Minciunile sfruntate însă profitabile ale ştiinţei: Moartea cerebrală şi frauda donării de organe (II)

Citiţi prima parte a acestui articol.
 

Constituţia României, art. 22: Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică
(1) Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate.
(2) Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant.

Definim viaţa ca activitate cerebrală măsurabilă în prezent?

Descoperirile neurologice din prezent confirmă că viscerele noastre sunt învelite cu peste 200 de milioane de neuroni (şi miliarde de bacterii!). Acest „creier secundar” este practic un duplicat al creierului din cap. Tipul de celule, substanţele active şi receptorii sunt identice. Ştiţi cum se spune: „am decis din burtă”. Hormonul care ne face „fericiţi”, serotonina, nu este produs atât de mult în creier, cât în intestine! Creierul produce cam 0,1- 5ppm de serotonină, în timp ce intestinul produce 5ppm. De asemenea, nivelul de serotonină din creier nu se lasă influenţat, în schimb avem – prin alimentaţie – puterea de a modifica nivelul de serotonină în intestin.

Visele noastre, reflecţia misterioasă a sufletului uman, sunt de asemenea influenţate de serotonina produsă din intestine! Să nu uităm, de asemenea, că ştiinţa încă nu a reuşit nici să localizeze și nici să descifreze subconştientul! Şi atunci cum să echivalăm lipsa de activitate cerebrală cu sfârşitul vieţii??
Dr. Michael Gershon, profesor şi preşedinte al departamentului de anatomie şi biologie celulară de la Universitatea Columbia, New York, a scris o lucrare cu titlul Al doilea creier. Baza stiinţifică a instinctului visceral și o nouă înțelegere a tulburărilor nervoase ale stomacului și intestinelor, în care afirmă că noi, oamenii, avem în zona viscerală un organ inteligent şi sensibil. Nota bene: Creierul din cap şi creierul visceral folosesc aceiaşi neurotransmiţători!

Michel Neunlist, directorul Institutului de Cercetare pentru Boli Digestive din Nantes, explică de asemenea că sistemul nervos enteric este de fapt primul nostru creier, din punct de vedere cronologic.

À propos, tot în acest context se explică şi „sindromul colonului iritabil” care este întâlnit la foarte mulţi copii care au devenit autişti după vaccinare, având în vedere că mercurul şi aluminiul din vaccinuri atacă toţi neuronii!

Ca atare, atât timp cât acest „creier visceral” încă trăieşte, e clar că nu se poate aplica definiţia arbitrară moarte cerebrală = moarte.

Acelaşi lucru se aplică şi la inimă şi la tot ceea ce este legat de inimă.

„Întregul univers este cuprins în corpul nostru, iar întregul corp este cuprins în inimă. Astfel, inima este esenţa centrală a întregului univers.”  (Ramana Maharshi)

Ştiaţi că în inimă există o structură neuronală independentă (!), asemănătoare cu cea a creierului şi că inima influenţează funcţiile cerebrale? Ştiaţi că inima are un câmp  magnetic de 50 până la 5000 de ori mai puternic decât cel al creierului? Un câmp  magnetic care influenţează sistemul nervos al altor oameni şi care este măsurabil şi la câţiva metri de trupul nostru? De ce vă surprinde? În toate tradiţiile vechi inima este privită de secole ca şi centru al emoţiilor, al intuiţiei, al înţelepciunii, al pasiunii şi al iubirii, ca şi centru şi poartă spirituală către adevărata noastră fiinţă.

Iată că a început şi ştiinţa să admită. Studii noi arată nu numai că inima însăşi este un fel de „creier”, ci ea comunică clar cu creierul şi influenţează percepţiile şi emoţiile omului. „Sistemul nervos aflat în inimă (creierul inimii) îi permite inimii să înveţe, să-şi amintească şi să ia decizii independent de scoarţa cerebrală. Nenumărate experimente au demonstrat că semnalele trimise neîntrerupt de către inimă spre creier influenţează în mod semnificativ funcţiile cerebrale înalte, care se ocupă cu percepţia, cunoaşterea şi prelucrarea emoţiilor”, afirmă medicul Rollin McCraty de la Institute of Heart Math.

