Una din marile greșeli ce bântuie spiritul veacului nostru este perspectiva defavorabilă prin care este privită instituția cenzurii. Bineînțeles, acest fapt își poate avea originea, în primul rând, într-o opinie deformată asupra ei.
În mod normal, individul actual reacționează cvasi-instinctual, respingând ab initio orice inițiativă de „cenzură”, fără a sta să analizeze care îi sunt temeiurile, mijloacele și cauzele. Eroarea de perspectivă asupra „cenzurii” provine mai ales din pervertirea realizată în epoca modernă, sub regimurile totalitare, asupra acestei noțiuni. Astfel, căutând să își însușească legitimitatea unei instituții cu o vechime de câteva milenii, guvernămintele secolului al XIX-lea și al XX-lea au folosit cenzura pe post de mijloc represiv, coercitiv al libertății de exprimare și acțiune, împotriva oponenților regimului.
Totuși, e o mare nedreptate să privim o instituție socială într-atât de longevivă și eficientă prin prisma experienței recente din viața publică. În continuare, nu vom expune originea propriu-zisă a acestei noțiuni, ce a suferit un lung și anevoios proces de cristalizare în tradiția și sistemul dreptului european (dar nu numai), ci vom trece în mod concret la primele ei manifestări, întărite cu putere juridică și teologică.
Astfel, în timpul Republicii, în anul 443 a. Chr. a fost instituționalizată pentru prima oară cenzura. Aceasta reprezenta o magistratură menită să ușureze serviciul celor doi consuli (magistrați cu un statut separat și superior) în realizarea recensământului, așadar a plasării cetățenilor în clasele-caste cenzitare ce dominau aparatul organizatoric statal, înscriindu-i în triburi și centurii. În număr de doi și aleși din cinci în cinci ani, cenzorii mai aveau importanta funcție de a verifica dacă cetățenii (trebuie să menționăm că prin „cetățean” nu se înțelege, în această perioadă, orice locuitor al Urbei, ci doar capul de familie, pater familias, care era răspunzător juridic pentru toți cei aflați sub puterea sa) respectau tradițiile privitoare la bunele moravuri. În cazul constatării neîndeplinirii acestora, ei puteau lua măsuri și acționa în consecință cu dreptul sacralizant.
Dintre funcțiile cenzorilor, aceasta din urmă merită reținută pentru implicațiile avute pe plan social în toată perioada Republicii. Hotărârea lor avea o valoare suverană, neputând fi contracarată nici măcar de veto-ul tribunului plebeu, care – în genere – se putea opune oricărei decizii luate de un magistrat roman, indiferent de gradul său. Această „cenzură”, din punct de vedere axiologic, s-a impus ca o necesitate într-o societate care suferea un influx imens de populație extraurbană, neobișnuită cu moralitatea strictă și rigidă ce domina până atunci viața socială a ginților.
Chiar după ce instituția ca atare și-a pierdut din importanță, în timpul Principatului lui Augustus, funcțiile sale au fost cu atât mai mult întărite și transferate parțial unor funcționari imperiali, însărcinați să se ocupe cu „cenzurarea” morală a cetățenilor.
Mai apoi, odată cu dispariția cenzurii ca magistratură, în timpul Dominatului lui Dioclețian, funcția de cenzor moral suprem revine Împăratului, autointitulat după moda orientală Dominus et Deus.
Astfel, se poate observa, în mod cert, că instituția cenzurii a fost o măsură benefică și salutară în societatea romană, o măsură ce a fost capabilă dacă nu să oprească, cel puțin să încetinească procesul de disoluție a valorilor tradiționale, mos maiorum.
Totuși, ne putem întreba, ce relevanță are pentru societatea actuală o asemenea noțiune, având în vedere mai ales reacția automată de respingere, stârnită de simpla ei evocare. Paradoxal, tocmai în postmodernitatea noastră, sărăcită spiritual, dar și moral, este necesară o „cenzură” puternică în acest sens. Întotdeauna, boala unei comunități se vindecă nu prin complacerea în mediul septic, ci prin măsuri de eradicare a acestuia.
