Adevăruri şocante pe care nu o să le găsiți niciodată în presa «sistemului»! Dialog «la gura sobei» cu istoricul Corvin Lupu despre Decembrie 1989 (4)

«Pleacă ai noștri, vin ai noștri, noi rămânem tot ca proştii»
(DEZVĂLUIRI ULUITOARE)

Citiți a treia parte a articolului

Marius Albin Marinescu: Să revenim la evenimentele din 1990. Cum a mai reacționat Securitatea la presiunea pusă de noul regim pe oamenii ei?

Corvin Lupu: Una din marile supărări ale cadrelor fostei Securități era faptul că la centru exista o influență mare a ministrului Militaru și a generalului Logofătu, cel împuternicit încă din 22 decembrie să răspundă de preluarea Securității de către Armată. Din calitatea de comandant al Academiei Militare, Logofătu fusese unul dintre cei care au orchestrat diversiunile criminale care au condus la numeroși morți și răniți și era cunoscut că nu-i agreează pe securiști. Tocmai el a fost numit să-i „stăpânească”. În același timp, ministrul Militaru reactivase un mare număr de generali și colonei care fuseseră trecuți în rezervă în perioada ceaușistă, ca urmare a certitudinilor, în unele cazuri și doar a suspiciunilor, în alte cazuri, de colaboraționism cu sovieticii. Toți aceștia aveau ură pe Securitate, instituția care îi deconspirase.

Cel care oprimase cel mai mult Securitatea fusese ministrul Militaru, cel care a și contribuit direct la moartea mai multor ofițeri importanți de securitate și care crease o mare parte a diversiunilor în urma cărora au avut loc morți năprasnice, dintre care, la Otopeni, una dintre diversiuni a reprezentat un adevărat măcel. Eu am mai publicat despre aceste diversiuni „teroriste”.

Modalitatea de declanșare a diversiunilor era simplă. Unități ale Trupelor de Securitate erau atenționate de noii lor șefi din M.Ap.N. că există informații certe că într-un anumit loc acționează sau urmează să acționeze teroriști, iar subunități de trupe de securitate erau trimise în respectivul loc pentru a neutraliza acei teroriști. Concomitent, unor unități/ subunități M.Ap.N. li se dădea informația că în respectivele locuri acționează teroriști și li se cerea să-i elimine. Asemenea situații s-au petrecut în mai multe zone ale țării, ceea ce ne-a făcut să credem că într-adevăr a existat un plan de declanșare a unui război civil în România, având ca principali adversari M.Ap.N și M.I. Eu nu am găsit argumente zdrobitoare în direcția existenței unui asemenea plan. Orice cunoscător își dă seama că un proiect de acest gen ar fi fost agreat de multe forțe, cel puțin de către statele vecine care aveau în decembrie 1989 aspirații teritoriale ferme și dovedite: Ungaria, Iugoslavia și Bulgaria, dar această realitate nu este suficientă pentru a argumenta științific existența unui asemenea proiect.

Este cert că în primele două zile după arestarea lui Ceaușescu, 22 și 23 decembrie, aceste diversiuni au avut ca unul din scopurile principale și compromiterea, neutralizarea și capturarea comandanților rămași loiali lui Nicolae Ceaușescu și legislației de atunci: Nuță, Trosca, Mihalea, Moraru. Toți au fost uciși fără milă, ca și Milea. Alte explicații logice și coerente s-au dat afirmându-se că, de fapt, nu s-a dorit un război civil în toată regula, ci s-a dorit crearea unui cadru de insecuritate care să justifice menținerea stării de necesitate pe întregul teritoriu al țării, justificarea „necesității” de a-l asasina pe Ceaușescu și de a ține poporul în casă, la televizor, unde erau bine manipulați, timp în care Iliescu&Co să-și consolideze puterea și să-i elimine pe posibilii veleitari în ale conducerii României. Starea de necesitate s-a prelungit până în februarie 1990.

Marius Albin Marinescu: Starea de necesitate a fost decretată de Ceaușescu.