O descoperire şi mai uimitoare a cercetătorilor de la Institute of Heart Math este legată de câmpul magnetic uluitor al inimii: componenta electrică a acestui câmp este de 60 de ori mai puternică decât cea a creierului, iar cea magnetică este de aproape 5000 de ori mai puternică! Acest câmp al inimii pulsează şi trimite modele ritmice extrem de complexe în întregul trup, astfel influenţând un număr mare de procese biologice – creierul însuşi se sincronizează permanent după acest puls electromagnetic. Astfel, câmpul inimii pune la dispoziţie semnalul de sincronizare pentru întregul trup, cu care ne putem armoniza conştient pentru a fi în armonie cu propria noastră inimă!

Aspectele juridice în România

Legea nr. 2 din ianuarie 1998 privind prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane spune aşa:

Datele pe care trebuie să le conțină actul constatator:
I. Diagnosticul morţii cerebrale se stabileşte pe baza următoarelor criterii:
1. Examen clinic:
– starea de comă profundă, flască, areactivă;
– absenţa reflexelor de trunchi cerebral (în mod special, absenţa reflexelor fotomotor şi corneean).
2. Absenţa ventilaţiei spontane, confirmată de testul de apnee (la un Pa C02 de 60 mm Hg).
3. Două trasee EEG, efectuate la 6 ore, care să ateste lipsa electrogenezei corticale.
II. Cauza care a determinat moartea cerebrală trebuie să fie stabilită.
III. Excluderea altor cauze reversibile care ar putea produce un tablou clinic şi un traseu EEG asemănătoare cu cele din moartea cerebrală (hipotermia, mai mică de 35ºC, medicamente depresoare ale sistemului nervos central, hipotensiune arterială – presiune arterială medie mai mică de 55 mm Hg).
IV. Diagnosticul de moarte cerebrală va fi stabilit de doi anestezişti reanimatori diferiţi sau de un anestezist reanimator şi un neurolog sau neurochirurg, prin două examinări repetate la un interval de 6 ore.

Doar aşa, în treacăt, să menţionăm că în Germania se stipulează în protocolul de constatare a „morţii cerebrale” că intervalul minim trebuie să fie de 12 ore, ceea ce subliniază caracterul aleatoriu al întregii poveşti. După cum vedeţi, din punct de vedere legal totul pare reglementat impecabil: nu se pot preleva organe decât când a fost stabilită „moartea cerebrală”. Şi totuşi, ceea ce nu se precizează deloc în textul legii este CÂND este cazul sau când este voie să se constate această „moarte cerebrală”. Aici intervine autoritatea exclusivă de zeu a medicului: doar medicul are puterea şi autoritatea deplină de a proceda la constatarea morţii cerebrale, într-un moment pe care îl alege doar el! Medicului respectiv nu i se cere să îndeplinească niciun fel de criterii. Cu viaţa unui om în joc, el nu are nevoie decât să presupună că la un pacient va interveni moartea cerebrală în 2-3 zile şi deja poate dispune stoparea medicamentaţiei şi începerea testelor de constatare a morţii cerebrale; stoparea medicamentaţiei şi a oricărui tratament e necesară ca să nu se „falsifice”  rezultatele testelor de constatare a morţii cerebrale. De asemenea, medicul nu este obligat nici măcar să informeze familia pacientului despre ceea ce face, familia primeşte mai târziu doar rezultatele testului!

Se pare că legea care stipulează condiţiile de cumpărare a unei case este mai bine reglementată şi acoperă mai multe drepturi ale individului decât legea care se ocupă cu extragerea de organe vitale din corpul pacienţilor lăsaţi la mâna deciziilor individuale ale medicilor. În rest, la orice operaţie cât de mică aveţi de semnat un balot de documente despre riscuri (deh, dacă uită ceva riscă să fie dat în judecată), dar de un „mort cerebral” care să-şi dea în judecată doctorul nu prea am auzit; în plus, cred că cel puţin 95% din aparţinători nu au habar despre diagnosticul de moarte cerebrală, deci medicul are autoritate supremă şi ca întotdeauna trebuie să-l ascultăm ca pe Dumnezeu!

Deşi e vorba de existenţa unor oameni, vedeţi bine cum legiuitorii nu au considerat necesar să definească această procedură astfel încât orice fel de abuz să fie imposibil, sau măcar să precizeze că aparţinătorii unui pacient aflat în comă cerebrală trebuie să fie informaţi şi să-şi dea consimţământul scris pentru procedura de constatare a morţii cerebrale. Astfel, i se permite medicului respectiv să decidă singur, după criterii doar de el ştiute, asupra vieţii şi morţii pacienţilor! În mod normal, un medic nu are voie nici măcar să-mi facă o injecţie fără să se facă pasibil de pedeapsă (singura excepţie fiind cazul când acea injecţie mi-ar salva viaţa în mod explicit!). În schimb are voie să-mi întocmească paşaportul pentru lumea cealaltă! Cum este posibil ca legea să acorde tacit unui medic autoritatea absolută de a decide dacă un om are dreptul să trăiască sau să moară? Şi să nu-mi veniţi cu justificarea de carton că medicii nu vor să prelungească inutil suferinţa pacienţilor, căci dacă un „mort cerebral”  este declarat oricum „mort” , de ce ar mai suferi??

