Melcul și trandafirul

Lângă tulpina unui trandafir frumos se oprise din mersul lui domol un melc. Era pe vremea când melcii şi trandafirii vorbeau. Adia un vânt căldicel, ce ducea până departe parfumul florilor de trandafir.

După ce s-a odihnit puţin de oboseala drumului, melcul, privind cu îngâmfare în sus, a zis:
– Ce neputincios eşti, sărmane trandafir. De abia te ții pe picioare şi, de n-ar fi omul milos să-ţi rezeme capul de un arac, ai cădea la pământ.
Uită-te la mine! Nu am picioare, dar totuşi mă pot urca până în vârful celui mai înalt copac. Mă plimb când vreau şi unde vreau. Nu am niciun stăpân. Când vreau mă-nchid în casă şi singur mă construiesc pe mine. Tu ce faci?

– Eu, melcule, nu am timp să mă gândesc la mine. Am înflorit o dată şi o fetiţă mi-a rupt florile ca să le ducă mamei ei. Am înflorit a doua oară şi mi le-a luat o bătrână mamă să le presare pe mormântul singurului ei copil. Alte flori mi-au fost culese şi duse la patul unui bolnav să-i alunge tristeţea și să-l înveselească. Mă poartă fetele pe pieptul lor, înmiresmez aerul şi parfumez grădinile. Din lemnul meu se fac mobile scumpe. Vezi, melcule, că dau tot ce am şi că la mine nu am timp să mă gândesc?

Citiți și:

Întrecerea

Reflexia

Ajutorul oferit celorlalţi – în lumina sistemului Karma Yoga

yogaesoteric
10 martie 2019 

Also available in: Français