Corvin Lupu: Starea de necesitate s-a decretat într-un moment în care, practic, Ceaușescu nu mai controla puterea, nu mai avea mijloace de comunicații și nu mai era liber. Ea a fost decretată de puciști, cu complicitatea lui Silviu Curticeanu, colaborator al conspiratorilor, pentru a avea argumente să acționeze împotriva oricărei persoane sau grup social care s-ar fi opus „emanaților”.

Marius Albin Marinescu: Acest gen de diversiune la care v-ați referit dumneavoastră s-a întâlnit și la Sibiu.

Corvin Lupu: Da, în 22 decembrie, începând cu ora 10.30, diversiunea a fost folosită împotriva Miliției, ca urmare a ordinelor primite de locotenent-colonelul comandant al Garnizoanei Sibiu, Aurel Dragomir, de la generalii puciști Hortopan și Stănculescu, sub motivația că Miliția și principalii ei comandanți (Nuță, Mihalea, Moraru) nu a trecut de partea „poporului”, adică a conspiratorilor. Lt-col. Dragomir a părăsit imediat punctul de comandă nr. 2, situat la Spitalul Militar din Sibiu, de unde purtase convorbirile cu șefii puciștilor care au preluat comanda Armatei după împușcarea lui Milea și s-a întors la sediul U.M. 01512 (astăzi Academia Forțelor Terestre Nicolae Bălcescu) unde a ordonat ferm: „Luptăm cu Miliția!” În acest timp, cadrele de miliție disperate dădeau telefoane și încercau să se refugieze la U.M. 01512. Șefii Miliției Municipale l-au sunat pe ofițerul de securitate C.I. al U.M. 01512, lt. col. Mircea Lomnășan, care i-a sfătuit pe milițieni să treacă strada și să se adăpostească la unitatea M.Ap.N. În paralel, tuturor militarilor M.Ap.N. din unitate li s-a spus că vor fi atacați de Miliție și să tragă în Miliție și în milițieni. A urmat un măcel împotriva milițienilor, 23 dintre ei fiind uciși și mulți alții răniți, bătuți, torturați, arestați și ținuți în bazin etc. În clădire s-a tras cu tunul, cu aruncătoare de grenade și cu mitralierele.

Marius Albin Marinescu: Cu securiștii se războiau mai puțin.

Corvin Lupu: La Sibiu, ca și la București, în primele ore ale confruntărilor între M.Ap.N. și M.I., comandantul Aurel Dragomir nu a ordonat acțiuni împotriva Securității, care fusese prima instituție care a acționat împotriva lui Ceaușescu și devenise partenera lui Stănculescu în arestarea lui Ceaușescu și a comandanților rămași loiali lui. În 22 decembrie 1989, între orele 8.30 și 14.00, în toată țara, Armata și Securitatea au acționat în comun, în cea mai bună înțelegere. După ora 14 și ceva, când a vorbit Iliescu la televiziune despre securiști ca fiind o clică de teroriști, de criminali ceaușiști, a început presiunea militară asupra Securității și a început și să se tragă în clădirea acesteia din Sibiu, cât și presiunea pusă pe Securitate prin răspândirea de acuzații false, unele dintre ele chiar de domeniul fantasmagoriilor.

În toată țara, sub pretextul pericolului pe care îl genera faptul că șefii Inspectoratului General al Miliției nu trecuseră de partea conspiratorilor, cu excepția unuia dintre adjuncți, generalul Romeo Câmpeanu, ofițer de securitate loial lui Iulian Vlad, Stănculescu a ordonat supravegherea sediilor M.I. și punerea lor sub pază militară, ceea ce a intimidat cadrele și a fost o garanție a „loialității” lor față de puciști și față de noua putere. Referindu-mă la „fantasmagorii”, am în vedere zvonurile potrivit cărora securiștii circulau prin tunele cunoscute doar de ei și, din loc în loc, ridicau capacele canalelor, mai omorau niște trecători pașnici și-și continuau drumul.

