Mircea Arman – Între eleganța spiritului și duritatea spadei
Apărută în secolul al VI-lea î.Hr., filosofia elină antică a marcat sfârșitul așa-zisului Ev Întunecat grecesc, o perioadă care a durat mai mult de 1.800 de ani, ea continuând de-a lungul erei elenistice și în perioada în care Grecia și majoritatea țărilor locuite de greci făceau parte din mărețul Imperiu Roman.
Filozoful austro-german Edmund Husserl, fondator al fenomenologiei, care a avut o influență majoră asupra întregii filosofii a veacului al XX-lea, sublinia că o dată cu ivirea filosofiei grecești, precum și cu prima ei configurare în idealizarea consecventă a sensului nou al infinității, s-a realizat, în privința aceasta, o prefacere continuă care, în cele din urmă, va fi ținut laolaltă, indubitabil, în cercul ei de vrajă, toate ideile finitudinii, și cu aceasta întreaga cultură a spiritului și umanitatea acesteia.
La rândul său, filozoful britanic, Alfred North Whitehead a remarcat, poate prea categoric, la un moment dat: „Cea mai sigură caracterizare generală a tradiției filosofice europene este aceea că ea constă dintr-o serie de note de subsol la Platon”. Liniile de influență clare, neîntrerupte, duc de la filozofii greci și elenistici antici la filosofia romană, filosofia islamică timpurie, scolastica medievală, Renașterea italiană și europeană și epoca Iluminismului, dar și filosofia greacă la rândul ei a fost influențată într-o oarecare măsură de literatura de înțelepciune și mitologia mai veche, de cosmogoniile Orientului Apropiat antic, deși amploarea acestei influențe este dezbătută pe scară largă, clasicul Martin Litchfield West afirmând: „contactul cu cosmologia și teologia orientală a ajutat la eliberarea imaginației filosofilor greci timpurii; cu siguranță le-a dat multe idei sugestive. Dar ei au învățat singuri să raționeze. Filosofia așa cum o înțelegem este o creație greacă”.
Acestea fiind spuse, o carte de eseuri originale de excepție despre filosofia greacă, și nu numai, a apărut în 2022 la Editura Tribuna din Cluj-Napoca, intitulată Între spirit și spadă, semnată de reputatul filosof Mircea Arman, ea continuând inspirat-consecvent cercetările și analizele profunde și novatoare din precedentul volum Eseu asupra structurii imaginativului uman (Ed. Tribuna, 2020; în această carte, Arman își asumase ideea rediscutării „imaginativului, ca facultate esențială și distinctiv-umană cu care re-creează lumea din pură transcendentalitate”, ipostaziind cercetarea filosofiei de la preplatonicieni până în postkantianism și aviza că în excursul său nu atât problema imaginativului este noutatea, ci „unghiul din care acesta va fi revăzut, urmând valența raționalității cu care creează lumi posibile cu predilecție în opera de artă”).
Între spirit și spadă este divizată în 22 de capitole, eseuri dar și câteva cronici filosofice, pline de substanță, care ar putea fi focalizate în două mari segmente, nespecificate ca atare, primul despre marea filosofie antică greacă, al doilea despre autori, filozofi și eseiști români. Plecând de la titlu, cartea se situează între valorile superioare ale Spiritului și culturii înalte (high culture), ori spiritul ca factor ideal al existenței; conștiință, gândire, rațiune, inteligență, suflet sau element considerat ca factor de bază al universului, opus materiei; prezente în numeroase eseuri ale cărții armaniene și Spadă, care, dincolo de simbolul stării militare și a virtuții sale principale, vitejia, precum și a funcției, a puterii sale (după Chevalier și Gheerbrant), are un dublu aspect, distrugător și constructiv. De asemenea, Apocalipsa descrie o spadă cu două tăișuri ieșind din gura Verbului, așadar, Mircea Arman apelează, când este necesar, la spadă (metaforic vorbind), la polemică, la pamflet.