În mod normal, un medic poate să facă un singur lucru fără permisiunea unui pacient: să-i salveze viaţa. Ori la constatarea morţii cerebrale nu se pune problema de aşa ceva. Legea transplantului în Germania mai precizează, cu o ironie sinistră, că „moartea trebuie constatată după reguli corespunzătoare stadiului actual al ştiinţei medicale”, în timp ce „moartea cerebrală trebuie constatată după reguli procedurale corespunzătoare stadiului actual al ştiinţei medicale”. Vedeţi ce diferenţă fină şi totuşi bogată în semnificaţii?

Cât de sigură este metoda de diagnosticare a morţii cerebrale?

Prof. Cicero Coimbra: „Prin testele de diagnosticare a morţii cerebrale ucidem pacienţii pentru a verifica dacă sunt morţi.”

Vă întrebaţi desigur: dar cum se stabileşte moartea cerebrală? Ce criterii mai mult sau mai puţin „ştiinţifice” (mai ales acelea în „consens”!!) există pentru a pune diagnostic de moarte cerebrală?

Ei bine, iată mai întâi ce spune Academia Americană de Neurologie:

Criteriile de diagnostic ale morţii cerebrale (1995)

Stare de comă
Etiologie cunoscută a comei
Excluderea cauzelor reversibile de comă: hipotermie, medicamente, toxice, tulburări hidro-electrolitice, tulburări endocrine
Absenţa reflexelor de trunchi cerebral
Absenţa răspunsului motor
Apnee
Evaluarea pacientului trebuie repetată la 6 ore, cu menţinerea diagnosticului
Testele ulterioare paraclinice sunt necesare doar când examinarea clinică nu este pe deplin concludentă.

În România există un formular de declarare a morţii cerebrale. Pe aceeaşi pagină puteţi citi însă şi despre măsurile extraordinar de intensive cu care bietul donator este „îngrijit” şi „tratat” spre beneficiul potenţialilor recipienţi şi în vederea recoltării organelor. „Este importantă terapia de prevenire a atelectaziilor, menţinerea asepsiei căilor respiratorii. Atelectazia şi resuscitarea volemică excesivă sunt principalele cauze de hipoxemie. Astfel se recomandă pentru prevenirea atelectaziei aspiraţia frecventă a secreţiilor traheale, kinetoterapie respiratorie (drenaj postural, manevre de expansionare a plămânilor, tapotaj toracic, percuţii toracice), bronhoscopie precoce. Modificările minime ale presiunii hidrostatice pot duce la modificări dramatice ale conţinutului de apă în plămâni, în condiţiile alterării permeabilităţii membranei alveolo-capilare (consecinţă a hipersimpaticotoniei indusă de angajare). Terapia de repleţie volemică trebuie ghidată astfel încât: presiunea venoasă centrală să fie menţinută în jur de 8 mmHg, iar presiunea în capilarul pulmonar blocată 8-12 mmHg.
Studii experimentale au arătat că albuterolul, împreună cu terapia diuretică accentuează clerance-ul apei pulmonare (12).
Se iau măsuri de combatere a transmiterii orizontale a germenilor şi se face antibioterapie în caz de semne clinice de infecţie pe baza evidenţelor bacteriologice.
La pacienţi cu edem pulmonar acut neurogen se indică monitorizarea hemodinamică invazivă cu cateter tip Swan- Ganz.”

Toate acestea nici nu ar intra în calcul dacă pacientul nu ar fi etichetat ca potenţial donator!

Mai avem pe site-ul Actualităţi în Neurologie o altă definiţie a criteriilor morţii cerebrale.

Testăm sau ucidem?

Testarea clinică în vederea diagnosticului de „moarte cerebrală” include printre altele: „provocarea” corneei cu un obiect, înţeparea nărilor, iritarea gâtului cu un obiect, stimularea unei dureri pentru verificarea reflexelor, iritarea traheei printr-un cateter, apăsare fermă pe globul ocular, turnat apă cu gheaţă în urechi. Pentru confirmarea diagnosticului se mai injectează uneori o substanţă de contrast (angiografie), ceea ce la mulţi „donatori” aflaţi încă în viaţă duce la şoc anafilactic.