Apoi, nebunia cu mini-submarinele construite pentru ape de mică adâncime cu care securiștii s-ar fi deplasat pe Cibin și alte prostii colosale care circulau în oraș. Enormitățile care au fost rostite de iudeo-„revoluționarii” din televiziune, în frunte cu Brateș (apa otrăvită, centrul de sânge aruncat în aer etc), au fost crezute de majoritatea populației orașului Sibiu și a țării. Nu mai este cazul să vă amintesc faptul că la TVR „Liberă”, Brateș&Co, cu camerele de luat vederi, au luat de fapt vederea românilor și i-au orbit. În acest fel, ura împotriva Securității, acumulată în jumătate de secol, s-a mărit exponențial.

A doua zi, pe 23 decembrie, a avut loc diversiunea din Cimitirul Municipal din Sibiu, victime căzând două echipaje A.B.I. ale Trupelor de Securitate.

În orice caz, diversiunile au fost coordonate de noua putere a lui Ion Iliescu și puse în executare de ministrul Militaru (nume real Lepădat, țigan). Ele au fost îndreptate împotriva unor forțe ale M.I., cu scopul evident de a le determina pe acestea să reacționeze și, în acest fel, să se poată „dovedi” că M.I.-ul este cel care a tras, a ucis, a produs fenomenul terorist-diversionist, a produs uriașele daune materiale etc.

Marius Albin Marinescu: Aici cred că ați atins un punct important al discuției noastre. Înțeleg că sunteți de părere că răspunderea pentru fenomenul terorist-diversionist de după 22 decembrie 1989 aparține conducerii țării, respectiv lui Iliescu, Brucan, Roman, Militaru etc.

Corvin Lupu: Categoric! În momentul în care au trebuit să dea declarații despre ororile comise în România în primele zile de după 22 decembrie, unii dintre făptuitori au acreditat ideea că între 22 și 27 decembrie ar fi fost „vid de putere”, deci, nu răspunde nimeni. Or, nu a fost niciun moment vid de putere. Din clipa în care Ceaușeștilor li s-au întrerupt legăturile telefonice, li s-a blocat accesul în buncărul prezidențial, lui Ceaușescu i s-a tăiat sonorul de la stația prin care a dorit să se adreseze poporului de la balconul etajului I al sediului C.C. al P.C.R. și din clipa în care ofițerii Direcției a V-a i-au înconjurat cu opt luptători și i-au băgat în lift pentru a-i scoate pe acoperiș și a-i duce cu elicopterul, din acel moment toată puterea a fost gestionată de Armată și de Ministerul de Interne, prin generalii Stănculescu, Ștefan Gușe și Iulian Vlad.

Degeaba au apăsat Ceaușeștii pe butoane să oprească liftul și s-au blocat între etaje… Era „liftul istoriei”! Puciștii erau deciși să-l scoată cu forța din sediul puterii și să-l ducă la moarte. Din acel moment, Stănculescu cu Armata și Vlad cu Securitatea au neutralizat comandanții loiali lui Ceaușescu, i-au omorât, iar la începutul după-amiezii, la sediul M.Ap.N., în prezența reprezentanților tuturor instituțiilor de forță din România, Ion Iliescu a fost investit cu șefia statului, iar generalul Militaru cu șefia Armatei. În sediul M.Ap.N. se aflau generalii sovietici Mihailov și Bociaev, cei care au inspirat principalele decizii ale acelei zile memorabile.

Marius Albin Marinescu: Cum a reacționat Stănculescu la numirea generalului Militaru?