În toate eseurile centrate pe marea și inubliabila filosofie elină veche, Mircea Arman analizează și comentează în baza conceptului său propriu, introdus în cartea precedentă, afirmând că întreaga existență este rodul capacității poetice imaginative apriorice și a imaginativului poietic rațional aprioric, văzute ca facultăți fundamentale ale posibilității construcțiilor lumilor posibile raționale, respectiv a realității ca atare și a lumii spiritului ca valoare supremă a existenței. Acest fapt se realizează, potrivit lui Arman, la nivelul subiectivității, a transcendentalului, așa cum afirmă, fără însă să decripteze mecanismele și modalitățile de creație ale realității și lumilor posibile raționale și filosoful german neokantian Ernst Cassirer.
Filosofii și scriitorii greci analizați de Mircea Arman conform conceptului său sunt: Anaximandru, Pindar, Leuccip, Democrit, stoicii, Aristotel, Gorgias, Parmenide, Heraklit și Platon. Din ceea ce a dedus despre conceptul de apeiron la Anaximandru, de exemplu, Mircea Arman consideră că acesta ar putea fi substanța comună tuturor lucrurilor, din care ele apar și mai apoi, în conformitate cu timpul, pier, această idee vertebrând gândirea europeană în variate aspecte și formulări până în contemporaneitate, fiind una dintre ideile fundamentale ale metafizicii occidentale, dar care nu pot fi susținute în afara ideii de substantia sau, în cazul construcției armaniene, de imaginativ poietic aprioric.
În capitolul dedicat filosofiei lui Platon, Mircea Arman este de părere că aceasta nu marchează o revoluție totală a gândirii elene, cât mai degrabă o urieșească sinteză și o fină interpretare a unui material vast, dar preexistent. Metafizica lui Platon, nouă prin abordare, nu face decât să pună în valoare atât latura parmenidiană cât și pe cea heraclitiană a gândirii arhaice, crede Arman, constituind-o într-un tot din care nu va lipsi nici latura mistică, orfico-pitagoreică. Opinia fermă a lui Mircea Arman este că Platon a fost creuzetul în care s-a topit întreg imaginativul arhaic grecesc pentru ca să plăsmuiască, genezeze, ulterior, epustuflanta metafizică grecească. De asemenea, cu aparența unei logici dialectice științifice, gândirea platonică nu este cea care se va impune în constituirea imaginativului poietic rațional aprioric de tip european, subliniază Arman, acest fapt datorându-se unei excluderi in se a contradicției și a logicii contradictoriului pe care le găsim mai degrabă la sofiști și la Aristotel. De la homo mensura și de la dialectica de tip aristotelic se poate vorbi de însăși nașterea imaginativului de tip european, adaugă Mircea Arman, care conchide că Platon va rămâne în interpretarea mistică și mitologică a „stăpânitorilor de adevăr” (Aletheia) antici care au dat imaginativul poietic grecesc. Apropo de mistică și mitologie, potrivit lui E. R. Dodds, Platon a fertilizat, de fapt, prin încrucișare, tradiția raționalismului grec cu idei magico-religioase ale căror origini îndepărtate ar aparține culturii șamanice nordice. De remarcat că în cartea sa Grecii și iraționalul, Dodds face o analiză a interpretărilor succesive pe care gândirea greacă le dădea unui tip specific de experiență umană – un tip de experiență pe care raționalismul secolului al XIX-lea nu l-a luat în seamă, dar a cărui semnificație culturală este acum unanim recunoscută.
Discipolului lui Platon, strălucitul filozof Aristotel din Stagira, îi sunt consacrate două capitole ori eseuri consistente și erudite, „Judecata aristotelică privită ca noțiune ontologică sau ce este logos apophantikos” și „Ființa ca adevăr și problema falsului în Despre respingerile sofistice a lui Aristotel sau despre ludicul logic”, în primul dintre acestea, Mircea Arman susținând că spre deosebire de perspectiva modernă, logică, a analizei conceptului de „judecată”, în filosofia lui Aristotel nu putem vorbi despre o concepție alta decât ontologică a acestui concept, iar sustragerea lui din real și abordarea formal-logică nu are niciun fel de legătură cu ceea ce gândea Stagiritul despre judecată. Arman este de părere că, în mod evident, judecata este un act prin care se afirmă sau se neagă ceva, în raportul pe care intelectul îl stabilește opozitiv cu realitatea, Aristotel numind această judecată logos apophantikos, termen care semnifică tot atât cât „luminează”, „care face să strălucească ceva”.