Reţineţi cronologia evenimentelor: deşi e vorba doar de a testa DACĂ un pacient este mort cerebral, deja el este înţepat în ochi, brutalizat cu apă cu gheaţă în urechi şi i se ia aerul minute în şir!!

Testele pro forma de constatare a morţii cerebrale testează doar reflexele provenite din trunchiul cerebral (pupilele, clipitul sau reflexul oculocefalic). Dar ce se petrece cu celelalte reflexe, care nu sunt declanşate din trunchiul cerebral, cum ar fi, de exemplu, creşterea tensiunii? Tensiunea creşte întotdeauna vizibil atunci când „explantatorii” încep să spântece carnea cu fierăstrăul medical. Acest „reflex” este doar favoritul industriei farmaceutice când e vorba de betablocante, de alphablocante, de inhibitorii ACE, diuretice şamd – brusc el nu mai contează??

Lăsând la o parte toate celelalte metode „ştiinţifice” de testare, puteţi identifica cel mai uşor această constelaţie de fraudă mondială datorită faptului că unul din testele făcute în procedura de diagnosticare a morţii cerebrale este practic o metodă sigură de a ucide un pacient aflat în comă cerebrală!! Este vorba de celebrul şi controversatul, de multe ori fatalul test de apnee.
Prof. dr. Cicero Galli Coimbra de la Departamentul de Neurologie şi Neurochirurgie al Universităţii São Paulo explică extrem de clar cum mulţi dintre pacienţii aflaţi în comă „ireversibilă” ar fi putut supravieţui dacă nu ar fi fost supuşi la acest test de apnee, singurul care este obligatoriu în toate ţările în care se lucrează cu diagnosticul de „moarte cerebrală” şi care riscă să vătămeze şi mai mult creierul. Să fie o coincidenţă că acest test, cel mai periculos, este singurul obligatoriu peste tot? Cum poate un medic, care a depus jurământul lui Hipocrate de A NU FACE RĂU, să aplice un asemenea test unui pacient cu traumă cerebrală, test care NU îi este de folos pacientului, ci este conceput cu singurul scop de a accelera constatarea nou-definitei „morţi cerebrale”, pentru a recolta organele?

Acest test se face prin oprirea ventilaţiei mecanice timp de până la 10 minute ca să se vadă dacă pacientul poate respira singur, fără ajutor. Reţineţi că oamenii aflaţi în „moarte cerebrală” sunt ventilaţi cu aparate care doar introduc oxigen în corpul pacienţilor, dar acel oxigen circulă şi este eliminat apoi fără ajutor – lucru care la o persoană aflată în moarte clinică nu se petrece; un mort nu poate fi „ventilat”! Apoi, gândiţi-vă la oamenii care trăiesc cu un stimulator cardiac fără de care inima le-ar ceda! Să-i considerăm şi pe ei „morţi” numai fiindcă viaţa lor depinde de un aparat??
Ei bine, starea pacientului se înrăutăţeşte întotdeauna după acest test de apnee, explică prof. dr. Coimbra.

Testul se face fără ştirea aparţinătorilor, iar rudele pacientului nu sunt informate aproape niciodată despre ceea ce se petrece în timpul testului. Ca şi la vaccinare, aparţinătorii trebuie să ia o decizie informată de a permite sau nu acest test de apnee. Medicul care face testul este obligat să informeze aparţinătorii pacientului despre beneficiile şi riscurile acestui test, mai bine zis este obligat să explice că nu există absolut niciun fel de beneficii pentru pacient, ci doar riscuri care pot fi fatale! Dar aproape niciun medic nu face asta, fiindcă atunci nu s-ar mai crea premisa diagnosticării morţii cerebrale!

Ei bine, dacă la acest test se constată că pacientul – care de multe ori este muribund, dar nu încă mort! – nu mai respiră singur, acesta este pentru personalul medical un semnal să nu se oprească ventilatorul, nu cumva să le moară „mortul”, ci să se continue respiraţia artificială atât timp cât este nevoie, până când cei la care urmează să ajungă organele sunt gata să le primească. Abia după ce organele sunt excizate, „donatorul” este definitiv mort.