Corvin Lupu: Este cert că decizia au luat-o marii planificatori de la Moscova. De altfel, în dimineața de 22 decembrie, 25 de minute după împușcarea lui Milea, respectiv la ora 9.00, la sediul M.Ap.N. au ajuns generalii sovietici Mihailov și Bociaev, cei care au inspirat principalele decizii ale acelei zile memorabile. Traducerea a fost asigurată de colonelul Lupoi, tatăl căpitanului „revoluționar” Lupoi, ulterior ministru, care a vorbit de mai multe ori la televiziune în acele zile, erijându-se în reprezentant al Armatei. Dar, translatorul i-a comunicat fiului său decizia sovietică de numire a lui Militaru, iar tânărul, pe atunci, Mihai Lupoi a fugit la televiziune și l-a anunțat pe generalul Militaru ca fiind noul ministru al Apărării, cea mai importantă funcție în acele momente.

Marius Albin Marinescu: Nu cumva șeful Securității era cel mai important?

Corvin Lupu: Șeful Securității a fost cel mai important după rănirea lui Milea, cât timp l-a avut pe Ceaușescu în mâna sa. După ce l-a predat pe Ceaușescu celor de la armată și după intrarea Securității în subordinea M.Ap.N., generalul Vlad și-a pierdut mult din influență, cu atât mai mult cu cât tuturor le era frică de el și-l considerau incomod că știa totul despre toți. Vlad a continuat să comande, transmițând ordinele noii puteri, până în 31 decembrie 1989, când a fost arestat ritualic, derutant, arestare cu multe semnificații ascunse.

Marius Albin Marinescu: V-am întrerupt.

Corvin Lupu: Cel care l-a informat pe Stănculescu că nu el va fi numit ministrul Apărării, a fost Ion Iliescu. După mulți ani, Stănculescu a declarat că sovieticii l-au impus pe Militaru în funcția de ministru al Apărării Naționale. Stănculescu avea ambii bunici de sex masculin de etnie rusă. Fuseseră ofițeri, unul general, altul colonel în armata țaristă și, după revoluția bolșevică, s-au refugiat în România și s-au căsătorit cu românce. Au fost oameni bogați. Unul dintre bunici a fost chiar înrudit pe departe cu țarul Nicolae al II-lea. Totuși, generalul Stănculescu nu a avut dificultăți de cadre. Este posibil ca în perioada interbelică bunicii săi să fi fost contactați de serviciile române de informații și, mai mult ca sigur, ei să fi cooperat cu statul român, inclusiv după 1945. Nu am cercetat situația aceasta și nu este sigur că s-au mai păstrat documente. Din arhivele secrete s-a furat mult… Generalul Stănculescu a fost recrutat ca informator al Securității de către generalul Constantin Nuță, în perioada în care acesta comanda Direcția a IV-a de Contrainformații Militare a D.S.S. Generalul Ștefan Alexie, un apropiat al generalului Vlad, ne povestea că în anul 1989, la nunta fiului generalului Stamatoiu, la Cercul Militar Național, soția lui Victor Athanasie Stănculescu se lăuda cu bijuteriile țariste pe care le purta la gât, urechi și mâini. Atunci nu știa că va fi omorâtă…

În ciuda relației cu sovieticii și a rolului foarte mare pe care l-a jucat în evenimentele din decembrie 1989, dosarul de securitate al lui Stănculescu menționa relațiile sale foarte strânse cu unul dintre rezidenții de la București ai serviciului britanic de spionaj MI 6, reprezentantul firmei Rolls Royce, cetățeanul britanic de etnie română George Pop, cu care generalul avea întâlniri neraportate, ceea ce contravenea regulamentului. Agentura sovietică de la București l-a considerat mereu pe Stănculescu ca fiind agent britanic, de aceea au căutat să-l scoată din Armată și să-l numească la Ministerul Economiei.
Pe această linie, mai este ceva important de semnalat, anume doborârea pe 28 decembrie 1989 a unei aeronave AN-24, avându-l la bord pe spionul britanic Ian Henry Perry, care acționa sub acoperirea de jurnalist.

Marius Albin Marinescu: Poate relatați acest moment foarte important al evenimentelor. Cred că îi interesează pe cititorii noștri.

