Mesianismul vechi și nou (III)

Citiți partea precedentă a articolului

VII. Leviathanul ca proiect global

După cum s-a văzut, toate mișcările spiritualiste și gnostice cu puternic element milenarist de la începutul secolului XX își aveau originea în diferite forme de ocultism și propuneau o religie păgână modernă care să înlocuiască creștinismul ca religie principală – în Germania, în Imperiul britanic, în Europa etc.

Inițial, această religie seculară și-a menținut vocația internaționalistă – de fapt, pretenția sa era și este de universalism – pentru a deveni apoi naționalistă în Rusia, China etc., ca un soi de erezie de la globalism.

O dată naționalismele diluate, tendința redevine una globalistă și iese la iveală continuitatea dintre naționalism (câtă vreme acesta este unul ateu) și globalism – vedem cum stângismul american, spre exemplu, nu are nimic împotriva Chinei comuniste.

Pare că toată furia este îndreptată împotriva oamenilor ce doresc să trăiască liniștiți după aceleași tradiții vechi și în aceeași credință și, dacă este să izbucnească un nou război mondial, el va fi în primul rând împotriva lor, pentru a distruge normalitatea.

Și poate că aceasta a fost și situația marilor războaie de dinainte, așa cum sugerează interpretarea spuselor lui Gasset și ale multor altora, dar nu mai putem înțelege aceasta din cauza zgomotului teribil al mașinăriei de război, a milioanelor de morți, dar și a faptului că trăim deja în noua lume, creată de aceste înfruntări globale.

Este greu a nu lega curentele spiritualiste de gândire din perioada ante- și interbelică sprijinite de serviciile secrete ale marilor puteri (nu e clar dacă și create de ele) de mesianismul colectiv ce a dus la apariția celor mai teribile totalitarisme din istorie: cel nazist și cel comunist.

Dacă acestea două din urmă au fost regimuri totalitare după mijloacele folosite, după viziunea promovată le putem însă denumi mesianisme.

Folosind denumirea de „totalitarism” riscăm să pierdem din vedere vastitatea delirului mistic (spiritism, ocultism, milenarism etc.) de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX care a cuprins mai multe state decât cele căzute sub conduceri dictatoriale.

Pe lângă totalitarisme, exista și un mesianism britanic în numele căruia era revendicată stăpânirea planetară; prim-ministrul Benjamin Disraeli – evreu convertit la anglicanism – a fost cel care a reformat Partidul Conservator și l-a făcut să fie identificat cu imperialismul englez și, printre altele, a fost artizanul îngrădirii puterii crescânde a Rusiei de după înfrângerea Imperiului Otoman și Congresul de la Berlin din 1878.

La o privire mai atentă, totalitarismele secolului XX par un sub-produs al mesianismului (cel propriu-zis, ca desfigurare a promisiunii biblice), naționalismul fiind un vehicul deseori util, dar fără a fi întotdeauna necesar și, mai ales, fără a putea justifica anumite excese care nu s-au bazat exclusiv pe ura născută din xenofobie, existând o puternică fervoare „religioasă” în mișcările internaționaliste care au produs revoluțiile și războaiele din secolul cel mai sângeros din istorie.

Dacă este așa, atunci conflictul nu a luat sfârșit, ci a fost doar amânat, pentru că naționalismele, ce deja au devenit secundare în interiorul Uniunii Europene, au fost doar o soluție de compromis, dar rămân o piedică în calea internaționalismului.

Și vedem azi aversiunea față de orice poziționare „naționalistă” din partea liderilor globalismului economic ce domină puterile occidentale.

Iar ceea ce Churchill vedea ca o soluție – sionismul – riscă acum să reprezinte justificarea secular-mistică pentru un conflict extins împins de Israel în Orientul Mijlociu, care să ducă la falsificata împlinire a promisiunii lui Dumnezeu potrivit căreia Israel va conduce lumea din Ierusalim, pe care noi, creștinii, știm să o recunoaștem ca venire a lui antihrist.

În articolul său din 1920, Churchill chiar face o paralelă între mesianismul biblic al iudeilor și internaționala socialistă, ce ar părea șocantă azi pentru că pierdem treptat contactul cu realitatea istorică: „Conflictul dintre bine și rău care se desfășoară neîncetat în sufletul omului nu atinge nicăieri o asemenea intensitate ca în neamul evreiesc. Natura duală a omenirii nu este nicăieri mai puternic sau mai teribil exemplificată. Le datorăm evreilor în revelația creștină un sistem etic care, chiar dacă ar fi complet separat de supranatural, ar fi incomparabil cea mai prețioasă posesie a omenirii, depășind de fapt roadele tuturor celorlalte înțelepciuni și învățături puse laolaltă. Pe acel fundament și prin acea credință a fost construită din epava Imperiului Roman întreaga civilizație existentă. Și se poate ca același neam uluitor să fie în prezent în procesul real de producere a unui alt sistem moral și filosofic la fel de răuvoitor pe cât a fost de binevoitor creștinismul, care, dacă nu ar fi oprit, ar spulbera iremediabil tot ceea ce creștinismul a făcut posibil. Aproape că e ca și cum Evanghelia lui Hristos și Evanghelia lui Antihrist ar fi fost destinate să-și aibă originea în același popor; și că această rasă mistică și misterioasă a fost aleasă pentru manifestările supreme, atât ale dumnezeiescului cât și ale diabolicului.”

