Misterele fascinante ale druizilor

Înţelepţii unui popor misterios

Druzii, vechii preoţi ai popoarelor celtice, şi-au păstrat până în zilele noastre toate misterele.

Dacă celţii nu au lăsat decât puţine mărturii scrise, druizii nu au aproape nici o moştenire de acest gen pentru istorie. Învăţăturile lor, transmise tradiţional pe cale orală, sunt cunoscute numai prin intermediul scrierilor adversarilor lor istorici sau datorită cronicilor greceşti şi romane. Vagi urme ale tradiţiei preoţilor druizi s-au păstrat, de multe ori deformate, în miturile şi basmele folclorului popoarelor celtice.

Druizii celţi şi brahmanii indieni

Regiunile care au păstrat cel mai bine tradiţia celţilor sunt: Irlanda, Scoţia de Sus, Ţara Galilor, ţinutul Cornway din Marea Britanie. Există păstrate la British Museum numeroase pergamente în care se descrie istoria unui popor misterios, ale cărui cunoştinţe şi nivel de civilizaţie sunt absolut uimitoare.

Cuvântul „druid” provine de la „dru-wed-es” (cel înţelept), care conţine aceeaşi rădăcină ca şi verbul latin „videre” şi care subliniază în acelaşi timp caracterul specific celtic al cuvântului „druid” şi legătura cu limbile indoeuropene.

În mod eronat s-a spus că druizii erau preoţii celţilor. Ei erau înţelepţii, sacerdoţii, cei care asigurau spiritualitatea şi continuitatea credinţei; brahmanilor din India le corespundeau druizii celţi şi flaminii romani.

Ritualurile misterioase ale druizilor includeau elemente de magie, cunoştinţe despre puterea planetelor, astrologie, studiul fenomenelor naturii şi noţiuni despre puterea zeilor nemuritori. Pentru oamenii simplii reprezentau nişte mijlocitori între ei şi divinitate, care îi învăţau despre natura lucrurilor, eternitatea sufletului, suprimarea fricii de moarte şi cultul zeilor. Druizii vorbeau despre reîncarnarea sufletului în corpuri diferite şi cunoşteau legile ascunse ale naturii, dobândind astfel stăpânirea asupra forţelor acesteia.

Istoria, filosofia, astronomia, medicina sau matematicile constituiau esenţa acestei tradiţii răspândite în locuri retrase, adeseori în inima pădurilor.

Puteri fantastice prin ritualuri secrete

Secretul absolut în care erau păstrate cunoştinţele şi ritualurile druidice avea drept efect amplificarea puterii iniţierii. Câteodată anumiţi discipoli primeau o învăţătură superioară, o iniţiere specială, în insule, ca de exemplu, insula Dumet (în faţa estuarului Loirei) sau Anglesey.

De-a lungul întregii lor istorii, galezii au păstrat o reputaţie de experţi, fiind înzestraţi în special în materie de divinaţie.

Un fapt extraordinar era realizat de anumiţi druizi care îşi scoteau ochii de bună voie pentru a-şi spori puterea de clarvedere şi de intuire a viitorului. Această „orbire” consemnată de legende, nu putea fi decât apanajul celor mai remarcabili dintre ei, cum ar fi faimosul irlandez Mog Ruith.

Potrivit unei legende irlandeze, „acesta şi-a pierdut un ochi luptându-se cu un viţel din Alpi, în timpul unei avalanşe, şi pe al doilea şi l-a pierdut deoarece a fixat soarele timp de două zile, tot timpul cât a stat pe cer, până a orbit complet.”

Pregătirea pentru a deveni druid dura 20 de ani

Împărţirea societăţii celtice în trei clase: poporul, nobilii (şi războinicii) şi druizii este, probabil, o reminescenţă a străvechii influenţe indo-europene, deoarece se regăseşte identică în împărţirea societăţii indiene în care cele mai însemnate caste sunt cea a preoţilor brahmani şi cea a războinicilor Kshatrya.

