Mihai Pleșa, 16 ani, olimpic: «Pot dovedi absolut pe orice cale că Dumnezeu există»

Este olimpic naţional și la greaca veche, iar printre pasiunile lui se numără istoria şi şahul. Drumul spre biserică i l-a arătat bunica sa, în copilărie, iar cel spre credinţă şi Dumnezeu i l-a deschis figura vie a părintelui pe care l-a întâlnit acolo. Apoi l-a căutat pe Dumnezeu şi în cărţi, iar acum ştie că a crede înseamnă a găsi un mod de a trăi după un set de principii, un drum care i se oferă şi bogatului şi săracului. Defineşte ortodoxia ca pe o religie a libertăţii, iar pe Dumnezeu îl vede ca pe o ființă personală, prin care se creează legătura dintre el şi lume, o legătura care dincolo de argumente are nevoie de o „sclipire”.

Cu toţii am auzit de olimpici la matematică, fizică sau informatică. Există însă şi olimpici la religie, iar Mihai Pleşa, un elev de 16 ani originar din Prahova, este unul dintre ei. Obişnuiţi cu manifestări şi comportamente de multe ori aberante ale celor care se declară credincioşi, normalitatea şi, în acelaşi timp, maturitatea de care dă dovadă prin răspunsurile la întrebări precum „Ce este Dumnezeu?” sau „Ce este credinţa?” sunt o surpriză plăcută.

Pentru adolescentul olimpic care merge la biserică regulat şi citeşte cărţi religioase zilnic, credinţa este o alternativă de viaţă, un set de principii, iar Dumnezeu, fiinţa prin care el creează o legătură între el şi lume. Susţine că poate demonstra că Dumnezeu există cu argumente de orice fel, dar spune că în această experienţă este nevoie de ceva mai mult decât logică şi raţiune.

Există două extreme în societatea noastră: pe de o parte, sunt cei care nu cred în Dumnezeu – ateii. Pe de altă parte, sunt superstiţioşii, credincioşii devotaţi, care merg la moaşte și la toate procesiunile religioase.

Reporter: Ce este în opinia ta credinţa?

Mihai Pleşa: Credinţa în Dumnezeu nu înseamnă superstiţie, dar nu înseamnă nici habotnicie. Fiecare om este liber să aleagă ceea ce el doreşte. Religia nu vine să îngrădească omul cu nimic, nu vine să-l lege de reguli şi de tipare şi să-i spună: doar pe calea asta mergi. Ortodoxia, care e atât de plină de frumuseţe, vine doar ca să ofere o alternativă de viaţă, vine să arate că viaţa se poate clădi şi pe principii sănătoase.

R.: Cum ar fi?

M.P.: Cum ar fi băutura. Mulţi oameni beau foarte mult. Băutura nu este rea, rea este întrebuinţarea ei. La fel tutunul, la fel drogurile, la fel abuzul de sexualitate, la fel ca lipsa de răbdare, ca dezorganizarea din viaţă.

R.:
Vorbeşti despre întrebuinţarea drogurilor, în sensul că unele pot fi folosite în scopuri medicale…

M.P.: Da, unele sunt folosite în scopuri medicale, iar alţii le folosesc în scopuri proaste. Când omul caută o întrebuinţare rea acelui lucru, deja lucrurile se denaturează şi aici vine creştinismul care deschide un alt plan. Nu vine să îndoctrineze, nu face prozelitism. Un om care e adevărat creştin ortodox nu e un om obtuz, un om confuz, îngrădit de canoane, de chestii abstracte care nu au nicio legătură cu viaţa de zi cu zi.

Creştinismul are acel ceva pentru toată lumea, fie un om simplu, fie un om bogat. Dăruieşte sfaturi pentru a petrece o viaţă bună, fără să îngrădească libertatea omului. Dacă este creştin, asta nu înseamnă că omul încetează să fie raţional sau să-şi descopere universul identitar, sau nu înseamnă că extirpă cultura lumească. Nu înseamnă acest lucru nici pe departe.

R.:
Dar ce înseamnă?

M.P.: Că omul este liber să aleagă ceea ce doreşte. Ortodoxia nu vine să îngrădească, doar oferă o altă opţiune pentru a petrece viaţa. Cea de aici şi cea de dincolo.

R.:
Cum explică un adolescent de 16 ani pe Dumnezeu unui om matur care nu crede în Dumnezeu?