S-a spus că logica aristotelică, instrumentul științei aristotelice, a fost criticată în același timp de Francis Bacon, această critică va fi continuat în secolele al XIX-lea și al XX-lea, când Frege, Russell și Dewey au reelaborat în profunzime și au generalizat silogistica. Totuși, logicianul român Anton Dumitriu a adus o critică acerbă lucrării lui J. Lukasiewicz, Aristotle’s Syllogistic, from the Standpoint of Modern Formal Logic (Silogistica lui Aristotel, din punctul de vedere al logicii formale moderne), arătând că: „încercările care s-au făcut de către logicienii contemporani de a interpreta logica lui Aristotel în termenii logicii simbolice, nu au nicio bază”. Dacă logica dialectică a lui Aristotel constă într-o metodă de argumentare consecventă, silogistica lui constă într-o teorie a dovezii însăși. În silogistica pe care a stabilit-o, Aristotel arată ce concluzii sunt valabile, iar pentru a face aceasta, el folosește o formă pe care tradiția o numește pur și simplu silogism (traducerea latină a silogismului), din cauza semnificației acestei logici.
Mircea Arman crede, pe bună dreptate, că nu poți cere cuiva care e cât de cât familiarizat cu gândirea Stagiritului să înțeleagă că poți formaliza o judecată care este cu conținut, adică nu poți trata din punct de vedere formal o logică cu conținut, adică o metafizică și chiar mergând mai departe cu acest raționament Arman afirmă că, în pofida unor aspecte tehnice ce ar putea duce cu gândul la desprinderea unei logici explicite aristotelice, nu avem nicăieri de a face cu așa ceva. Înspre finalul acestui eseu, gânditorul român subliniază că modalitatea judecăților, respectiv cele asertorice – care se raportează la real, cele apodictice – care se raportează la necesar sau cele posibile care se referă la imaginativul poietic rațional aprioric, deci la ceea ce este rațional posibil, nu sunt nici ele decât modalități de abordare a realului.
Pe lângă eseurile dedicate filosofiei vechi eline, Mircea Arman a scris și despre unul dintre filozofii săi preferați, Martin Heidegger, poate cel mai valoros gânditor al secolului al XX-lea, din opera căruia a și tradus, alături de Dorin Tilinca, creația sa esențială Sein und Zeit / Fiire și timp (cealaltă traducere aparținând lui Gabriel Liiceanu și Cătălin Cioabă se numește Ființă și timp). Astfel, în capitolul „Adevărul despre Caietele Negre sau ce este gândirea blândă la Heidegger”, Arman crede că problema Caietelor, reprezentând ultima și cea mai întinsă scriere filosofică fundamentală a gânditorului din Meßkirch, este aceea pe care încă din anii 1980 mediocrul Victor Farías, un germanist și publicist chilian controversat, a sesizat-o atunci când semnala indignat chestiunea național-socialismului lui Heidegger, în 1987, când a tipărit cartea Heidegger și nazismul, ce a generat atenție internațională, nemeritată, în opinia mea, el mai editând între timp și Heidegger și moștenirea sa. Neonaziști, neofascismul și fundamentalismul Islamic (2010). Cărțile sale despre Martin Heidegger, de exemplu, au stârnit dezbateri aprinse, în fiecare dintre ele, Farias făcând acuzații de „simpatie nazistă”, printre altele, unele publicații și mijloace media acordându-i mare aprobare pentru aceasta, dar alți autori i-au acuzat cărțile de „argumente unilaterale, tendențioase și falsificări deliberate”.