VIII. Ascunsele războaie religioase contemporane

Churchill deplângea internaționala socialistă ca ispită antihristică a poporului evreu în timp ce sprijinea o formă secularizată a mesianismului iudaic – sionismul – , într-o perioadă în care guvernul britanic susținea demersurile Societății Teozofice.

Societatea Teozofică propunea o nouă religie, un „creștinism” ezoteric cu o puternică latură buddhistă (Buddha ar fi reprezentat rațiunea și Hristos trăirea), cu inserții hinduse și gnostice, care să funcționeze ca liant cu Orientul, India în special, dar și celelalte posesiuni britanice, încercând dezrădăcinarea atât a creștinilor, cât și a popoarelor colonizate, și împingerea lor într-o credință artificială, cu precădere politică.

Pe de altă parte, Germania se vedea drept apărătorul divin în fața bolșevismului impunând arianismul, un nou misticism gnostic înrudit cu teozofismul.

Iată că, deși conștientizau amenințarea mesianismului de inspirație iudaică devenit internațională comunistă, marile puteri lucrau intens și conștient, deși de pe poziții diferite și concurente, pentru crearea unei noi spiritualități necreștine și chiar anti-creștine, ceea ce corespunde țelului de slăbire și chiar înlocuire a vechii credințe.

Elveția, la rândul său, era nu doar un leagăn pentru nașterea comunismului, dar și un teren deosebit de favorabil pentru întemeierea comunităților oculte, teozofice sau antropozofice.

Au fost războaiele mondiale, poate mai ales al doilea, când demonismul a ieșit cu totul la suprafață, de fapt războaie religioase?

Dacă înțelegem că nazismul, comunismul, dar și credințele de inspirație gnostică despre care se vorbește mai puțin și care au fost la originea mai multor mișcări politice, cum ar fi mesianismele care au animat marile puteri, au fost în primul rând nu sisteme politice, ci mitologii menite să înlăture lumea veche și, mai ales, creștinismul, atunci aceste războaie au fost în primul rând religioase, așa cum religioasă a fost lupta bolșevicilor împotriva propriului popor și a propriei credințe.

Era realizarea statului Israel în termenii propuși de Churchill un compromis pentru soluționarea situației tensionate create de revoluția rusă, sau un aranjament de etapă ce doar amâna o confruntare mai largă între internaționalism și Europa creștină?

Au încercat marile puteri să concureze la ocuparea locului de „Mesia” în dauna sau alături de poporul lui Israel? A fost un salt orb într-o luptă tradițională de putere ce a scăpat apoi de sub control în care mitologizarea gnostică a jucat doar un rol marginal? A fost un angajament cinic într-o confruntare considerată „necesară” pentru apariția noii lumi așa cum spunea Gasset? Sau o combinație între acestea?

Așa cum azi războaiele nu se duc întotdeauna sau în primul rând pentru câștiguri politice – exemplul războaielor recente ale SUA poate că sunt cele mai grăitoare, de la Vietnam la Afganistan și Irak, unde au precumpănit interesele producătorilor de arme sau ale exploatatorilor de resurse ce au „investit” banii și viețile statului american pentru a se îmbogăți –, așa și pentru trecutul puțin mai îndepărtat este necesar să ne uităm dincolo de înfruntările geopolitice pentru a înțelege ce s-a petrecut și a trage învățăminte.

Pentru că suntem plasați istoric după teribilele evenimente din secolul XX și pentru că faptele istorice conțin mai multă intenționalitate decât aleatoriu, iar faptele sunt exact cele care au urmat logica lui Gasset, nu putem subestima gnosticismul ce s-a infiltrat în deciziile politice, mai ales că există o istorie modernă și contemporană a sporirii acestei influențe.

Intenționalitatea este cel mai greu de stabilit și suntem de multe ori nevoiți să apelăm la o „inginerie inversă”, pornind de la produsul final – fapta istorică – să identificăm originea ei.

