Mihai Eminescu – Românul absolut

Credința lui Eminescu: „Nu se mișcă un fir de păr din capul nostru fără știrea lui Dumnezeu”

„Iată două mii de ani aproape de când ea [învierea lui Hristos – n.n.] au ridicat popoare din întunerec, le-au constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia fiului lui Dumnezeu e cartea după care se crește omenirea. Învățăturile lui Buddha, viața lui Socrat și principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului Lao Tse, deși asemănătoare cu învățămintele creștinismului, n-au avut atâta influență, n-au ridicat atâta pe om ca Evangelia, această simplă și populară biografie a blândului nazarinean a cărui inimă au fost străpunsă de cele mai mari dureri morale și fizice, și nu pentru el, pentru binele și mântuirea altora.

Și un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie și dispreț de semenii lui; și Socrat a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuții civice a antichității. Nu nepăsare, nu despreț: suferința și amărăciunea întreagă a morții au pătruns inima mielului simțitor și, în momentele supreme, au încolțit iubirea în inima lui și și-au încheiat viața pământească cerând de la Tată-Său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenței umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie și asprimea luptei pentru existență ce bântuie natura întreagă.” (Timpul, 12 aprilie 1881)

La 15 ianuarie s-au împlinit 171 de ani de la înregistrarea în scripte a nașterii lui Mihai Eminescu – Românul absolut. Data sa de naștere a fost declarată Ziua Culturii Naționale la inițiativa Academiei Române, lipsindu-i însă din denumirea oficială și numele marelui român, așa cum s-ar fi cuvenit. O inițiativă parlamentară de îndreptarea a acestei situații nepotrivite ar fi de dorit.

Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop a spus în data de 15 ianuarie:

„În acest an, la 15 ianuarie, sărbătorim o zi tristă a culturii naționale. În primul rând, din pricina molimei acesteia care ne-a îngenuncheat, ne-a închis sălile de spectacole, de expoziții, bibliotecile, arhivele, librăriile. În al doilea rând, din cauza atentatelor asupra culturii de pe multe meridiane, aceste acte însemnând distrugerea și profanarea statuilor, trecerea la index a unor opere literare, oprirea rulării unor filme, blamarea unor compozitori, scriitori, artiști plastici etc., care nu ar fi fost «corecți politic» în timpuri revolute, când nici nu se auzise de acest concept. Tristețea s-a răsfrânt, cum era de așteptat, și asupra culturii românești, cu specificul nostru inconfundabil, pe de o parte, din pricina restricțiilor curente, pe de alta, din pricina «corectitudinii politice» sui generis de-aici, de la Dunăre și de la Carpați, unde este profanat poetul național, unde cuvântul cultură stârnește în fiinţa unora dispreț și unde națiunea este repudiată ca fiind un factor al răului.”

Potrivit președintelui Academiei Române: „Eminescu, națiunea și cultura – ca valori identitare – ne-au construit destinul de ființă colectivă. Destinul acesta nu a fost ideal, nu a fost liniar și etern glorios, nu a fost un marș continuu ascendent, dar a fost calea noastră de înaintare prin istorie, cale pe care am ținut-o deschisă și funcțională până astăzi. Eminescu a sintetizat toate marile valori ale creației spirituale românești. El s-a identificat și cu dacii, și cu romanii, și cu Decebal, și cu Traian, «de la Nistru pân-la Tisa». Pentru Eminescu, România întreagă exista și trăia intens cu mult înainte de a fi fost oficial pusă pe hartă. În această Românie aveau loc și Alexandru cel Bun, și Vlad Țepeș, și Ștefan cel Mare (mai ales el, părintele Moldovei) și Mihai Viteazul, și Iașii, și Bucureștii, și Oradea Mare, ca și Mica Romă. Toate se pierdeau pentru el «în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară Românească» (cum avea să spună mai apoi Nicolae Iorga).