Corvin Lupu: Pe 28 decembrie 1989, echipajul aeronavei AN-24 a companiei TAROM compus din Chifor Ioan (38 ani), pilot-comandant, Valter Jurcovan (31 de ani), copilot, Moldoveanu Mihai (35 ani), instructor de zbor, Marghidan Elena (35 ani), însoţitoare de bord, Bănică Petre (41 ani), însoţitor de bord şi Cristea Gelu (33 ani), mecanic de bord, a decolat de la aeroportul Internațional Bucureşti-Otopeni, cu destinaţia Belgrad. Prin ordin al noii conduceri a țării, spațiul aerian al României era închis. Niciun aparat nu avea voie să se ridice de la sol. Antiaeriana avea ordin să doboare orice aparat detectat de radare. Cursa a fost solicitată de generalul Stănculescu, sub pretextul nevoii aducerii de sânge din Iugoslavia, invocându-se în mod neadevărat că „dictatorii-criminali” au făcut un mare număr de victime și spitalele din România nu mai aveau sânge pentru operații și transfuzii. În avion se mai afla şi agentul britanic Ian Henry Perry (24 de ani), sub acoperire de fotoreporter la ziarul britanic Sunday Times. De la Belgrad, Perry urma să schimbe avionul, cu unul pentru Londra. Se bănuieşte că britanicul avea asupra sa câteva casete video filmate de el în timpul evenimentelor, alte casete video realizate în Bucureşti de mai mulţi corespondenţi străini și înscrisuri.

Grupul de mai mulți agenți britanici din care făcea parte Ian Henry Perry a acționat în București. Perry a fost și în sediul C.C. al P.C.R. Agenții britanici au locuit în Hotelul Intercontinental. Nu puteau pleca toți cu avionul, pentru a nu atrage atenția autorităților militare române și serviciilor străine. Ei l-au desemnat pe Perry să scoată din țară materialele culese, după care, probabil, intenționau să părăsească România pe alte căi. La scurt timp după decolare, deşi zborul era ordonat de generalul Stănculescu, iar avionul se afla pe calea aeriană indicată în planul de zbor, avionul TAROM a fost doborât de o rachetă AA, la 50 km de București. Epava avionului a fost găsită în pădurea Mălinoasa, în apropierea comunei Vişina din județul Dâmboviţa, la 12 km nord-vest de divizionul 182 Rachete AA – Boteni.

M.Ap.N. și Parchetul Militar au refuzat orice fel de anchetă, în ciuda solicitărilor repetate ale familiilor celor decedați, încălcându-și obligațiile stabilite prin legile în vigoare. Câteva mențiuni sunt importante. Din după-amiaza de 22 decembrie 1989, generalul Nicolae Militaru era ministrul Apărării. El ar fi fost cel împuternicit să dea ordinul de zbor și de atenționare a forțelor AA ale Aviației Militare. Generalul Stănculescu ocupase funcția de șef al Direcției de Înzestrare a Armatei, iar ulterior de ministru al Economiei. Este cert că Militaru nu a susținut în evenimente serviciile britanice, el fiind racordat la cele sovietice. Stănculescu, în schimb, după cum am relatat anterior, fusese în atenția contraspionajului românesc pentru legături neraportate cu serviciile secrete britanice. El conspirase cu generalii ruși și le promisese să-și trădeze țara, ceea ce a și făcut. Le promisese în vara anului 1989, la Balaton, fapt pe care l-a recunoscut în finalul vieții.

Sovieticii nu agreau ca serviciile britanice să culeagă informații din România, din proximitatea K.G.B./G.R.U. și privitor la evenimente în care serviciile sovietice erau puternic ancorate, într-o țară pe care o considerau ca fiind „de drept” în sfera lor de influență, ceea ce era adevărat. Aici trebuie căutată cheia doborârii avionului AN-24 al Companiei TAROM.

Marius Albin Marinescu: Interesant.

