Megaingineria socială a școlii publice vs homeschooling

Cazul părinților din Bihor, prezentat tendențios, ridică mai multe chestiuni.

De ce homeschooling (HS) este interzis în România ca alternativă, deși în marea democrație SUA este permis?
De ce nu pot face HS cu copilul iar el să fie evaluat periodic și să dea teste de validare și echivalare în învățământul public?
De ce sistemul îți ia copilul cu forța legii, ca să-l educe?
De ce învățământul public este o obligație și nu un drept?

Încep cu ultima întrebare, apoi veți avea un text lung unde urmăresc să aduc cât mai mult argumente contra mitului școlii publice formatoare de mari oameni, mari caractere. La final o să livrez un calcul despre timpul copiilor de autoformare, care probează dezastrul produs asupra personalității lor.

Tot la final aveți link-uri cu două interviuri ale unui tânăr român care a terminat studiile în HS ‒ azi are 23 de ani și veți vedea ce face. Îl cunosc personal și vă garantez că are o gândire „altfel” decât copiii formați în școala publică.

Ministerul Educației spune că „în România există familii care își retrag deliberat copiii de la cursurile învățământului obligatoriu, privându-i astfel de dreptul fundamental la învățătură prevăzut la art. 32 din Constituția României.”

Ce ne spune art. 32 din Constituția României: „Dreptul la învățătură este asigurat prin învățământul general obligatoriu”.

Deci, un drept este o obligație. O contradicție în termeni.

Să înlocuim două cuvinte: „Dreptul la sănătate este asigurat prin vaccinarea generală obligatorie”.

Pe același principiu, cum sună?

Ai libertatea să exerciți sau nu un drept. Dacă te obligă, nu mai e drept. De exemplu, votul: dacă nu vrei, nu mergi la vot, e un drept la care renunți. Dreptul la învățătură, sub forma actuală, NU este un drept, este o obligație.

De ce sistemul îți ia copilul cu forța legii ca să-l educe? Fiindcă nu e vorba despre educație, ci despre dresaj. Sau o educație țintită ca să facă din copil un cetățean modelat conform nevoilor societății. Mai precis, nevoile stăpânilor de sclavi moderni. Cel mai mare stăpân modern de sclavi e statul. În curând, pe ecrane, statul mondial.

Educația publică e condiționare și puțini copii scapă din această spălare pe creier.

Toate materiile din programa școlară ar fi indicat să însemne cunoaștere, dar întrucât ele sunt modificabile, sunt folosite ca instrumente de control social. Cunoașterea a fost confiscată pentru dresaj.

Oamenii care trec mai puțin alterați prin școala publică au citit foarte mult în afara școlii și altceva decât li s-a predat sau au căutat să afle și alte răspunsuri. Sunt cei aflați într-un permanent proces de trezire. Sunt cei care chestionează ceea ce întâi li se servește la școală și apoi prin media, care e o continuare a prostirii ce începe la creșă.

V-ați întrebat vreodată cum au construit oamenii din străvechime toate minunățiile, cum au făcut toate ingineriile acelea cu piramidele, templele, apeductele, corăbiile și cetățile gigantice? Cum au realizat obiecte și podoabe de un rafinament neegalat nici azi, cu computerul? Cum au făcut toate astea fără un sistem de educație organizată? Cum au preluat și învățat meseriile de care aveau nevoie?

Fără școală și îndoctrinare obligatorie.

Mulți părinți comentează fără să se informeze elementar ce este HS. Ei cred că este instruire online. Nu este. Copilul învață acasă cu părintele sau altă rudă, după o schemă stabilită de comun acord dar extrem de flexibilă, în funcție de dispoziția, capacitatea de asimilare a elevului și plăcerea de a învăța. Timpul este doar o problemă a tutorelui-părinte, copilul are tot timpul.

Mulți părinți spun că nu socializează copilul în HS. Ba da, se poate face HS cu copiii vecinilor sau prietenilor, în 3-4 elevi, de fiecare dată acasă la unul dintre copii ‒ deci se modifică și decorul, ceea ce la școală nu e posibil, vezi aceeași sală de clasă ani de zile.