E firesc, o astfel de inițiativă, fie și doar în stadiul de demers filosofic, nu va stârni altceva decât respingere, poate chiar ironie. Postmodernitatea a făcut greșeala de a interpreta în moduri greșite multe din exegezele legate de moralitate. A se lua, de pildă, Nietzsche. Preluat în mod absurd de către fel de fel de libertini și existențialiști visători, i s-a acordat marele premiu de „imoralistul filosofic nr. 1”. Nimic mai amuzant, având în vedere că Nietzsche dorea frângerea moralității epocii sale tocmai fiindcă aceasta era decadentă, degenerată și „imorală” in sine.
E foarte ușor a prelua tinichele lingvistice scoase din context precum „morala sclavilor”, „reevaluarea tuturor valorilor”, „zdrobirea idolilor”, „dincolo de Bine și de Rău”, fără a căuta care era sensul dorit de autor. E inutil să subliniem modul în care Nietzsche era un adorator obsesiv, aproape fanatic al moralității romane, de tip virtus, morală pe care el o considera puternică, bărbătească și demnă de un supraom, pe care o punea în opoziție cu moralitatea contemporană lui, a micii burghezii revoluționare, anti-tradițională, în esența ei. Pentru urmașii săi a fost foarte simplu să selecteze doar ceea ce li se părea acceptabil, iar în numele uzurpat al lui Nietzsche să mânuiască eronat „ciocanul” pus la dispoziție, strivind totul, fără discernământ. Și astfel, ne-am trezit în plină epocă „imorală”, „amorală”… post-morală.
Unde era nevoie de cenzură și aceasta a lipsit cu desăvârșire? Exact în clipa când numele acestei instituții a fost pervertit, până esența ei a devenit de nerecunoscut: în prima jumătate a secolului al XX-lea. Un existențialism de prost gust (iar aici îl avem în vedere pe Sartre) s-a revărsat în Occident, răspândind falsa și amuzanta idee a „libertății de esență”, ca și cum trăirea interioară a unui om este un joc colorat de Lego, ale cărui piese el le poate rearanja după bunul plac și capriciu. Această linie de gândire s-a extins și asupra unor alte curente, precum feminismul (iar aici ne referim la Simone de Beauvoir), ce au accentuat și mai mult disoluția axiologică a Occidentului.
Pe moment, efectele acestor paradigme nu s-au resimțit frapant. Dar acum, după jumătate de secol, într-o iluzorie post-istorie (care, în sine, nu e o existență atemporală, ci o existență cronofagă), le simțim precum un ciocan în piept. Cel mai vizibil efect este, probabil, disoluția entității familiale, redusă la simplul consimțământ legal, fără nicio implicație autentică de ordin moral sau sacru. Un cui imens în sicriul instituției familiale a fost bătut, fără îndoială, de feminismul anti-sexist al lui Beauvoir. Determinând femeia să se prevaleze de așa-zisele „îndatoriri stereotipe”, mai precis cele conjugale și familiale, ruptura s-a accentuat în cadrul unei structuri ce a încetat să mai dețină elemente complementare. Prin mimetism, femeia a acționat la preluarea rolului masculin în societate, fapt dăunător atât pentru ea, cât și pentru bărbat. Acesta, la rândul său, a căzut în cealaltă extremă, prevalându-se de rolurile sale esențiale, despre care a fost îndoctrinat că sunt tot niște „stereotipii”.
Citiţi şi:
Feminismul bizar şi satanica Nouă Ordine Mondială
Oamenii eminamente buni, ce sunt caracterizați de o moralitate înaltă, au deloc întâmplător un creier diferit
Despărţirea dreptului de morală: Cazul revoltător al homosexualităţii
yogaesoteric
3 februarie 2017