Pe lângă Gasset, avem mărturia lui Guénon din 1921 care, vorbind despre noul spiritualism teozofist, consideră că și liderii teozofismului „se supun și, conștient sau nu, lucrează pentru realizarea acestui plan bine definit, așa cum fac alții în domeniile lor respective; o întreprindere formidabilă de corupție și ruinare se ascunde în spatele a tot ceea ce se petrece în prezent în lumea occidentală. Poate că într-o zi se va ști [care este acest plan], deși este de temut că va fi prea târziu pentru a combate efectiv un rău care câștigă necontenit teren și a cărui seriozitate scapă doar orbilor. Amintiți-vă de decadența Romei!”[1].

Este adevărat, norul teribil al internaționalismului comunist anunța vremuri negre pentru toate firile lucide ale acelei vremi.

Al Doilea Război Mondial a fost durerea imediată, dar se pare că nu ultima, căci milenarismul mesianic nu și-a pierdut suflul, ci, din contră, și-l recapătă la adăpostul tehnologiei și al politicilor constrângătoare de astăzi, în lumea post-pandemică ce a redeschis porțile iadului și care azi vede redeschisă întreaga rană a Orientului Mijlociu cu toate implicațiile mesianismului biblic ce sunt legate de acest loc.

Astăzi, văzând aceleași forțe acționând în lume, este necesar să ne luăm măsurile potrivite de apărare, mai întâi pentru a înțelege și apoi pentru a fi, pe cât posibil, pregătiți mai ales sufletește.

Ceea ce frapează azi este că, deși asistăm la o prezență extrem de evidentă (dar neînțeleasă de cei mai mulți) în spațiul public a ocultismului, nu percepem aceeași competiție între diferitele orientări așa cum era în trecut, ci vedem mult mai mult o luptă comună împotriva creștinismului și a firescului, dar și cu evidente ținte politice – Rusia, Orientul Mijlociu etc.

Pentru că scopurile ultime ale războiului religios împotriva lui Hristos – căci despre aceasta este vorba – nu au fost încă atinse, încă nu s-au aliniat toate neamurile pentru primirea acelui mesia politic anunțat de rabini, de pastori protestanți, de imami, de gnostici, de teozofi deopotrivă.

S-a realizat unirea Europei sub amenințarea totalitarismelor, dar nu există încă un crez comun, ci doar unul difuz în jurul salvaționismelor de la diversele apocalipse seculare împinse prin propagandă (pandemii, încălzisme și alte eco-armagedoane, autocreate penurii sau pura obsolență umană declarată în mod repetat), iar lumea încă nu s-a așezat la picioarele acelui mesia politic ce va fi antihrist.

Va găsi el conștiințele oamenilor gata să-l primească, limba pregătită a-l lăuda și a descrie minciunile-i drept noi adevăruri, structura politică gata să-l primească în vârful ei, piedicile îndepărtate pentru a călca în voie peste orice opozant?

Nu pare că suntem departe, dar mai e nevoie de o inversare generalizată a conștiinței oamenilor, astfel încât bascularea credinței și a moravurilor să fie definitivă.

Note׃

1. Tot Guénon în 1921: „Este destul de greu în prezența tuturor acestor aspecte să nu ne amintim cuvintele Evangheliei: «Căci se vor ridica Hristoși mincinoși și prooroci mincinoși și vor face semne și minuni mari, ca să rătăcească, dacă se poate, chiar și pe cei aleși». Cu siguranță, noi încă nu suntem acolo, falșii Mesia pe care i-am văzut până acum au oferit minuni de o calitate inferioară, iar cei care i-au urmat probabil nu au fost foarte greu de ademenit, dar cine știe ce ne rezervă viitorul? Dacă cineva reflectă că acești falși Mesia nu au fost niciodată altceva decât instrumente mai mult sau mai puțin inconștiente în mâinile celor care i-au ridicat, și dacă ne uităm la seria de încercări ale teozofilor, ne putem gândi că acestea sunt nu mai mult decât încercări, experimente care vor fi reînnoite în diferite forme până la atingerea succesului. Între timp, aceste eforturi au doar rezultatul de a tulbura unele conștiințe. Nu credem că teozofii, mai mult decât ocultiștii sau spiritiștii, au puterea de a reuși singuri într-o astfel de întreprindere. Dar în spatele tuturor acestor mișcări nu se află oare ceva mai înfricoșător, despre care poate că înșiși liderii lor nu știu și pentru care ei sunt, la rândul lor, doar instrumente? Pur și simplu punem această ultimă întrebare fără a căuta să o rezolvăm aici, pentru că a face aceasta ar însemna să luăm în considerare ipoteze extrem de complexe care ne-ar conduce cu mult dincolo de limitele pe care ni le-am propus pentru acest studiu.”

Citiți și:
Politica internațională și sfârșitul vremurilor
Andrei Marga: Pacea durabilă. Plecând de la Kant

 

yogaesoteric
11 noiembrie 2024