Mulți părinți cred că HS este scump și o fiță pentru cei avuți. Da?

Ia să vedem cât cheltuim cu copilul în școala publică.

Majoritatea părinților pun meditatori copiilor pentru că, nu-i așa, sistemul public e bun și gratuit (pe banii noștri din impozite) și formează copii educați și cetățeni responsabili, care-și iau examenele vieții. Păi, n-ar fi de așteptat să fie suficientă instruirea de la cursuri, de ce plătiți extra pentru meditații?

Pe lângă meditații avem alte cheltuieli cu copilul în școala publică pe:

– transport,
– rechizite
– bani de buzunar/sandvișuri,
– materiale didactice și consumabile „sugerate” de profesori și executarea de mici îmbunătățiri sau reparații în clasă sau la toaleta de pe hol (ambele din fondul clasei colectat „privat” de grupul de părinți),
– excursii cu clasa,
– cadouri pentru profi de 1-8 martie sau de ziua lor,
– banchete care includ cadouri pentru profi la final de ciclu școlar.

Ce ziceți, cheltuiți peste 100 euro lunar, cu copilul, pe școala publică?

Toate aceste costuri nu există în HS și dacă le adunați, puteți să plătiți un prof, 1 oră/săptămână, care să facă HS cu copilul la o materie la care considerați necesar și pe care nu o stăpâniți. Cum ar fi matematica.

Și acum învățământul public din perspectivă sociologică.

Voi parafraza și sintetiza din „Cum suntem imbecilizați. Programa ascunsă a școlarizării obligatorii”, de John Taylor Gatto și „Deșcolarizarea societății”, de Ivan Ilici.

Învățământul public e conceput așa încât să fie instrument de conducere științifică a maselor de viitori cetățeni. El produce, prin aplicarea de șabloane (programa școlară), ființe umane șablon, al căror comportament să fie previzibil și controlabil.

Chiar dacă există profesori afectuoși sau inventivi, ei sunt limitați de programa școlară. Deci, logica abstractă a instituției depășește contribuțiile lor personale. Profesorii de acest tip reușesc să salveze prea puțini elevi de la depersonalizare și standardizare.

Prin programa școlară, elevul „învață” să confunde predarea cu învățarea, progresul cu educația, diploma cu competența și fluența în exprimare cu capacitatea de a spune ceva nou. Școala este o instituție construită pe axioma că învățarea este rezultatul predării. Greșit. Majoritatea instruirii o acumulăm în afara școlii.

Învățământul public este un model de inginerie socială.

El este bazat pe o ordine de tip piramidal (profesorii – elevii buni – elevii slabi) prezentată de stat ca fiind inevitabilă.

Învățământul public preia copiii și îi plasează într-un sistem în care statul este părintele lor. În consecință, copiii sunt formați să fie loiali față de statul care le va modela viața după cum consideră, pe taxele plătite de părinți ‒ fiindcă școala publică e gratuită aparent, costurile ei le achită bugetul alimentat de contribuabili.

Învățământul public depersonalizează.

Copiii fac parte dintr-un sistem care te silește să petreci timp închis cu oameni de exact aceeași vârstă și același statut social, rupți 6 ore de diversitatea vieții de afară. Fix așa cum face TV-ul, te ține prizonier. Copiii se mută din celulă în celulă (sala de clasă) mânați de soneria de pauză (condiționare) ‒ deși poate că unora le-ar fi plăcut să mai continue ora cu un profesor bun (cum puțini sunt). Sau sună de ieșire din oră când elevul era adâncit în scrisul unei poezii. El este nevoit să închidă caietul și să se mute într-o altă celulă, unde trece să memoreze faptul că omul se trage din maimuță.

La final, elevii primesc „tema pentru acasă” (altă condiționare contra naturii) când de fapt ei ar fi binevenit să-și dorească să exerseze singuri, așa cum face orice copil interesat de o activitate, ca să devină mai bun.

În secolele trecute, copilăria și adolescența erau ocupate de muncă, aventuri și de căutarea unor mentori. Profesorii nu sunt mentori, cu excepții accidentale. Cu toții am învățat cum să trăim în afara școlii. Învățăm să vorbim, să gândim, să iubim, să simțim, să ne jucăm, să facem politică și să lucrăm fără amestecul unui profesor.