Corvin Lupu: Dar am făcut lungi divagații și ne-am abătut de la firul discuției. Revenind la reacția Securității în fața presiunii noii puteri și a „lanțului” cu care o legase aceasta, în lunile următoare loviturii de stat, un moment important a fost cel din zilele de 16-19 februarie 1990.
În 16 februarie 1990 a fost destituit generalul Nicolae Militaru din funcția de ministru al Apărării Naționale. Destituirea sa a fost operațiune condusă din umbră de generalul Stănculescu, dar nici unele cadre ale fostei Securități nu au fost străine de aceste manevre. Rolul decisiv l-a avut Comitetul de Acțiune pentru Democratizarea Armatei (C.A.D.A.), care a fost o formă de revoltă în interiorul Armatei, fapt interzis prin lege, dar tolerat tacit.

C.A.D.A. a cerut destituirea ministrului Militaru și amenința cu extinderea revoltei, ceea ce putea deveni foarte periculos pentru stabilitatea internă a țării, în condițiile în care aveau loc multe mișcări de stradă și în care în întreprinderi nu se prea lucra, străzile orașelor erau pline de oameni de la periferia societății, restaurantele erau pline de pierde-vară, care ușor puteau și ei ieși în stradă, iar situația putea scăpa de sub control. Destituirea lui Militaru și numirea lui Stănculescu a fost dorită și de Securitate. Unul dintre oamenii Securității care a acționat în direcția influențării deciziei de eliberare din funcție a lui Militaru a fost Gelu Voican-Voiculescu. În 12 februarie 1990 el a avut o întâlnire cu membrii C.A.D.A. care a fost filmată și transmisă la televiziune, în ciuda opoziției conducerii țării. Ofițerii din C.A.D.A. au făcut impresie bună, au prezentat nemulțumirile lor și au făcut ca eliberarea din funcție a lui Militaru să fie agreată de opinia publică. Destituirea lui Nicolae Militaru a fost susținută și de locotenent-colonelul M.Ap.N. Mircea Chelaru, generalul de astăzi, care pe atunci comanda Direcția a III-a de Contraspionaj a Securității și aderase la C.A.D.A. În ziua de 5 iunie 1990, C.A.D.A. a recunoscut că a acționat pentru destituirea generalului Militaru.

Dar cea mai mare încercare prin care a trecut gruparea Iliescu a fost manifestația din Piața Universității din perioada 22 aprilie – 15 iunie 1990. În data de 22 aprilie 1990, un grup de bărbați, care ulterior nu s-au mai manifestat în prima linie, au blocat Piața Universității și au declarat-o zonă liberă de neocomunism, ceea ce era o dovadă a caracterului anti-Iliescu al manifestării. Ulterior, s-au strâns în piață mii de oameni de bună-credință, care nu făceau parte din niciun complot, care nu aveau cunoștință de conflictul surd între conducerea de stat și cadrele fostei Securități. Cadrele fostei Securități erau nemulțumite de marginalizarea unora dintre colegii lor, de campania mediatică împotriva Securității și de faptul că noua instituție a S.R.I., în acea etapă istorică, nu avea nici pe departe influența fostei Securități, iar cadrele S.R.I. nu aveau încă nici pe departe privilegiile de care se bucuraseră pe timpul regimului trecut.

Până la publicarea unei lucrări ce cercetare aplicată a evenimentelor din primăvara anului 1990, pot să vă spun că Securitatea a fost implicată tare în declanșarea și în desfășurarea acelor evenimente din Piața Universității.

După înființarea Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, au fost desecretizate unele dintre dosarele de colaboratori ai Securității ai multor personaje active în Piața Universității. Nu am să mai dau o listă cu nume, chiar dacă ea este verificabilă, pentru că nu doresc să atrag reacțiile unuia sau altuia, pentru că și așa am spus destule. Am să mă rezum la două nume, Marian Munteanu, cel care a deschis balconul clădirii Universității pentru vorbitori, el fiind președintele Ligii Studenților din Universitatea din București și la Stelian Tănase, viitorul președinte al GDS, grup preponderent evreiesc, înființat de Silviu Brucan (Saul Brukner) și finanțat de Soros, director al Realitatea TV și al Televiziunii Române. Degeaba neagă Marian Munteanu, are dosar de informator din 1988. La fel și mulți, mulți alți „piețari” activi.