Poporul era supus orbeşte nobililor, având o importanţă extrem de redusă, asemănătoare cu cea a sclavilor antici.

Clasa druizilor era împărţită, la rândul ei, în trei ordine: ovaţii – iniţiaţi ai ştiinţelor; barzii – iniţiaţi ai artelor şi, în mod deosebit, ai poeziei şi muzicii; şi druizii propriu-zişi, iniţiaţi în studii de psihologie şi parapsihologie, psihism şi metapsihism. Mulţi dintre druizii propriu-zişi erau iniţiaţi şi în cele două ramuri ale tradiţiei lor spirituale, fapt care le conferea o pregătire iniţiatică foarte complexă. Dar, toate cele trei ramuri ale iniţiaţilor druizi aveau o orientare de o spiritualitate transcedentală, care domina orice alte preocupări ale lor.

Regula de bază a clasei druidice era non-violenţa. De aceea lor le era interzis portul şi întrebuinţarea armelor. Cu toate aceste, forţa interioară de care dispuneau, dublată de respectul tuturor membrilor societăţii celtice, le conferea un ascendent fără egal asupra populaţiei. Nici cel mai renumit războinic şi nici chiar regele cel mai puternic nu ar fi îndrăznit să se opună unui ordin dat cu cel mai mare calm şi detaşare, sub formă de sfat, de către un druid.

Acest respect şi chiar veneraţie erau împărtăşite şi de adversarii poporului celt. Apăraţi de imunitatea sacră a veşmintelor albe de in, imaculate, druizii puteau merge nestingheriţi peste tot, indiferent de împrejurări, devenind mesageri ai păcii în vreme de conflicte.

Spre deosebire de poporul profan, care cultiva un panteism tolerant la orice asimilare, druizii credeau într-o divinitate unică, căreia nu-i menţionau numele, ci o considerau Unicul Creator a tot ceea ce există.

În domeniul social, druizii vegheau asupra îndrumării spirituale şi religioase a poporului, rezolvau diferendele publice şi particulare şi decideau dacă un individ sau un grup era sau nu vinovat de acuzaţiile care i se aduceau. Pedeapsa acordată era interzicerea participării la ritualul religios, ceea ce echivala cu excluderea din societate. Cei declaraţi vinovaţi deveneau un fel de persoane indezirabile, paria.

Druizii erau conduşi de un şef unic, având o autoritate supremă. El era ales pe viaţă şi îşi desemna sucesorul încă din timpul vieţii. Oricare celt putea deveni druid, cu condiţia, binenţeles, de a trece prin şcolile speciale, examenele şi iniţierea supremă, de o spiritualitate profundă, care încununa pregătirea ce dura în general 20 de ani!

Celţii şi extratereştri

În lucrarea „Celţii şi extratereştri”, cercetătorul modern al vechii civilizaţii celtice E. Coarer-Kalondan Gwezenn-Dana, iniţiat în anumite mistere ale spiritualităţii druidice, realizează un studiu foarte interesant al surselor mitologice (cânturi, poeme, basme) referitoare la acest popor misterios. După descoperirile sale susţinute şi de citate semnificative din surse folclorice, celţii ar fi avut cunoştinţe tehnice foarte avansate, dublate şi de o anumită pregătire psihică, ce se apropie de antrenamentul pentru dobândirea puterilor paranormale şi, în plus, au avut şi întâlniri cu civilizaţii extraterestre care le-au dezvăluit multe din secretele lor.

Ghicirea viitorului

Înainte de a întreprinde o acţiune importantă, druizii observau zborul păsărilor, ţipătul lor şi tot felul de semne divine pe care apoi le interpretau. Zborul corbului era un mijloc reputat, „sigur” pentru a prezice soarta unei acţiuni. Irlandezii au numit această pasăre, printr-un joc de cuvinte intraductibil, „druizii-păsărilor”.