Aceia care-l nimicnicesc pe Eminescu și care ar da un decret ca poetul să fie scos din panoplia valorilor noastre și din postura de poet național ar putea avea cuvânt să facă asta dacă ei înșiși ar fi produs o creație culturală comparabilă cu a «băietului» cutreierător de păduri nord-moldave. Altminteri, devin cu toții ridicoli, precum «musca la arat», surprinsă de parabola fabulistului Alecu Donici. Eminescu a devenit o marcă a culturii românești și a națiunii române. De aceea, cultura națională s-a aflat și se va afla încă un timp nedefinit sub semnul lui Eminescu. Celebrând cultura națională ne întoarcem mereu la Eminescu, la zestrea spirituală a națiunii întruchipate de el, la virtuți, la valori și la încredere”, a subliniat Ioan Aurel Pop.

Președintele Academiei Române a adăugat că „Eminescu nu a fost, însă, zeu, ci om, cu toate cele omenești, inclusiv cu defecte și păcate”, deasupra tuturor slăbiciunilor sale situându-se însă „o imensă energie benefică, sublimată în sufletul acestui popor”, care l-a făcut să devină „o marcă a culturii românești și a națiunii române”. El îi îndeamnă pe români să se bucure de „creația spiritului românesc, pusă sub înaltul patronaj al lui Eminescu”.

„Deocamdată, nu putem să facem ceremoniile consacrate, nu ne putem ilumina sufletele față în față, ochi în ochi și suflet la suflet, dar putem încă să ne bucurăm de limba noastră, de literatură, de muzică, de artele plastice, de științele fundamentale, de medicină, adică de toată creația spiritului românesc, pusă sub înaltul patronaj al lui Eminescu. Să ne bucurăm – fără ranchiună, fără bravadă și fără resentimente – că suntem pe lumea asta ca români și că participăm la concertul internațional, adică la dialogul dintre națiuni. Datorăm acest dialog identității noastre naționale, pe care au exprimat-o toți marii creatori ai culturii române, în frunte cu «cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc» (George Călinescu)”, a transmis Ioan-Aurel Pop.

Mai multe date ale nașterii

Mihai Eminescu s-a născut la Botoșani, fiind al șaptelea copil al căminarului Gheorghe Eminovici și al Ralucăi, din cei 11 pe care i-au avut: Şerban, Nicolae, Gheorge, Ruxandra, Ilie, Maria, Mihail, Aglaia, Harieta, Matei, Vasile. Trei dintre copii – Ruxandra, Maria şi Vasile – mor la vârste fragede, iar ceilalți, cu excepția lui Matei, mor tineri.

Arhivele Naționale ale României au publicat recent o fotocopie a Registrului nr. 81/1850 din Colecția de stare civilă a orașului Botoșani, unde, la a treia rubrică, se consemnează nașterea lui Mihail, fiul lui Gheorghe și al Ralucăi Iminovici, din categoria socială a proprietarilor, la data de 15 ianuarie (stil vechi). Același registru consemnează și data botezului, pe 21 ianuarie. În general copiii se botează cât mai aproape de 40 de zile de la data nașterii. Mai mulți eminescologi afirmă că data de naștere reală a lui Mihai Eminescu este 20 decembrie 1849.

Memorialul Ipotești notează 1849, dec. 20. Dată prezumtivă a nașterii lui Mihai Eminescu, trecută de poetul însuși în registrul-album al Junimii. Este susținută și de Matei, fratele cel mai mic al poetului, ca fiind scrisă de către tatăl lor pe o veche psaltire. Fără acoperire documentară, data nu a fost acceptată de istoria literară.

1849, dec. 24. Altă dată prezumtivă a nașterii lui Mihai Eminescu, comunicată de Aglaia, sora poetului.

1850, ian.15. Se naște la Botoșani Mihai, al șaptelea copil al familiei Eminovici. Data, consemnată în Registrul de nașteri și botezuri pe anul 1850 al orașului Botoșani, este singura cu acoperire documentară. Documentul poate fi văzut la Mihai-Eminescu.Ro.