Prof. dr. Coimbra a ţinut o prelegere în cadrul congresului Signs of life în 2009, în care a explicat că mulţi pacienţi cu traume cerebrale, chiar atunci când sunt într-o comă profundă, au şanse de a-şi reveni şi de a-şi relua o viaţă normală; ţesuturile cerebrale pot fi doar în stare de repaos şi nu neaparat distruse în urma reducerii fluxului de sânge către creier. Acest fenomen, cunoscut sub numele de penumbra ischemică, nu era cunoscut când au fost stabilite primele criterii neurologice pentru diagnosticul de „moarte cerebrală”.

Testul de apnee (ca treaptă esenţială spre diagnosticarea morţii cerebrale!!) poate duce la un colaps intracranian ireversibil al circulaţiei sângelui, la emfizeme, la acidoza respiratorie sau chiar la stopuri cardiace, prin care se anihilează definitiv orice speranţă de îmbunătăţire neurologică a pacientului „testat”.

Prof. dr. Coimbra afirmă că testul de apnee este o procedură medicală complet lipsită de etică şi inumană. Când aparţinătorii unui pacient sunt informaţi despre brutalitatea şi riscurile acestei proceduri, aproape toţi îşi retrag permisiunea de recoltare a organelor celor dragi! Prof. dr. Coimbra a mai făcut următoarea remarcă: atunci când un pacient cu infarct este adus la urgenţă, el nu va fi niciodată supus vreunui test pentru a se constata dacă a avut stop cardiac, ci dimpotrivă, toată lumea se ocupă intensiv de el şi inima lui este ferită de orice fel de factori de stres suplimentar. În contrast, un pacient cu traumă cerebrală este supus la testul de apnee prin care organul deja vătămat (creierul) trebuie să suporte un stres suplimentar, care îi periclitează şi mai mult viaţa. Dr. Yoshio Watanabe, cardiolog în Nagoya, Japonia, este de aceeaşi părere, susţinând că dacă un pacient în comă cerebrală nu ar fi supus testului de apnee el ar avea şanse de până la 60% de a-şi reveni, în condiţiile în care ar primi îngrijirea cuvenită!

Prof. dr. Coimbra explică ce se petrece cu tiroida oamenilor cu traume cerebrale. O hipotiroidie apare în corelaţie cu gravitatea traumei cerebrale şi duce în mod sigur la moarte pentru pacienţii aflaţi în comă cerebrală, ori tocmai tratarea acestei hipotiroidii este „neglijată” de îndată ce apare posibilitatea diagnosticării „morţii cerebrale”. Cu alte cuvinte, în locul unui tratament hormonal care le-ar putea salva viaţa, pacienţii sunt supuşi unui test potenţial ucigător, testul de apnee. Acest test este făcut exact la acei pacienţi care sunt afectaţi cel mai puternic de hipotiroidie şi deci arată reacţii reduse la dioxidul de carbon. Este posibil ca ei tocmai de aceea să nu reacţioneze la testul de apnee, deoarece nu mai dispun de suficienţi hormoni tiroidieni şi/sau au o circulaţie a sângelui mult slăbită, deci nu neapărat fiindcă centrul respirator ar fi vătămat ireversibil. Acelaşi aspect al recuperării pacienţilor cu traume cerebrale l-a preocupat şi pe dr. David Hill, un anestezist britanic, docent la Cambridge, care a declarat: „Trebuie accentuat mai întâi de toate că se admit următoarele lucruri: 1) că anumite funcţii sau măcar anumite activităţi din creier pot continua să existe şi 2) că singurul scop în care un pacient este definit mai degrabă ca mort decât ca muribund este acela de a putea extrage de la el organe vitale. Utilizarea criteriilor diagnostice actuale nu poate fi interpretată sub nicio formă ca benefică pentru pacientul aflat eventual pe moarte, ci este doar potenţial utilă (contrar principiilor hipocratice!) pentru eventualul recipient al organelor.”

Prin dezvoltarea de teste precum tomografia cu emisie de pozitroni sau RMN-ul, activitatea creierului care oferă informaţii despre, de exemplu: reacţiile la durere, poate fi mai exact documentată decât cu diagnosticarea morţii cerebrale de până acum. Diverse studii arată că pacienţii aflaţi în stare de conştienţă minimă (Minimally Conscious State, MCS) reacţionează la atingeri, la chipuri, la voci. Anesteziştii britanici au cerut în anul 2000 ca donatorii de organe să primească anestezie totală, pentru a evita orice fel de durere posibilă. Oare cadavrele trebuie anesteziate?? Şi în Germania s-au văzut multe cazuri în care mulţi donatori „morţi cerebral” se mişcau pe masa de transplant, provocând nişte şocuri extreme personalului medical din sala de operaţie, motiv pentru care aceşti „morţi cerebrali” aflaţi în moarte nefinalizată primesc de multe ori medicamente relaxante în timp ce sunt spântecaţi ca să li se recolteze organele unul după altul.