M.P.: Un adolescent de 16 ani din ziua de azi este un pic străin de Dumnezeu. Depinde foarte mult de mediul în care a crescut, de educaţia pe care a primit-o şi de mediul pe care îl frecventează. În general, cea mai mare parte din copii se gândesc la Dumnezeu ca la un tată, un tată bun, iubitor. Se gândesc la acea persoană care ne iubeşte, care ne veghează şi are grijă ca toate faptele noastre să se îndrepte spre bine, să se deruleze în iubire, în dragoste.

Unui om matur i-aş spune că e foarte bine că nu crede, dar că eu cred, deoarece lucrurile din lume şi lucrurile care se întâmplă în interiorul nostru arată că există Dumnezeu. Şi mai mult de atât, i-aş spune că Dumnezeu este o fiinţă personală care ne iubeşte extrem de mult. Eu personal, aşa îl pot explica pe Dumnezeu: ca o fiinţă personală prin care eu creez o legătură între mine şi lumea divină. Eu am argumente de orice fel, istorice, filosofice, raţionale. Pot dovedi absolut pe orice cale că Dumnezeu există, dar asta rămâne la nivel teoretic. Schimbarea trebuie să vină însă din interior. Dacă schimbarea nu vine din interior, oricâte argumente aş avea eu în sprijinul existenţei lui Dumnezeu ar fi degeaba.

R.:
Despre schimbarea din interior auzim peste tot, de la psihologi până la trainerii de dezvoltare personală. Cum ar trebui să se petreacă schimbarea asta?

M.P.: Omul, prin diferite lucruri care se petrec în viaţa lui, îşi dă seama că tot ce se întâmplă aici pe pământ e trecător, e deşertăciune, cum spune în Sfintele Scripturi. Omul trebuie să ajungă la această cunoaştere că viaţa de aici se termină odată şi odată, că e finită şi că obligatoriu trebuie să existe ceva după.

R.:
De ce obligatoriu? Sunt unii oameni care spun că aici se termină totul.

M.P.: Acum mă gândesc pur şi simplu la demnitatea mea de om, că sunt creat de Dumnezeu sau de cine voi fi fost creat, sau că sunt creat doar de părinţii mei şi atât.

După aceea mă gândesc la ordinea lucrurilor, că nu e firesc să se întâmple aşa. Nu e firesc ca omul să trăiască o perioadă de timp, mai mult sau mai puţin fericit. Cât poate să trăiască? În medie 70 de ani. Şi după aceea lucrurile să rămână aşa, suspendate în aer. În niciun caz nu pot rămâne aşa, suspendate în aer.

R.:
Dar unui copil cum i-ai explica că există Dumnezeu?

M.P.: Cum vă spuneam, ca să convingi un om că Dumnezeu există trebuie să apară în interiorul lui acea sclipire. Căutarea lui Dumnezeu o avem toţi, tendinţa către Dumnezeu o avem toţi, dar trebuie să se declanşeze acea trezire pentru a începe să-l căutăm pe Dumnezeu.

R.:
Dar unui bătrân ce i-ai spune despre Dumnezeu?

M.P.: Cred că m-aş folosi foarte mult de experienţa lui de viaţă şi i-aş arăta exact momentele în care Dumnezeu a intervenit în viaţa lui fără ca el să-şi dea seama. Şi i-aş arăta armonia lucrurilor, desfăşurarea lucrurilor, toate cauzele unor lucruri care duc la dovedirea existenţei lui Dumnezeu.

R.:
Tu cum l-ai găsit pe Dumnezeu?

M.P.: Eu de mic am fost dus la biserică de bunica mea. Nici eu nu credeam în Dumnezeu, dar mă duceam pentru că-mi plăcea la biserică şi mi-a rămas în minte imaginea vie a părintelui, cum predica pe Hristos. Şi atunci mi-am dat seama că e imposibil ca un anume Hristos, care se spune că e Dumnezeu, să adune în jurul lui atâta lume.

E imposibil ca el, ca persoană, să creeze ceea ce este astăzi. De existenţa lui istorică nu mă îndoiam, mă îndoiam cum poate face el ca astăzi învăţătura lui să fie răspândită în toată lumea, şi că sunt lăcaşuri de închinare la tot locul şi mai ales că oamenii şi-au dat viaţa tocmai pentru el de 2000 de ani încoace.

Atunci s-a petrecut ceva în mine care m-a făcut să-l caut, să văd cine e şi ce vrea de la mine. Am ascultat predicile părintelui, am mai luat şi câte o carte, am mers la slujbă şi am început să citesc din Vieţile Sfinţilor Părinţi – oamenii care şi-au dedicat viaţa lor lui Hristos. Am vrut să văd ce au scris oamenii ăia, despre care se crede că aveau ochelari de cal, dar care vedeau numai înainte, numai la Hristos şi atâta.