Arman consideră că problema este una complicată, ea pornind din hermeneutica italiană care acuză antisemitismul transcendental al filosofiei germane care începe odată cu Kant, trece prin Hölderlin și se sfârșește cu Heidegger, acest aspect fiind reluat în ultimii ani de către Peter Trawny, editorul Caietelor Negre heideggeriene, care are o situare oarecum ambiguă și contradictorie și care s-a dorit tranșată de către F.-W. von Herrmann, ultimul asistent al lui Heidegger, cu sprijinul filologic al italianului Francesco Alfieri de la Universitatea Laterană. Însă, ceea ce-l interesează pe Arman nu este problema antisemitismului sau nazismului heideggerian, fie el transcendental sau nu ci, mai degrabă, ce înțelege autorul lui Sein und Zeit prin gândire și care este legătura gândirii cu adevărul. De fapt, punctul fix căutat este însăși Gândirea, care nu este același aspect cu filosofia, cum de atâtea ori subliniază Heidegger în ale sale Caiete Negre și cu toate că întregul proces se desfășoară în timp, spune Arman, este necesar să existe un început care este tocmai gândirea care gândește gândirea – numită de Aristotel proto arhe, adică primul principiu, sau principiul divin și pe care Heidegger îl denumește Gândirea blândă sau gândirea deosebirii.
În acord cu filozoful Andrei Marga, care a scris o impozantă monografie dedicată lui Heidegger (Brașov, Editura Creator, 2021), comentată chiar în cartea de față într-o cronică substanțială, Mircea Arman crede că la gânditorul german Gândirea poate fi definită ca nonfilosofie și nonmetafizică, adică gândire care nu are la bază reprezentarea ci, mai degrabă, ca fiind acea capacitate de a depăși „existândul” (Seiend) și a trece la gândirea ființei prin memorie, adică prin faptul de a înfrânge „uitarea ființei”. În concluzia eseului său, Arman subliniază că gândirea autentică sau gândirea deosebirii cum îi spune Heidegger nu va putea fi niciodată acoperită de trâmbițele politicii, mașinațiunii sau a unor indivizi care în locul adevărului caută senzaționalul și afirmarea de sine.
Citind cartea lui von Herrmann & Alfieri, am observat că Heidegger critică la un moment dat nazismul, susținând că în 1933, anul când el a fost numit rector al Universității din Freiburg, era un fel de „național-socialism vulgar”, prin această expresie referindu-se la lumea, criteriile, exigențele și atitudinile gazetarilor și fabricanților de cultură aflați în funcție și respectați atunci, de aici răspândindu-se în popor o doctrină bine definită cu privire la om și istorie, bineînțeles prin intermediul unui apel lipsit de discernământ la cartea lui Hitler, Mein Kampf. Această doctrină poate fi cel mai bine definită ca „materialism etic”, punctează filozoful meskirchiano-freiburghez, care adaugă că acesta nu se referă la revendicarea plăcerii senzoriale și a desfătării ca lege supremă a existenței (în niciun caz), această expresie fiind utilă în vederea unei „delimitări conștiente de marxism și de interpretarea sa economico-materialistă a istoriei”.
La rândul lor, von Herrmann și Alfieri sunt categorici când afirmă că Heidegger a elaborat o critică necruțătoare a național-socialismului în anii 1930 și 1940, caracterizându-l drept „principiu barbar”, și nu va face niciun secret din opoziția sa față de Adolf Hitler și față de „nebunia” lui.
La rândul său, Andrei Marga, autorul consistentei monografii Heidegger, afirmă că filozoful badenian era preocupat de „opoziția culturii germane la bolșevism și americanism”, dar aceasta venea dintr-un proiect mai vechi decât observarea înaintării celor două pe scena Europei, menționatul proiect fiind cel al „afirmării specificului culturii germane”, ce s-a lărgit cu timpul în proiectul Europei, pe care Heidegger l-a și invocat după 1945, când a fost confruntat cu critici dure privind implicarea sa rectoriană, și nu numai, în susținerea dictatorului de tragică și tristă rememorare Adolf Hitler. Marga mai spune că evreii l-au interesat pe filozoful german în special după 1937, iar Caietele Negre atestă acest fapt, el ținând, după toate indiciile, de situația politico-militară, mai precis de împrejurarea că „în mod evident Heidegger i-a identificat pe evrei ca inamici în război…”. Este însă aceasta întreaga explicație a „antisemitismului” istoriei ființei din Caietele Negre, se întreabă Marga, care este de părere că se cere adâncit motivul „noului început”, asupra căruia Peter Trawny, un cunoscător temeinic al operei lui Heidegger, a atras atenția: evreii sunt confruntați în ideile heideggeriene citate mai sus cu proiectul unei reconstrucții a culturii europene, care la el înseamnă „cultura occidentală”.