Ca urmare a evenimentelor deosebit de destabilizatoare pentru conducerea țării și a nevoii de control informativ asupra teritoriului țării, colonelul Filip Teodorescu a fost numit de Iliescu și de Măgureanu prim-adjunct al directorului S.R.I. și împuternicit cu reconstituirea și lărgirea rețelelor informative, ceea ce a rezolvat situația de serviciu a majorității zdrobitoare a foștilor securiști. Tot în această perioadă a negocierilor între Securitate și Iliescu, generalul Vasile Ionel, șeful Statului Major General, agent important al G.R.U., despre care Stănculescu a spus că era șeful agenturii G.R.U. în România, a ieșit public, inclusiv la TVR „Liberă” și a reabilitat ofițerii de securitate în bloc, ceea ce a fost un semnal evident de schimbare a orientării noii puteri față de Securitate și o pace nedeclarată a F.S.N. cu aceasta. Din acel moment, securiștii s-au aliniat în spatele lui Ion Iliescu, uitând că acesta i-a scuipat și i-a făcut teroriști și criminali. Această aliniere nedemnă în spatele principalului asasin al celor aproximativ 1000 de morți de după arestarea lui Nicolae Ceaușescu, poate fi interpretată și ca pe o recunoaștere tacită a acuzațiilor pe care li le-a adus Ion Iliescu, cel pe care ei îl apăraseră în ultimii ani ceaușiști, acuzații formulate public începând cu amiaza zilei de 22 decembrie. Din acel moment, toate forțele implicate în „revoluție” și-au dat mâna în scopul ascunderii adevărului despre evenimente. În paralel, pe nevăzute, „pe sub masă”, își mai dădeau lovituri, aruncând vina unii pe alții.

Încheierea „cu succes” a negocierilor dintre reprezentanții fostei Securități și noua putere a condus la o tentativă a unor grupări de a încheia manifestația continuă din Piața Universității. Unul dintre cei mai vocali susținători ai ei, Marian Munteanu, a propus încetarea manifestației, imediat după alegerile din 20 mai 1990. Alte grupări nu au fost de acord cu oprirea manifestației, dorind continuarea ei și răsturnarea de la putere a lui Ion Iliescu.

Violențele din piață, care, după cum se vede, nu au aparținut majorității de bună-credință a luptătorilor anticomuniști, l-au „îndreptățit” pe Ion Iliescu să aducă minerii, armata, poliția și pe aceia dintre securiști care îi erau devotați și să reprime sângeros manifestația. Generalul Stănculescu, deși era ministru în funcție al Apărării a preferat să stea în străinătate, iar generalul Vasile Ionel a susținut că i-ar fi cerut lui Iliescu să nu implice armata în represiune, dar Iliescu nu l-a ascultat. Cu ocazia represiunii, câțiva dintre agenții Securității care au întreținut presiunea asupra lui Iliescu au fost pedepsiți crunt, inclusiv Marian Munteanu, unii fiind bătuți, alții arestați și întemnițați.

Una dintre mizeriile regimului iudeo-bolșevicului Iliescu, transformat peste noapte în iudeo-capitalist, privitoare la fenomenul Piața Universității a fost acuzația fantezistă și repetată potrivit căreia Piața Universității a fost o creație legionară. De altfel, după cum o țară întreagă a avut ocazia să vadă, regimul politic actual continuă să se lupte cu fantomele Mișcării Legionare, cu uriașa sa moștenire culturală, morală și națională, promovând falsul privitor la istoria ei și o legislație punitivă nedemocratică și fățiș antiromânească.

Citiţi şi:
CNSAS a primit ordin să ascundă că Gelu Voican Voiculescu a fost turnător al Securității (III)
Manipularea mediatică şi loviturile de stat. Cazul pseudo-revoluţiei române
Masonerie, bombe şi servicii secrete

yogaesoteric
26 iunie 2017