Mi-am dat seama că ei descriau nişte lucruri, nişte fenomene, care culmea erau cât se poate de reale şi cele ce spuneau în cărţile respective era de fapt realitatea la care am ajuns uitându-mă la viaţa altor oameni. Aşa mi-am dat seama că există Dumnezeu, că totul este pus în ordine.

R.:
Realitatea asta e dură uneori. De ce crezi că lasă Dumnezeu să aibă loc războaiele, foametea, ororile de pe lumea asta?

M.P.: Eu am două păreri despre acest lucru. Pe de o parte, m-am convins că Dumnezeu este bun, este iubire, că este dragoste. Şi m-am gândit şi eu că cineva care este iubire nu poate să lase să se petreacă astfel de fenomene, astfel de lucruri. Şi atunci m-am gândit că tocmai aici intervine voinţa omului, liberul arbitru. Tocmai ce spuneam, Dumnezeu a venit şi i-a spus omului care este rostul lui, i-a oferit o alternativă la viaţa lui. Dacă el a urmat-o, lucrurile au decurs în mod benefic. Dacă nu, se petrec toate faptele rele. Toată răutatea din lume este lipsa lui Dumnezeu din sufletele oamenilor. Oamenii se îndepărtează de Dumnezeu, nu mai cred, şi atunci dacă te desparţi de iubire nu mai poţi face fapte de iubire, oricât de bune ar părea ele. Aşa se explică răul – absenţa binelui, absenţa lui Dumnezeu.

R.:
Cum ţi-l închipui tu pe Dumnezeu?

M.P.: Ideea de Dumnezeu este foarte complexă. Eu îl percep ca pe un duh, o fiinţă personală. Eu cred că Dumnezeu este unul singur pentru orice religie, fie că eu îi zic Allah, Budha, Dumnezeu. El rămâne unul şi acelaşi. Părintele Paisie Aghioritul spunea că Dumnezeu este unul singur, dar unii stau în casă şi alţii rătăcesc pe afară.

R.:
Cum ar trebui găsit Dumnezeu de ceilalţi oameni?

M.P.: Ca să intrăm în legătură cu Dumnezeu cred că trebuie să-l cunoaştem. Cea mai la îndemână cunoaştere este cea existenţială, prin evenimentele care se petrec în propria viaţă. De exemplu, omul are un accident de maşină şi în ultima secundă scapă. Atunci zice că uite, „Dumnezeu m-a ajutat”.

R.:
În privinţa religiei din şcoli sunt acum două tabere: una care pledează pentru scoaterea orei de religie şi alta care vrea ca religia să rămână în programa şcolară. Ca olimpic la religie, ce le-ai răspunde ambelor părţi?

M.P.: În primul rând, cred că e normal să existe o tensiune între cei care vor religia şi cei care nu o vor. Religia are ceva în plus faţă de toate celelalte materii – biologie, geografie, matematică, istorie. Diferă de aceste materii prin faptul că ţine de o opţiune intimă, de o opţiune privată a omului, de propriile lui crezuri şi convingeri.

Un om dacă nu crede, nu poate fi obligat să facă lucrul acesta. Organizaţiile care vor să scoată religia din şcoli au venit cu diferite argumente că elevii sunt traumatizaţi la orele de religie pentru că anumiţi profesori îi ameninţă cu chinurile Iadului.

De fapt, aici intervine lipsa de experienţă a unor profesori de religie, proasta lor pregătire. De fapt, acestor profesori le lipseşte vocaţia, ei nu-şi fac treaba. La ora de religie lucrurile nu se pot petrece ca la orice materie obişnuită. Ora de religie este oră de educaţie religioasă, depinde de profesor.

R.:
Dacă ar fi să iei o decizie privind religia în şcoli, care ar fi?

M.P.: Eu cred că orice copil la vârstă mică are nevoie de educaţie religioasă. Când este mic, copilul nu ştie ce este bine şi ce este rău. Educaţia primită la vârste mici rămâne pe parcursul întregii vieţi. Or, dacă de mic copilul a fost modelat într-un mod nu tocmai bun, atunci el şi la maturitate nu va fi un om tocmai bun. Dacă profesorul de religie îşi face treaba cu adevărat bine el contribuie la educaţia acelui copil. În mare parte, copiii nu se simt obligaţi să stea la orele de religie. La mine la şcoală, de exemplu, din clasa întâi până într-a opta, copiii erau dornici să afle mai mult la orice temă de religie, puneau tot timpul întrebări.