Legăturile familiei Eminescu cu Biserica și Ortodoxia

„În cultura lumii, locuim eminescian”, spune profesorul de limba română Costel Zăgan, iar poetul Mihai Robea ne atenționează că „vom exista atâta timp cât îl vom apăra pe Eminescu”, subliniind esențial necesitatea raportării noastre identitare și la dimensiunea Eminescu. În această dimensiune este cuprinsă și relația marelui poet cu Ortodoxia, cu Biserica, contestându-i-se nejust sau, dimpotrivă, exagerându-i-se deseori legătura, preocuparea pentru religie, pentru credința ortodoxă. Dincolo de toate aceste opinii, până la urmă firești când discutăm de un geniu, strălucește imperial adevărul: Eminescu și familia lui au trăit credința ortodoxă.

Numai zelul sincer și iscoditor al unor cercetători responsabili au scos la lumină, după lungi și multe decenii de ignorare sau interesate omiteri, adevăruri nespuse despre poetul nepereche, scos programatic din conștiința multor generații de români. Lor să le mulțumim pentru faptul că astăzi putem afirma, cu probe, că familia Eminescu a avut dintotdeauna o profundă credință ortodoxă și o strânsă legătură cu Biserica neamului, poetul însuși reflectându-le cu scânteierea geniului în multe din creațiile sale.

Unchii și mătușile din mănăstire ale lui Eminescu

Aflăm așadar din studiile unor eminescologi, precum profesorii Nae Georgescu sau Theodor Codreanu, ca să-i pomenim acum doar pe cei din ale căror cercetări am extras informațiile ce urmează, că, de pildă, din familia poetului Eminescu au ales drumul slujirii lui Dumnezeu mai mulți membri. Astfel, doi frați și trei surori ale mamei poetului, Raluca Eminovici, au intrat în călugărie. Este vorba despre Calinic și Jachift, ultimul fiind chiar stareț, și de Fevronia, Olimpiada și Sofia, toate călugărițe la Mănăstirea Agafton, iar o altă soră a mamei lui Eminescu, Safta, avea o fiică, Xenia, care s-a călugărit și ea tot la Agafton.

De altfel, Mihai Eminescu, în copilărie, cum arată profesorul Nae Georgescu, mergea foarte des la Mănăstirea Agafton, unde rămânea cu săptămânile, participa la viața de obște, asculta povești, cântece și întâmplări povestite de călugărițe, iar mătușa Fevronia l-a ajutat chiar să descifreze alfabetul chirilic și i-a înlesnit accesul la cărțile și manuscrisele din mănăstire. La rându-i, maica Olimpiada Jurașcu, stareța de mai târziu a mănăstirii, l-a urmărit aproape toată viața pe poet, interesându-se la un moment dat de cumpărarea unei case în Botoșani pentru Mihai și sora sa Harietta, care îi îngrijea sănătatea.

Spovedirea și împărtășirea de la Mănăstirea Neamț

Tot cercetătorul Nae Georgescu vorbește într-unul din studiile sale despre un episod mai puțin cunoscut de lume din viața lui Eminescu, care la rândul lui atestă trăirea în comuniune creștină a poetului și primirea Sfintelor Taine. Este vorba de anul 1886, când Eminescu se afla la Mănăstirea Neamț de Sfinții Mihail și Gavriil, unde a cerut să fie spovedit și împărtășit de preot. Consemnarea preotului referitoare la acest moment a fost făcută cunoscută de profesorul Paul Miron și citată de Nae Georgescu.

Iată ce scria la vremea respectivă preotul: „Pe ziua de Sfinții Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamțu, la bolniță, și l-am spovedit și l-am împărtășit pe poetul M. Eminescu. Și au fost acolo Ion Gheorghiță, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar M. Eminescu avea conștiința limpede, numai tare posac și trist. Și mi-au sărutat mâna și mi-au spus: Părinte, Să mă îngropați la țărmurile mării și să fie într-o mânăstire de maici, și să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină. Iar a doua zi…” Aici textul se întrerupe pentru că pagina următoare a cărții de rugăciuni pe care își făcuse însemnarea preotul s-a pierdut. Au rămas vii în schimb ecourile vibrante ale trăirilor din mănăstire ale poetului în sonetul „Răsai asupra mea”, de pe la 1879, din zona manuscris a cunoscutei „Rugăciuni“, cum spune Nae Georgescu: „Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca’n visul meu ceresc d’odinioară…”

