Menirea ultimă a omului este înţelepciunea (1)
de profesor yoga Gregorian Bivolaru
Ce este înţelepciunea? Părerile sunt împărţite.
„Înţelepciunea este o manifestare a vidului beatific”, spune Iov. „Este un punct de vedere cât mai complet şi foarte profund asupra lucrurilor”, afirmă Proust. „Înţelept este cel care se cunoaşte cu adevărat pe sine”, ne asigură Lao Tze. „Este un înţelept cel care ştie să recunoască foarte repede înţelepciunea lui Dumnezeu”, spune un alt înţelept. Iar yoghinii spun că înţelepciunea este inteligenţă binefăcătoare, bun simţ şi iubire pentru adevărul lui Dumnezeu.
Înţelepciunea este o stare supremă de echilibru interior (psihic, mental, spiritual), de seninătate beatifică şi împăcare cu sine, de revelare a spiritului divin nemuritor (ATMAN), de concordanţă deplină între gând şi faptă, la care ajunge o fiinţă umană cu centrul subtil de forţă SAHASRARA perfect dinamizat.
La starea supremă de înţelepciune divină se ajunge printr-o bogată experienţă spirituală, adâncită prin reflexie şi accelerată considerabil prin practica consecventă şi corectă a treptelor superioare ale sistemului yoga.
Înţelepciunea presupune, deopotrivă, o concepţie generală, armonios integrată prin intuiţie, asupra lumii, asupra omului, asupra locului său în univers şi asupra realităţii existenţei lui Dumnezeu.
Înţelepciunea implică o cunoaştere a valorilor morale de bine divin, adevăr ultim, frumuseţe perfectă, puritate sufletească, dragoste, respect pentru sine şi pentru oameni, iubirea necondiţionată a lui Dumnezeu, precum şi o credinţă de nezdruncinat în acord cu aceste principii şi valori.
Înţelepciunea este o expresie a cunoaşterii profunde şi a stăpânirii depline de sine, a unei permanente călăuziri în viaţă după principiile divine, universal valabile, ce nu contrazic bunul simţ şi inteligenţa creatoare. Înţelepciunea adevărată reflectă respectul deplin faţă de legile naturii, aşa cum au fost create acestea de inteligenţa perfectă a lui Dumnezeu.
Mereu deschis faţă de învăţămintele vieţii
„Omul înţelept” – spune un profund proverb românesc – „face numai ce se poate (respectă permanent legile divine) şi nu orice vrea.” Înţeleptul se străduieşte neobosit să-şi apropie toate marile valori universal valabile, divine, care au fost revelate de activitatea spirituală a întregii omeniri în decursul evoluţiei de milenii.
El înţelege, la unison cu voinţa supremă, să aducă o contribuţie efectivă, pe măsura puterilor sale (extraordinar de mari atunci când a atins starea de înţelepciune), la propăşirea spirituală şi morală a omenirii prin acţiuni, opere sau învăţături (ce manifestă şi reflectă armonia, inteligenţa supremă divină) care sunt împărtăşite celorlalţi oameni şi, mai ales, prin educarea copiilor în spiritul respectului faţă de marile valori divine.
Înţeleptul este sever cu sine însuşi şi îngăduitor ori plin de dragoste cu ceilalţi atunci când aceştia merită; el îşi construieşte viaţa treptat, punându-şi mai mereu experienţa bogată de viaţă şi rodul meditaţiilor sale profunde în acord cu învăţăturile şi revelaţiile primite atât de la Dumnezeu, cât şi de la ceilalţi oameni de la care el învaţă direct sau prin intermediul operelor acestora; înţeleptul consideră că ADEVĂRUL ULTIM ESTE TOTUL şi de aceea nu se statorniceşte într-o formulă rigidă şi definitivă de viaţă; el este ca un copil, în fiecare moment primitor de noi învăţăminte de la toţi şi de la toate cele care îl înconjoară, fiind oricând gata să se corecteze pe sine în caz de greşeală, sub îndemn propriu sau străin; el uneşte statornicia deplină a unei poziţii spirituale şi morale cu receptivitatea faţă de noi valori autentice, divine; el îşi cunoaşte plin de detaşare adevărata poziţie faţă de sine şi faţă de ceilalţi, ferindu-se totdeauna de orgoliu sau de o teatrală umilinţă.
Aduce sufletului divina fericire
Înţelepciunea, rod al unei cunoaşteri superioare, ultime şi generale asupra lumii, inspirate de Dumnezeu, conduce totdeauna la acţiuni benefice, la o conduită practică armonioasă, divin integrată şi, în acelaşi timp, face cu putinţă întemeierea şi explicarea acestei conduite, după principiile divine.
Înţelepciunea exclude, în aceeaşi măsură, izolarea de oameni fără un rost temeinic şi sihăstria, situarea excentrică în afara vieţii comunităţii, dar şi sociabilitatea superficială, facilă.
Înţelepciunea implică, prin urmare, raporturi sincere şi corecte de prietenie afectuoasă şi dragoste detaşată de interese şi egoism faţă de oameni, ce se modulează firesc după gradul de intimitate personală, excluzând, cu excepţia situaţiilor care o impun, vorbirea rece, tăioasă, dar şi o familiaritate excesivă.