Druizii însărcinaţi cu „ghicitul” cursului evenimentelor aveau darul, în primul rând, de a uşura angoasele politice şi militare ale elitei cavalerilor. Druidul, prin ştiinţa sa, nu înceta să îl asigure pe rege de viitorul lui, protejându-l prin practicile sale. Ei gravau descântece divinatorii pe baghete din lemn de tisă, acest arbore fiind considerat ca cel mai favorit divinaţiei.

Alţi druizi recurgeau la o roată de lemn, „roata care vâsleşte”, care simboliza principalul atribut al zeului Taranis, Jupiterul galic. Această roată devenea mai mult decât un simbol solar, ea reprezenta roata cosmică.

Arma bacteriologică

Se pare că ei cunoşteau arma bacteriologică, deoarece în multe povestiri se menţionează faptul că atacatorii insulelor celtice era decimaţi de epidemii bruşte, chiar în timpul luptelor sau în timp ce se retrăgeau. Dacă apariţia unei epidemi cauzate de greutăţile războiului  ar putea fi posibilă o dată, de trei ori la rând este deja o „coincidenţă” stranie.

Zeii celţi călătoreau în care zburătoare

Întâlnirile dintre celţi şi cei care ulterior aveau să facă parte integrată din mitologia lor, sunt extrem de interesante. Mijloacele de locomoţie ale zeilor erau cel puţin foarte ciudate pentru omul de rând care consemna în poveştile sale întâlnirea dintre oastea condusă de căpetenia celţilor, Cuchulan şi zeiţa Badb: „Ei văzură în faţa lor un car la care era înhămat un singur cal roşu. Calul nu avea decât un picior. Oiştea carului îi străpungea corpul, iar capătul oiştei îi ieşea prin frunte. În car era o femeie roşie, cu sprâncene, mantie şi tunică toate roşii. Mantia era atât de lungă, încât atârna între roţile din spate ale carului, măturând pământul.”

Descrierea este uimitoare şi arată clar efortul unui profan de a traduce în limbajul epocii sale ceea ce vedea şi îi era de neînţeles. Evident, „cal cu un picior alerga străpuns de oişte” este o imagine ce nu are nici o legătură cu carele şi caii obişnuiţi, cunoscuţi povestitorului. Dar cum ar fi putut acesta să numească un mijloc de locomoţie când cel mai eficient pe care îl cunoştea era carul?! Mai mult decât atât, la apropierea oştenilor, din motive necunoscute, „femeia, carul şi calul s-au transformat într-o pasăre mare şi neagră care a dispărut în zbor”. Nu trebuie să ne mire această descriere, deoarece în mintea unui povestitor al acelor vremuri, ceea ce zboară nu poate fi decât „pasăre”; astăzi noi numim aparatele de zbor necunoscute – „farfurii”.

Şi pentru ca misterul să fie complet, la plecare pasărea a „spus”: „Grellach se va numi de acum încolo Grellach doluid”. Grellach, în traducere „noroi”, era numele locului unde avusese loc întâlnirea, datorită faptului că era o zonă mocirloasă, pe malul unei ape. Dar Grellach doluid înseamnă „noroi de nesuportat”. Ce a făcut noroiul inofensiv să devină de nesuportat după coborârea carului celest? Un răspuns simplu ar fi impurificarea cu elemente radioactive datorate sistemului de propulsie al carului…

Tancuri-amfibii acum 4000 de ani!