Poetul s-a gândit serios și sincer să se călugărească

Un alt aspect mai puțin cunoscut de către publicul larg se referă la faptul că la un moment dat Eminescu pare a fi dorit sincer să se călugărească. Despre această dorință a sa a vorbit cercetătorul Theodor Codreanu în volumul Eminescu și mistica nebuniei. Această alternativă a mărturisit-o poetul în perioada epuizantă de la „Timpul”, în iunie 1883, când era „stricat cu toată lumea”, iar Maiorescu și Simțion cloceau o viitoare internare „salvatoare” a lui Eminescu. Iată ce nota criticul referitor la intenția poetului: „Foarte excitat, sentiment al personalității exagerat (să învețe albaneza!), vrea să se călugărească, dar să rămână la București”.

De ce dorea el o călugărire la București? Ne explică profesorul Codreanu: pentru că dorea avantajul „păstrării contactului cu marele centru cultural al țării”. De altfel, gândul călugăririi l-a mărturisit și lui Zamfir C. Arbore, un confrate de la „Românul”, în 1882, când Maiorescu nu-i descoperise încă semne de „alienat”. „Știi ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la «Românul», eu de la «Timpul», și hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuți să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopisețe în cari să înșirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se știe cât amar a suferit românul, cât a trăit pe acest pământ”, îi spunea poetul.

În 1884, repetă gândul salvării prin călugărire, ecoul lui răzbătând într-o scrisoare a lui Petre Missir către Maiorescu, pus însă pe seama nebuniei și luat drept glumă.

Că nu putea fi vorba doar de o simplă glumă sau de un semn al alienării, o dovedesc eroii săi din „Sărmanul Dionis”, „Cezara”, „Povestea magului călător în stele”, aflați în ipostaza cea mai grăitoare, aceea a călugărului, cum susține profesorul Codreanu.

Tatăl poetului, fiu de dascăl, cu biserică lângă casă

Încheiem această scurtă prezentare citându-l și pe Corneliu Botez, cel care a avut iniţiativa omagierii lui Mihai Eminescu, pentru prima dată de la moartea sa, la Galați. Iată ce scria acesta despre tatăl lui Eminescu, Gheorghe Eminovici, în lucrarea sa, „Omagiu lui Eminescu”, scrisă la 20 de ani de la moartea gânditorului, în 1909: „… obişnuia să-și invite rudele și prietenii la Ipotești, unde-i primea și ospăta bine, mai ales la sărbători mari, cum e la Paști ori la Sf. Gheorghe, când își sărbătorea ziua numelui. Îi ducea la biserică, unde asculta slujba cu multă evlavie, căci atât dânsul cât și mama poetului erau religioși, nu lipseau duminica și în zi de sărbătoare de la biserică și se supuneau obiceiurilor religioase în mod strict”.

Iar Nae Georgescu amintește și el că „tatăl poetului avea bisericuță lângă casă” și chiar „că era fiu de dascăl de biserică. Iar tatăl său, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj și s-a stabilit în Bucovina, la Călinești, prin 1802, unde a ridicat o căsuță și, alături, o biserică din lemn la care a slujit. În București, Gheorghe Eminovici trăgea la o adresă din Strada Biserica Enei nr. 1, unde și Eminescu a locuit un timp“.

Iată așadar adevărul despre modul în care familia Eminescu, poetul însuși, a trăit relația cu Ortodoxia, sincer și evlavios, cu speranță și respect, întocmai unor buni creștini. Și ca să nu mai fie niciun dubiu, acest fapt îl mărturisește însuși Eminescu, atunci când spune: „Istoria omenirii este desfășurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mișcă un fir de păr din capul nostru fără știrea lui Dumnezeu”.

Primul film documentar despre Eminescu – de Octav Minar