Revista Spiegel a publicat în 1994 un articol cu titlul Anticamera morţii în care, printre altele, găsim următorul pasaj: „Când echipele de chirurgi vin pentru explantare, anestezistul este deja la capul «mortului». În timp ce chirurgii taie şi desfac corpul donatorului de la bărbie până la zona pubiană şi prepară şi scot organele unul după celălalt, anestezistul are sarcina de a controla circulaţia sângelui, respiraţia, temperatura, adică tot ceea ce medicii numesc «funcţiile vitale» ale donatorului. Abia când este fixat şi pornit tubul prin care este injectată perfuzia finală în corpul donatorului, vine momentul când medicii încep să facă glume şi să se descarce prin râs de tensiunea acumulată. Atunci nu mai e nevoie de susţinerea funcţiilor vitale. Abia atunci se dă comanda: Anestezistul se poate retrage.”

Constatarea „morţii cerebrale” îi transformă pe pacienţi în „conserve de organe” (human vegetables). O întreagă ramură medicală, aşa-zisa condiţionare a donatorilor, se ocupă cu „terapia intensivă” a „morţilor cerebrali” care trebuie ţinuţi încă puţin „vii”, cu orice preţ, în scopul recoltării organelor.

În special utilizarea şi prepararea de ţesuturi este acum la mare modă. Aşa-zisa tissue engineering, cu care se transformă ţesuturile donatorilor în produse high tech, este o ramură în creştere. Transplanturile obţinute aici de la un singur donator pot fi împărţite la şaizeci de persoane şi vândute în diverse ţări. În SUA, unde există cele mai multe astfel de firme, se calculează valoarea tuturor părţilor folosibile de la un donator la cca. 250.000 de euro, în condiţiile în care numărul posibilităţilor de utilizare creşte şi el. Acesta este motivul pentru care de mai mulţi ani se specifică pe cardul de donator separat donarea de ţesuturi. „Dacă decizia despre viaţa şi moartea unui om este făcută doar pe baza activităţii creierului”, argumentează neurologul Detlef Linke, „atunci ar trebui să fie tabu orice fel de extragere de ţesuturi cerebrale pentru a le transplanta altor persoane”. Şi totuşi, deja din 1987 neurologii au început şi cu acest gen de proceduri: un medic mexican a transplantat/implantat ţesut cerebral al unor fetuşi avortaţi în creierul unui pacient cu Parkinson. Linke vede în aceste încercări cel mai clar exemplu pentru faptul că medicii ar fi pregătiţi să modifice din nou cândva sau chiar să renunţe la definiţia de „moarte cerebrală”, când asta ar corespunde cu scopurile şi „progresele” medicinei de transplantare.

Deja s-au făcut multe asemenea transplantări de ţesut cerebral la pacienţii cu Parkinson. În curând, speculează neurologul Linke, s-ar putea ca transplantarea de ţesut cerebral să devină mai importantă decât transplanturile de inimă, ficat sau rinichi, întrucât există trei avantaje esenţiale:
*Există o cantitate semnificativă de ţesut cerebral disponibil: fetuşii avortaţi anual în Germania, de ex., corespund cantitativ unui camion întreg de ţesut cerebral.
*Nu prea există probleme cu respingerea – celulele sistemului imunitar nu străpung bariera hematoencefalică, astfel încât ele nu pot ataca ţesutul străin din creier.
*Numărul potenţialilor recipienţi este enorm. Alzheimer, Parkinson, epilepsie, scleroză multiplă, schizofrenie, paralizii, sunt doar câteva dintre bolile pe care medicii vor să le „trateze” prin transplantul de ţesut cerebral.
Articol preluat de pe: http://piersicuta.blogspot.de/2014/01/minciunile-profitabile-ale-stiintei.html
 
Citiți partea a treia a acestui articol

Citiţi şi:

Oamenii de ştiinţă şi-au propus să transforme fiinţa umană într-un cyborg?

Fiinţa umană îşi poate controla stările psiho-mentale controlându-şi undele cerebrale

 

yogaesoteric
27 iunie 2014