Misterele uimitoare ale Bucureștiului: orașul secret subteran (II)

Citiţi prima parte a articolului

Construcții secrete speciale

Ceea ce se cunoaște în mod oficial despre Casa Poporului (partea subterană), este o nimica toată în comparație cu istoria regiunii Bucureștiului de astăzi care în vechime era o alternanță de păduri și mlaștini cu dealuri calcaroase și un bogat bazin de ape curgătoare.

De la regiunea Călugăreni și până în Bucureștiul de acum, se întindeau o serie de munți calcaroși de mici dimensiuni, scobiți în subteran și traversați de numeroase canale – unele inundate (despre aceste aspecte astăzi nici nu se șoptește în școli) care se întindeau pe mai multe sute de kilometri, plecând de la Dunăre, din regiunea Orșova, mergând apoi pe o linie neregulată, când mai aproape, când mai departe de cursul Dunării, urcând la un moment dat puțin spre nord și trecând prin regiunea Călugăreni și București, apoi cotind iarăși către sud și mergând aproape paralel cu Dunărea.

Regiunea de pădure și munți calcaroși tociți pe care s-a amplasat mai târziu Bucureștiul, a atras atenția dacilor pentru numeroasele ascunzători subterane de mari dimensiuni, dar și prin canalele lungi săpate în peretele de calcar, acestea putând fi ușor amenajate și adaptate diverselor scopuri.

La început, dacii au utilizat aceste cavități și galerii pentru a stoca rezerve strategice de alimente, piei și blănuri. Cu timpul la suprafață s-a format încă din perioada antică staulul și mai târziu târgul de animale, pe care în Evul Mediu avea să se dezvolte la un moment dat și așezarea umană de mai târziu.

Primul care a sesizat potențialul strategic al Bucureștiului a fost domnitorul Vlad Țepeș, fiind și cel care a făcut primele amenajări „moderneˮ ale tunelurilor subterane. Mai târziu, peste amenajările făcute de Țepeș alți domnitori au construit obiective de mascare și prelungiri sau altfel de amenajări.

Este demn de reținut faptul că de la Curtea Domnească a lui Țepeș pleacă un canal care trece pe sub Hanul lui Manuc după care se ramifică în trei direcții diferite: unul merge înspre Universitate cotind înspre Cișmigiul de azi (fost munte calcaros și împădurit care avea la bază o mlaștină de dimensiune medie) loc unde mai târziu (începând din perioada regelui Carol I) s-au amenajat obiective strategice de foarte mare importanță, alături de „centura fortificatăˮ a Bucureștiului și altele. Un alt canal pleacă de la Curtea Domnească spre ceea ce azi numim Palatul Parlamentului, iar cel mai important și mai lung, cel de-al treilea, spre Parcul Tineretului (fosta Mlaștină Cocioc). Pe vremea lui Țepeș, acolo era un munte de dimensiuni mari, parțial împădurit și înconjurat de cea mai mare mlaștină din această regiune, deci o fortăreață de netrecut! Acolo, pe vârful muntelui și în mijlocul pădurii, avea ieșirea tunelul lui Țepeș. Astăzi, locul ieșirii este mascat de Crematoriul Cenușa. Poate mulți dintre bucureșteni s-au mirat de ce un crematoriu are statut de obiectiv militar și nimeni nu poate să se apropie la mai puțin de 300 de metri de acesta, fiind interzisă fotografierea sau filmarea zonei.

În plus de asta, toate mânăstirile din apropierea Bucureștiului sunt de fapt amplasate pe schema unor importante galerii subterane, ale căror porți de acces le maschează cu această ocazie. Ca exemplu în această direcție avem fostul Sanatoriu TBC, actualul Palat și restaurant Lebăda.

Obiective strategice secrete

La lucrările de reamenajare a Castelului Peleș, o importanță deosebită avută în vedere de echipa de arhitecți și constructori, au avut formațiunile subterane. Construcțiile realizate în zonă au fost integrate în cadrul unor scheme de amenajări ce cuprindeau atât obiective aflate la suprafață, cât și cele din subteran. La schimbarea regimului și preluarea puterii de către comuniști, toate aceste obiective strategice au fost preluate și administrate. Din anumite rațiuni au fost numite persoane credibile ce urmau să le conserve și să le administreze, pentru a le ține departe de ochii și mâinile comisarilor sovietici. Chiar dacă poate părea o poveste SF și greu de crezut, chiar și la acea vreme, comuniștii români s-au ferit de amestecul prea „adâncˮ al rușilor în treburile și istoria României.

Cu această ocazie, la preluarea Castelului Peleș, inventarierea și administrarea acestui obiectiv, foștii agenți ai serviciilor secrete regale (ai Siguranței) au prezentat rapoarte de activitate și evident, s-au oferit să-și exercite pe mai departe atribuțiile în slujba noului regim. De la ei s-au aflat informații care i-au șocat pe noii „administratoriˮ, aceștia la rândul lor întocmind rapoarte detaliate pe care le-au trimis către conducerea superioară de Partid.