Revenind la cartea lui Mircea Arman, în cel de-al doilea segment, neprecizat, nedelimitat, despre filozofi și eseiști români, sunt analizate cărțile și ideile unor autori precum: filozofii și eseiștii Anton Dumitriu, Constantin Noica, Andrei Marga (despre monografia Heidegger), A.I. Brumaru, Gabriel Liiceanu și Alexandru Surdu și poeta Ani Bradea. La Anton Dumitriu, Arman apreciază, printre altele, finețea analizelor, complexitatea informațiilor dar și desăvârșita cunoaștere a limbii eline, fapt care-i permite logicianului traduceri și interpretări surprinzătoare. Comentând volumul de poezie de debut a scriitoarei Ani Bradea, Poeme din zid, Arman consideră că avem de-a face cu o carte care în întregul ei desface și reface o lume, o construiește și o deconstruiește într-un mod, aș spune, epustuflant, și o duce spre Orientul Etern desțelenind sensurile vieții și ale morții prin iubirea văzută ca „loc al Ființei”, o „carte admirabilă a unei poete autentice, ajunsă la deplina maturitate a creației”, constituindu-se într-un eveniment major al poeziei românești contemporane.
În această secţiune a volumului, Mircea Arman analizează și volumul eseistului și filozofului A.I. Brumaru, Forma filosofică, despre care spune că este o carte aplecată asupra spațiului gândirii românești, a matricei noastre filosofice, așa cum apare ea la un Blaga, Noica, Anton Dumitriu, Alexandru Surdu, Eminescu, Nichita Stănescu. În alt segment al cărții armaniene, academicianul Alexandru Surdu este văzut ca „unul dintre puținii intelectuali de elită ai culturii românești” care a rămas credincios ideii de construcție și unitate, de valorizare și internaționalizare a spiritualității românești, filozoful brașovean făcând parte dintre puținii creatori de filosofie și nu de „comentatori și autori de cărți redundante”.
Mircea Arman este câteodată şi polemic, pamfletar chiar, uneori filosoful trecând ușor dar necesar la spadă, simbolic vorbind, cum este cazul capitolelor „Homo oeconomicus sau despre amfibolia spiritului practic” (în care îi atacă, printre altele, pe falșii profeți care anunță triumfător suverana stăpânire a lui homo oeconomicus, care îmbracă „mantia atotacoperitoare a filosofiei neomarxiste și progresiste”) și mai ales în „Despre minciună”, dedicat lui Gabriel Liiceanu, filosoful care în ultimii 20 de ani a devenit mai mult scriitor ori eseist, neglijând cvasi-total să mai creeze un sistem filosofic original.
Cu „speculații și filosofeme de toată mâna” nu poți avea pretenții de „vârf” al filosofiei românești, crede Arman despre Liiceanu, „cu atât mai mult cu cât nici nu ai scris vreo carte care să aibă ceva în comun cu filosofia. Pentru că dacă Jurnalul de la Păltiniș, Epistolarul și încă câteva cărticele care au făcut mult rău tineretului studios din România se cheamă filosofie, și dacă câțiva intelectuali pensionați spiritual sau diferiți ipochimeni care până pe la 30 de ani se considerau «complet idioți» iar la 65 de ani afirmau despre ei înșiși că sunt tot idioți, dar cu mai multă experiență, ridică osanale unui personaj care se crede «patron al spiritului românesc», atunci nu numai că ne putem lua adio de la ceea ce încă numim spiritualitate românească, dar ne și merităm, cu prisosință, soarta”, conchide Mircea Arman, în această foarte bine scrisă, erudită și originală carte, situată între eleganța spiritului și duritatea spadei.
Autor: Iulian Cătălui
Citiți și:
Spiritul și spada
Imaginativul – cheie de boltă
yogaesoteric
1 noiembrie 2023