În discuțiile informale ale copiilor rar apar profesorii, deci nu sunt figuri importante în viața lor. Dacă nu-i întrebați, nici nu vor pomeni despre profesori sau că le datorează ceea ce au învățat.

Școala are însă pretenția și impune ca profesorul să fie tutore, moralist și terapeut.

Profesorul-tutore arbitrează respectarea regulilor, pregătește și exersează cu elevii dobândirea unor abilități și rutine de bază, fără iluzii că va genera vreo învățare profundă.

Profesorul-moralist înlocuiește părinții, Dumnezeu sau statul. El îndoctrinează elevul cu privire la ceea ce este bine sau rău, nu numai în școală, ci și în societate, în general.

Profesorul-terapeut se simte autorizat să pătrundă în viața personală a elevului pentru a-l ajuta să se dezvolte. El face asta din celelalte două poziții, de tutore și moralist. Deci are toate șansele să deturneze viziunea elevului despre adevăr și simțul lui despre ceea ce este corect.

Școala ne învață că instruirea produce învățare. Acesta este mitul valorilor instituționalizate. Odată ce am învățat să avem nevoie de școală, toate activitățile noastre tind să ia forma unor relații cu clienții cu alte instituții specializate. Orice autodidact este discreditat ori suspectat fiindcă „n-are școală” și e „neprofesionist”. În școală înveți că valoarea poate fi măsurată și documentată doar prin note, certificate și diplome. De unde și „proștii cu diplome” ‒ fenomen generalizat.

Odată ce o persoană a acceptat nevoia de școală, este o pradă ușoară pentru alte instituții. Odată ce tinerii au permis ca imaginația lor să se formeze prin instruirea curriculară, ei sunt condiționați de planificarea instituțională de orice fel. „Instruirea” le sufocă imaginația.

Mitul măsurării valorilor ne spune că tot ceea ce este insuflat la școală este cuantificabil, inclusiv imaginația. Școala împarte instruirea în materii prefabricate. Odată învățați așa, ca elevi, oamenii se tem de ceea ce nu poate fi măsurat. Odată ce au acceptat că valorile pot fi produse și măsurate, ei acceptă tot felul de clasamente. Există un grafic pentru dezvoltarea națiunilor, altul pentru inteligența bebelușilor. Drumul spre fericire este pavat cu un indice de consum.

Mitul ambalării valorilor înseamnă că școala vinde curriculum (care cuprinde programa școlară). Acesta e un pachet de bunuri, ca orice marfă, bazat pe o cercetare pretins științifică. Pe baza acestei oferte, inginerii educaționali prevăd cererea viitoare și instrumentele pentru linia de asamblare. Profesorii distribuitori livrează produsul curricular finit, elevilor consumatori. Școala studiază reacțiile celor din urmă și le prelucrează ca date pentru pregătirea următoarei oferte.

Elevii învață să-și adapteze dorințele conform cu valorile ofertei curriculare. Ca să nu se simtă vinovați, ei se comportă conform previziunilor, obținând notele și diplomele care îi vor plasa în sectorul de muncă indus la școală.

Elevii care scapă inducției își sporesc rezistența la oferta educațională, pe măsură ce sunt manipulați mai abitir. Rezistența lor vine din abordarea greșită a școlii: ideea că judecata unei persoane ar fi indicat să determine ce și când este necesar să învețe o altă persoană.

Mitul auto-perpetuării progresului: cu aproape orice preț, școala împinge elevul până la nivelul consumului curricular competitiv, spre cote tot mai înalte. Adică se cheltuie mult pentru motivarea studenților să rămână în școală cât mai mult, ca să alimenteze piramida educației. După facultate urmează un master, după cursurile naționale urmează cele internaționale.

Fiecare ofertă vine cu instrucțiunea de a consuma altă ofertă, iar ambalajul de anul trecut este întotdeauna învechit pentru consumatorul de anul acesta. Manualele se modifică, manipulatorii educaționali promit fiecărei noi generații unele mai noi și mai bune, iar publicul docil cere ceea ce i se oferă. Noua generație de studenți se simte superioară absolvenților vechi. Acest consum educațional nelimitat și etern viciază posibilitatea dezvoltării organice a studentului.