O altă problemă sunt manualele de religie care, pe lângă faptul că au greşeli, conţin şi pedepse, cum ar fi că dacă treci strada printr-un loc nepermis vei merge în Iad.

R.:
În aceste condiţii, cum crezi că ar trebui predată religia?

M.P.: Dacă manualele ar fi schimbate, pentru că într-adevăr conţin unele chestii chiar stupide, fără niciun temei biblic, atunci lucrurile s-ar rezolva. Pe de altă parte, mai este şi problema profesorilor. Adică ceea ce spune profesorul, ceea ce face. Aici cred că este problema. Copilul vede dacă profesorul lui îl trăieşte pe Hristos. Se simte când un profesor crede ceea ce spune şi când profesorul e doar un angajat care vine să-şi facă norma, să semneze condica, apoi şi-a luat banii şi a plecat.

Pe de altă parte, cei care vor să scoată religia din şcoli pleacă cu o preconcepţie. Ei nu vor să vadă dacă este bine sau nu. Asta presupune ceva muncă. Ar trebui să faci o cercetare foarte amplă ca să ajungi într-un final la un răspuns.

Există o propunere din partea unor profesori care spun că religia ar trebui înlocuită de etică, sau cel puţin să fie o alternativă pentru cei care nu vor să participe la ora de religie.

Chiar dacă sunt teolog şi aş putea fi subiectiv, eu cred că ora de religia vine să-l înveţe pe om să fie bun, să fie un om moral. Ce e rău dacă eu vreau să te conving să nu te mai enervezi, să nu mai fii dezorganizat, să fii un om la locul lui, să nu mai pierzi timpul în discuţii nefolositoare care nu-ţi aduc niciun fel de dezvoltare?

Etica mi se pare un lucru bun. Cunoaşterea tuturor oamenilor, fie ei laici, fie ecleziaşti, e binevenită. Chiar sfinţii mari ai bisericii cunoşteau foarte bine filosofia. Atâta timp cât ora de religie sau ora de etică te învaţă să fii un om moral, un om bun, eu cred că este binevenită.

R.:
Ce părere ai  despre relaţia dintre religie şi ştiinţă?

M.P.: Raportul dintre ştiinţă şi religie poate fi privit din două puncte de vedere: benefic sau distrugător. Ştiinţa poate veni în ajutorul religiei prin tot ce se descoperă. Oamenii care merg la biserică regulat au doar doi la sută şanse să se îmbolnăvească de o boală gravă. Foarte multe descoperiri ştiinţifice vin să afirme adevărurile teologice. De exemplu, postul este bun pentru sănătate. Pe de altă parte, ştiinţa poate veni şi împotriva religiei. Sunt oameni de ştiinţă care vor să arate că adevărurile biblice nu au temei.

R.:
Ce părere ai despre procesiunile cu moaştele la care mii se oameni stau ore în şir, se înghesuie să ajungă în faţă, leşină?

M.P.: Religia este legătura liberă şi conştientă a omului cu Dumnezeu. Ea se traduce prin o parte dogmatică – de învăţătură, o parte de credinţă şi o parte de cult – manifestare exterioară. Or, sfinţii care au sfinte moaşte au ajuns să aibă sfinte moaşte prin credinţa lor în Hristos. În mod normal, trupul putrezeşte. Dar tocmai aici intervine anomalia, că trupurile acestor oameni care au crezut în Hristos rămân întregi. Sunt uşoare şi miros a mir, nu se strică. Asupra lor nu acţionează factorii fizici ca să se strice. La Sf. Iacob Prozevitul trupul a rămas intact, se văd şi firicele de păr de pe mâini. Dacă Dumnezeu nu voia să se petreacă asta cu acel trup nu se petrecea. Eu percep neputrezirea trupului ca un dar pe care Dumnezeu l-a dat acelui om care a crezut în învăţătura lui şi i-a ajutat şi pe alţii să devină mai buni.

Citiți și:

Reputatul matematician Florian Colceag: «Pot demonstra că Dumnezeu există și acționează»

Existența cea veșnică a lui Dumnezeu a fost demonstrată prin intermediul unui argument ontologic de marele matematician și logician Kurt Gödel

Părintele Arsenie Boca – un Serafim de Sarov al României

 

 

yogaesoteric
16 martie 2017