În urma acestor rapoarte s-a decis conservarea imediată a obiectivelor respective (fapt pentru care intrările în zonele subterane au fost zidite și mascate cu diverse construcții de suprafață, nu doar la Peleș ci și la toate mânăstirile și așezările fortificate din Carpați și Moldova, acestea fiind toate așezate în schema unor amenajări subterane strategice) și menținerea lor în stare de neutilizare, precum și la ștergerea oricăror urme și dovezi, fapt pentru care majoritatea foștilor agenți secreți, care dețineau astfel de informații, au sfârșit în accidente și condiții suspecte. Cei care au fost numiți de comuniști să administreze pentru o scurtă perioadă de timp astfel de obiective au fost apoi relocați și numiți în funcții de comandă (pentru a putea fi încărcați de responsabilități și să facă obiectul unei supravegheri permanente, deci să înțeleagă că este necesar să păstreze tăcerea) la alte obiective.

Marile șantiere din perioada comunistă, cum au fost cele pentru construirea marilor baraje, ale lacurilor de acumulare, ale tunelurilor transmontane, mine și prospecțiuni miniere, au servit (pe lângă scopul declarat oficial) și la mascarea unei serii de lucrări de foarte mare amploare (ce implicau dislocarea unor mari cantități de pământ) și care era necesar să fie cumva ascunse de ochii celor curioși. Despre Canalul Dunăre – Marea Neagră, precum și despre Casa Poporului – cu privire la care toată lumea este impresionată de dimensiunile exterioare ale acesteia, totuși mici în comparație cu cele „interioareˮ din subteran – se emit tot felul de opinii în acest sens.

Mai ales în ultimii 25 de ani, tot mai puțini sunt cei care știu că sub Parcul Tineretului există o structură uriașă de beton, realizată pe 6 niveluri, în formă de potcoavă, capabilă să adăpostească 20.000 de persoane. Aceasta se întinde de la intrarea în Palatul Copiilor, Sala Polivalentă, Orășelul Copiilor până sub Cimitirul Bellu. În toate punctele menționate mai sus există porți de intrare, cea principală fiind pe strada Secerei, în apropiere de Palatul Copiilor. Pe această poartă există o atenționare care interzice staționarea în fața ei, poarta fiind păzită din interior de personal „civilˮ. Sub protecția anonimatului, un responsabil din cadrul unui serviciu public a confirmat faptul că structura a fost construită în anii ’60, aceasta fiind inclusă în măsurile pentru cazuri de forță majoră (calamitate sau război). Structura a fost finalizată în anul 1974, înainte de inaugurarea Sălii Polivalente. Ulterior, au fost aduse îmbunătățiri pe durata lucrărilor de construcție al Palatului Copiilor.

Toate acestea sunt amplasate în schema marilor galerii subterane. De pildă, la Insula Sfântul Pantelimon, unde Grigore Ghica a construit în anul 1735 Mânăstirea și Spitalul Pantelimon (parțial demolate de regimul Ceaușescu), unde în prezent este Complexul de agrement și Hotelul Lebăda, pleacă un tunel de mari dimensiuni (șosea pietruită) care leagă acest Palat de alte obiective similare, respectiv Palatul Ghica și Mânăstirea Plumbuita.

Toate aceste mânăstiri și palate, deși au fost construite la intervale mari de timp unul de altul, nu au fost amplasate întâmplător, ci pe schema unor galerii subterane de mari dimensiuni. Clădirea A.S.E. (clădirea veche), palatele și mânăstirile enumerate mai sus, regiunile în care au existat dealuri calcaroase de dimensiuni relativ mari și mlaștini importante (Cișmigiul și Parcul Tineretului de azi, dar și fostul munte tocit pe care este amplasat actualul Palat al Parlamentului etc.), toate acestea sunt așezate pe obiective subterane strategice și maschează porți de acces către ele.

Obiective actuale care sunt poziționate pe importante galerii subterane secrete:

– Palatul Cotroceni (fondat de Prințul Șerban Cantacuzino, amenajat ulterior și extins de Ferdinand, când s-a extins legătura subterană până la Clinceni, via Fortul Domnești);
– Palatul Mogoșoaia (la 14 km de București, construit în anul 1702 de Constantin Brâncoveanu);
– Palatul Ghica (ridicat de domnitorul Dimitrie Ghica în anul 1822);
– Palatul Știrbei (construit în anul 1835);
– Palatul Șuțu (a aparținut marelui postelnic Costache Grigore Șuțu, fiind realizat în 1834, astăzi Muzeul de Istorie și Artă al Municipiului București după ce fusese muzeul PCR, punct nodal aflat deasupra străvechilor galerii subterane, în apropierea locului unde comuniștii au construit obiective subterane strategice de dimensiuni foarte mari, situate sub Intercontinental);
– Palatul Universității (1857-1869) este o construcție ridicată după planurile arhitectului Al. Orașcu și K. Storck, împreună cu Palatul Șuțu, s-a amplasat pe una dintre cele mai mari cavități subterane naturale care a fost amenajată și utilizată succesiv, începând cu perioada antică a dacilor, ale căror urme se pot găsi aproape peste tot în București și în apropierea acestuia (situri arheologice importante există în comuna Pantelimon, în apropiere de Palatul de pe insulă);
– Palatul de Justiție (1890-1895) și
– Palatul Cantacuzino.

Citiţi şi:

Tăblițele de la Sinaia: folclor urban sau o istorie reală?

Arhiva omenirii ascunsă sub Sarmizegetusa

yogaesoteric
23 octombrie 2019