali au fost executați. Forțele armate și Partidul Baath au fost eliminate și s-au făcut arestări pe scară largă. La scurt timp, în august 1979, a fost anunțată o amnistie generală, care a dus la eliberarea prizonierilor kurzi, a membrilor Partidului Comunist Irakian și a altora. Cu toate acestea, Amnesty International a raportat o continuă încălcare a drepturilor omului în acea perioadă.

În același an, Zbigniew Brzezinski, consilierul pe probleme de securitate națională al președintelui Jimmy Carter, i-a propus lui Saddam Hussein să invadeze Iranul și să anexeze Khuzistan, oferind astfel acces Irakului în Golf prin îngusta cale navigabilă Shatt-al Arab. SUA spera să se folosească de Irak pentru a contracara radicalismul regimului Khomeni din Iran, care se răspândea în rândul popoarelor oprimate din Emirate și către Arabia Saudită. Lui Saddam Hussein i se garanta sprijin financiar sub formă de împrumuturi de la Kuweit, Arabia Saudită și alte națiuni.

Aproximativ o jumătate de milion de iranieni și irakieni au fost uciși în războiul Iran-Irak, iar totodată, fără știrea lui Hussein, SUA și Israelul au înarmat în secret iranienii astfel încât să slăbească atât forțele iraniene, cât și pe cele irakiene. Reprezentatul special al președintelui Ronald Reagan, Donald Rumsfeld, l-a vizitat pe Saddam Hussein la sfârșitul lui decembrie 1983 și încă o dată în martie 1984. Aceste vizite au deschis calea către normalizarea relațiilor dintre SUA și Irak, într-un moment când Saddam Hussein folosea arme chimice în războiul împotriva Iranului. Irakul a fost șters în 1982 de pe lista așa-zișilor susținători ai terorismului întocmită de Departamentul de Stat al SUA, iar Irakul a început să cumpere frenetic arme de la companiile americane și germane. Aceste arme au fost folosite în 1988 pentru atacurile împotriva kurzilor.

Citiți a doua parte a acestui articol

Citiți și:

Jurnalistul John Walcott demască minciunile şi declaraţiile false ale administraţiei Bush. Cum au fost informaţiile manipulate pentru a invada Irakul

Despre mașinațiunile administrației americane în cazul războiului din Irak (prima parte)

yogaesoteric
28 septembrie 2015