Înţeleasă ca o atitudine generală de dăruire faţă de viaţa superioară, faţă de Divin, înţelepciunea este o stare profund integrată şi transfiguratoare. Înţelepciunea, chiar dacă nu presupune un cod rigid de prescripţii de conduită, impune totuşi un întreg şir de atitudini practice armonioase, divine, superioare şi este dublată de acţiuni binefăcătoare concrete care sunt, înainte de toate, destinate să păstreze echilibrul vital, sufletesc, mental şi spiritual.
Aceasta ne permite să rămânem mai mereu într-o euforică seninătate şi împăcare cu noi înşine, ceea ce atrage adeseori în mod spontan instalarea divinei fericiri nepieritoare (EXTAZ), (stare caracteristică în cazul atingerii înţelepciunii). Toate marile căi spirituale ale umanităţii, printre care un rol de cinste îl are yoga, i-au condus la înţelepciune pe cei care au ştiut să le înţeleagă şi, înainte de toate, să le aplice corect, practic.
Religiile, yoga, principiile divine de morală practică, filosofiile autentice, marile creaţii nepieritoare, geniale, literare şi artistice, concepţiile ştiinţifice, obiective, generale, asupra lui DUMNEZEU, asupra lumii, vieţii şi omului au alcătuit îndemnuri directe sau indirecte la înţelepciune, iar uneori sunt mai mult sau mai puţin o formulare explicită a unei anumite înţelepciuni. Nu vom cita aici, pentru a ilustra această noţiune sau pentru a o fundamenta teoretic, niciun nume şi niciun titlu de operă; orice referire de acest gen ar fi de altfel limitativă; ar trebui să ne referim, în această privinţă, la spiritualitatea umană, înţeleasă în întregul ei, rod al activităţii spirituale şi divine a tuturor popoarelor şi a tuturor epocilor.
Înţelepciunea, atunci când este o calitate înnăscută, fiind deja dobândită prin eforturile perseverente realizate de fiinţa umană respectivă în alte existenţe (de exemplu, practica yoga încununată de succes prin atingerea celor mai înalte trepte spirituale, într-o altă viaţă), este un dat cu care unele fiinţe umane se nasc; în alte cazuri, înţelepciunea este rezultatul unei experienţe personale şi spirituale atinse prin practica perseverentă yoga, în continuă desfăşurare, în decursul aceleiaşi vieţi.
Dăruieşte echilibrul deplin al personalităţii
Înţelepciunea este capacitatea net superioară de înţelegere a lucrurilor şi aspectelor existente, implicând o cunoaştere esenţială, profundă a realităţii, o experienţă spirituală bogată, măsură, echilibru deplin între dorinţă şi posibilitate, precum şi o intimă comuniune cu Dumnezeu din care izvorăşte seninătatea sufletească euforică şi împăcarea cu sine şi cu lumea; înţelepciunea este inteligenţă urmată de bun simţ în conduită şi în aprecierea justă, obiectivă a evenimentelor şi a realităţii. Înţelepciunea se dobândeşte în urma unor bogate experienţe spirituale (accesibile cu uşurinţă prin realizarea diferitelor tehnici yoga) şi se opune exceselor de orice fel.
Înţelepciunea presupune nu numai cunoaşterea profundă de sine şi cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lumii, o filosofie autentică şi practică de viaţă, ci şi un perfect control de sine care conduce la o transformare profundă a propriei fiinţe, ca mijloc de transformare creatoare a lumii înconjurătoare şi de impulsionare benefică a celor cu care înţeleptul vine în contact.
Prin practica yoga corect şi perseverent realizată, înţelepciunea nu mai rămâne doar apanajul persoanelor de vârste mai înaintate, care cunosc cu anticipaţie consecinţele diverselor acţiuni şi posedă un simţ extraordinar al relativităţii. Unii spun: „Viaţa te înţelepţeşte”, dar, cu toate acestea, şi la tinerii yoghini este posibilă dezvoltarea înţelepciunii după cât de mult ştiu să înveţe atât din propria lor experienţă spirituală, cât şi din a altora, după modul în care ajung să aprecieze faptele într-o perspectivă armonios divină, complex-superioară, corelată şi intuitiv-raţională.
Înţelepciunea este o virtute esenţială, în acelaşi timp gnoseologică şi morală, implicată în finalitatea însăşi a sistemului yoga, care reuneşte revelarea lăuntrică a existenţei lui Dumnezeu, cunoaşterea teoretică a legilor fundamentale ale Macrocosmosului (care exprimă inteligenţa perfectă, reflectată în mod armonios de Dumnezeu în manifestare) şi înfăptuirea oricărei acţiuni, corespunzător cu această treaptă superioară atinsă.
În antichitate, conceptul de înţelepciune desemna „echilibrul” deplin al personalităţii, cumpătarea în toate, stăpânirea perfectă şi sublimarea pasiunilor în avantajul cunoaşterii superioare, raţionale, împăcarea omului cu lumea, seninătatea euforică spirituală, trăirea deplină, la unison cu voinţa lui Dumnezeu în manifestare. Stoicii şi epicurienii o defineau ca absenţă a suferinţei, a pasiunii josnice („aponia”, „apathia”) sau ca absenţă a neliniştii, a emoţiei negative („ataraxia”), „adiforia” etc.
Citiţi continuarea acestui articol.
Articol preluat de pe site-ul yogamagazin
Citiţi şi:
Sahasrara – aspecte psihologice
Sinele Suprem ATMAN
yogaesoteric
17 iulie 2013