Redăm un fragment dintr-o gesta (poveste tradiţională irandeză):
„Într-o zi, locuitorii din Connaught s-au adunat pe malurile Shannonului. Ei văzuseră în Shannon două animale ciudate a căror spinare era înaltă cât munţii. Aceste animale se băteau. Din boturile lor ţâşneau jerbe de flăcări care atingeau norii. Lumea dădea năvală din toate părţile la auzul vuietului. Ieşind din apă, cele două animale ajunseră pe mal. Sub ochii mulţimii adunate, din ele ieşiră doi porcheri. Ochal, regele geniştilor din Connaught, le ură bun venit.
– Ce aventuri aţi mai avut? întrebă el.
– Aventuri destul de obositoare, răspunseră ei. Aţi văzut doar singuri ce am făcut. Timp de doi ani am fost transformaţi în animale preistorice şi am trăit pe fundul apei. O să fie nevoie să ne transformăm din nou, pentru ca fiecare să-şi poată dovedi forţa.”

Este de admirat talentul de povestitor al artistului care s-a străduit să redea într-un mod atât de realist-poetic, o bătălie dintre două tancuri amfibii înarmate cu aruncătoare de flăcări.

De altfel, existenţa vehiculelor submersibile este confirmată şi de alte surse. Atunci când Bress (unul dintre conducătorii legendari ai celţilor) a fugit din faţa unei năvăliri duşmane, a fost căutat de tatăl său, Elatha, pe coastele irlandeze, care a folosit pentru aceasta un vas de argint ce naviga pe sub apă.

Efectele muzicii celtice

„Lug, Dagda şi Ogme (trei zei protectori care au luat  efectiv parte la luptele dintre celţi şi invadatori) porniră în urmărirea duşmanilor. Şefii acestora, crezând că sunt suficient de departe pentru a nu mai fi ajunşi, au intrat într-o casă, pentru a mânca. Au aşezat harpa lui Dagda agăţată de zid. Dar Lug, Dagda şi Ogme au pătruns cu îndrăzneală peste ei, surprinzându-i. Dagda se adresă harpei : <<Vino!>>. Recunoscând vocea stăpânului, harpa se desprinse de pe perete şi se întreptă atât de repede spre Dagda, încât în drum ucise nouă oameni. Se aşeză în mâinile zeului care începu să cânte. Acesta a cântat trei piese muzicale care au demonstrat virtuozitatea marelui artist. Prima piesă produse somnul profund al asistenţei, a doua – râs, şi a treia – gemete şi lacrimi. Atunci Dagda interpretă din nou prima piesă şi profitând de somnul tuturor, cei trei plecară teferi din tabăra duşmanilor.”

Aceste trei bucăţi muzicale au rămas celebre în arta celţilor. Chiar în zilele noastre, urmaşii acestora urmăresc să ajungă din nou la această performanţă.

Autorul lucrării „Celţii şi extratereştrii” povesteşte cum a asistat el însuşi la demonstraţia realizată de un harpist breton care a reuşit să adoarmă în câteva minute un băieţel foarte agitat. Piesa interpretată de el nu era nicidecum monotonă şi adormitoare, ci o înşiruire măiestrit interpretată pe note grave, ritmate.

Copilul s-a liniştit ca prin farmec, s-a cuibărit în braţele mamei sale şi, în două minute, a căzut într-un somn adânc din care cu greu a mai fost trezit.

În loc de concluzie

Misterele fascinantei civilizaţii a celţilor, păstrătoare a unei tradiţii de mult apuse şi impregnată de iniţierea spirituală a druizilor, nu pot fi epuizate în câteva articole. S-ar putea vorbi foarte mult despre magia lor ritualică, metodele lor de antrenament pentru dezvoltarea puterilor paranormale, despre locul şi rolul femeilor în societatea celtică, despre regele Arthur şi cavalerii Mesei Rotunde şi, mai ales, despre iniţiatul druid cunoscut lumii întregi sub numele de Merlin (în galeză Myrddin). Legătura sacerdoţilor druizi cu fiinţele subtile ale naturii, supremaţia pe care aceştia o exercitau asupra elementelor fizice, mistificărilor ulterioare referitoare la ritualuri şi sacrificii, toate acestea sunt provocării pe care le lansează istoria încă nedescoperită a vechilor populaţii, din a căror amintire au mai rămas numai legendele…

yogaesoteric
ianuarie 2008