În trecut copiii învățau ‒ fără profesori ‒ ceea ce îi interesa în comunitate. Ei exersau cum să-și construiască propriul cămin și zeci de alte îndatoriri necesare transformării într-un bărbat desăvârșit ori o femeie desăvârșită. Copiii aveau timp să facă asta.

Azi, la școala publică avem așa: din cele 168 de ore ale săptămânii, copiii dorm 56. Le rămân 112 ore în care să-și modeleze o personalitate. Se uită la televizor sau pe smartphone 55 de ore pe săptămână. Rămân cu 57 de ore pe săptămână în care să se maturizeze.

În 30 de ore pe săptămână sunt la școală, le sunt necesare aproximativ 8 ore ca să se pregătească și să meargă la școală și înapoi și petrec undeva pe la 7 ore pe săptămână să facă teme pentru acasă ‒ în total 45 de ore. În acest interval ei sunt sub supraveghere constantă. Nu au timpul sau spațiul să-și afirme personalitatea decât în 12 ore pe săptămână, dacă nu mănâncă. Dar o fac și mai rămân cu 9 ore pe săptămână de timp personal pentru fiecare copil. Așa se ajunge la depersonalizare și standardizare.

Și un exemplu pe care îl cunosc foarte bine, personal.

David Vânău (23 de ani) a evitat standardizarea după ce părinții l-au retras din învățământul public, în clasele primare. Mai jos aveți două interviuri cu el, unul audio și unul scris, despre experiența lui în HS.
https://soundcloud.com/admin-re-design/partea-1-copiii-inteleg-mult-mai-mult-decat-ne-inchipuim/
https://schooling360.ro/index.php/2020/10/30/noua-scoala-de-acasa-al-doilea-interviu-david/

Cei care condamnă HS nu înțeleg o chestie simplă în era netului: copiii n-au nevoie de profi și de sistem organizat piramidal ca să învețe. Ei au nevoie să afle CUM se învață. Au nevoie de metodă. Apoi își găsesc singuri drumul spre informația sau domeniul care îi atrage, se descoperă singuri.

E adevărat că viața noastră e alcătuită de stat astfel încât să fie greu să faci HS cu copiii. Dar nu e atât de greu cum pare, fiindcă părintele nu predă efectiv copiilor. Părintele îl învață cum să învețe. Dacă nu ești un părinte ipocrit, recunoști următoarele:

1) Școala publică are și rol de bonă. Majoritatea părinților sunt mulțumiți că n-au grija copiilor 8 ore/zi (6 ore cursuri plus drumul la și de la școală). În online-ul din pandileală părinții au țipat că se tem să lase odrasla de capul ei, mai mult decât au țipat că odrasla nu învață mai nimic online.

2) Cam toți părinții (90% mamele) își bat capul să ajute copiii la teme și pierd mai mult timp pentru asta decât ar pierde cu HS. Păi, n-ar fi normal ca elevii să știe de la ore cum și ce au de făcut, dacă e așa de bună școala publică?

Poate aveți curiozitatea să navigați un pic pe un grup de HS. Lumea părinților și copiilor homeschooling e din alt film, adulții și copiii sunt mult mai deschiși.

Nota autorului: Sunt trecut complet prin școala publică, unde am învățat să citesc și să socotesc și am cunoscut maximum 3-4 profi de ispravă, care ieșeau des din programa școlară. Mai departe m-au ajutat să mă formez biblioteca mătușii mele librăreasă, discuțiile cu adulții mai deștepți și propriile întrebări privind validitatea celor învățate la școala publică. Am pierdut și mai pierd destul timp ca să „corectez” dresajul pe care mi l-a aplicat școala publică.

Autor: Cristian Niculescu

Citiți și:
Mircea Platon, reacție la știrea despre părinții condamnați pentru că au ales homeschooling: Școala românească este pe cale de a deveni un „sistem penitenciar, digitalizat, medicalizat, anti-familie”
5 sfaturi pentru cei care vor să-și crească acasă copiii

 

yogaesoteric
14 ianuarie 2024