Destinul femeii în orizontul civilizației arabe

De bună seamă, există un Orient al occidentalilor, concept cultural bazat pe alteritatea reprezentării, așa cum există și unul de proximitate, configurat în culturile est-europene; dar există până la urmă, așa cum s-a spus, și un Orient al orientalilor, construct autoreflexiv al oamenilor locului. Pentru cei din afară, el apare la prima vedere ca o pată de culoare, imagine, manifestare. Emergenta în experienţa sa profundă este posibilă, cât poate fi, prin actul, amintit, al alterităţii, al deschiderii spre celălalt.

În acest sens, este cunoscută condiţia femeii în lumea islamică în general și în aceea arabă în particular. Chiar și în acest din urmă spaţiu cultural, ne întâmpină diferenţe care fac inadecvate generalizările grăbite, contrazise de evidentele manifestări specifice ale prezenţei femeii în viaţa comunităţii și în aceea a familiei. Legat de cele câteva însemnări ce urmează, ele nu fac decât să atingă subiectul. Mă poate oarecum ajuta abordarea lui comprehensivă.

Nu m-aș fi gândit să notez ceva în cauză dacă nu aș fi dat întâmplător peste un CD cu muzica arabă, cumpărat cu ceva ani în urmă, în Egipt. Acolo navigasem cu ai mei mai pe tot Nilul spre amonte, poposind, de fiecare dată uimiţi, la miraculoasele mărturii ale trecutului. A fost o lecție, nu neapărat de viziune romantică, despre faptul că, în ce privește plăsmuirile culturale, trecutul poate pune în plan secund prezentul; în grandoarea lor, ruinele erau mai vii decât prezentul precar. Nilul, acvatică coloană vertebrală a întinsului deșert, rămâne fermentul vieţuirii popoarelor riverane.

Reîntorși spre Hurgada, am urmat apoi coasta Mării Roșii, îmbarcându-ne la un moment dat pe un fel de submarin cu care aveam să imersăm în adâncul de basm al faunei marine. Era ca un vis neptunic din care refuzam să ne trezim. Irealul episod ne urmăreşte încă. Revenind la ţărm, am cumpărat, la insistenţele unuia dintre prea numeroșii vânzători ambulanţi, CD-ul pomenit. Iar astăzi, regăsindu-l în coperta unui album, dau să-l ascult cu gândul la alte treburi, când, deodată, mă copleșesc armonii fremătătoare și ritmuri de o particulară expresie vibrantă, pe cât de neobișnuite pentru mine, pe atât de cuceritoare. Am lăsat totul la o parte, subjugat, precum într-o poveste arabă, de lumea mirifică deschisă imaginației. Cele vreo zece piese, diferite între ele ca ritm, acord muzical și eufonie, erau interpretate de aceeași voce feminină, caldă și clară. Modulaţiile ei, degajând o stare de împăcare cu lumea, păreau a evoca povestea vieţii de zi cu zi din microuniversul său existenţial. De la fiorul liric la vibraţia acută, toate respirările sonore palpitau plinătatea și bucuria de a fi, ale pozitivităţii faptului însuși al vieții.

Mă miram, ignorant, cum de este posibilă senzaţia exultând atâta vitalitate într-o cultură și o artă subsumate definitoriu metafizicii destinului dominator, când nu strivitor, până și în gesturile și reacțiile diurne, marcate ritualic în lumea pustiurilor arabe. Uitam însă că marea de nisip, de un galben infinit vălurit, provoacă mentalul sporindu-i vitalitatea. Cu diferențele de rigoare, pusta maghiară, cu atât mai mult nesfârșitul orizont rusesc conduc și ele, în ordinea lor, la reacția compensatorie a intimităţii care, plonjând în preaplinul de sine, rupe zăgazurile autolimitației dând obiectivare expresivă gândului, imaginației, visării, dansului și cântecului. Însă în muzica egipteană ce ascultam, exultanța se însoțește cu cenzura ce o menține în echilibru emoțional.

Un aer de împăcare, spuneam, se impune sufletului. Pot oare descifra în acesta condiția femeii arabe, constrânsă la servituți domestice opuse, prin tradiție, afirmării sale extrafamiliale? Totodată, ludicul nu lipsește, cum te-ai aștepta, încât incantațiile rămân pline de imbold vital, dar filtrat. Se întrevede aici taina, discreția încărcata de sensuri a spațiului domestic, microlume a prezenței modelatoare a femeii.

Ceea ce este, socot, nota particulară a muzicii arabe în cauză – notă nu de aspect formal, ci de fond, deci de spiritualitate genuină –, stă în modul în care dimensiunea stenică a vieții trăite se raportează la componenta de fatalism ce totuși – paradoxal? – o însoțește prin acorduri grave, adânci, intrinseci însuși discursului sonor celui mai vital.

Aș dori să-mi pot lămuri impasul explicației prin descifrarea tipului de fatalism subsecvent mentalului arab, oglindit și în compozițiile muzicale în cauză.

Moira miturilor grecești exprimă soarta insului decisă de voința zeiască, voință manifestă și sursă directă de autoritate divină în raport cu muritorii. Dincoace însă, destinul omenesc se susține într-un alt tip de fatalism, după cum se întrevede. Acesta nu operează ca voință divină personalizată și, se înțelege, exterioară insului; dincolo de ce poate pretinde dogma, e o realitate metafizică imanentă, cuprinsă în însuși câmpul global al vieții, e forța ei sincretică: nici conștiința de sine faustică ori luciferică hotărându-și autocrat soarta, nici exterioritate decizională înstrăinată. E instinctul imersiv-modelator al vieții, ordine a lumii, glas interior al suflării omenești. Așezat pe fundamentul fatalismului de tip colectiv-ființial, destinul insului spiritualităţii arabe ține de corpul comunităţii, ca parte organică în raport cu care se justifică pe sine. Dacă vocația alterităţii, compensatoriu revendicată fondului său individualist de către omul occidental ia forma deschiderii individualităţii spre ,,ceilalți” ca la alte entităţi atomare, vocația pe care aș numi-o fatalist-destinară, proprie omului deșertului arab, legitimează apriori condiția insului, însăşi individuația sa, prin totalitatea comunitară și de credința din care acesta face originar parte.

Dacă se refuză prin definiție gestului libertinar al omului revoltat, emers modelului vest-european, totuși sentimentul fatalist al vieții nu-l transformă pe omul mișcătoarelor dune în sclav înlănţuit. Acest tip de fatalism, conducând la o anume viziune destinară, induce acceptarea naturală a ţesăturii de determinări care întemeiază viața. Nu avem însă de-a face cu o acceptare neproblematizantă, de tip minor, mecanic; e acceptarea ca împăcare cu soarta, vădind o subiectivitate care nu se declară pe sine drept scop al lumii, ci caută mântuirea în realitatea integrativă. Aici dramatismul, chiar sentimentul tragic nu lipsesc. Ele nu sunt însă atât atitudini, stări omenești obiectivate orgolios, ci sunt atribuite lumii ca lume, în care insul trăieşte.

Pe fundalul metafizic preconstituit, impactul muzicii arabe aici comentate este copleșitor; ea dezvăluie tragismul, altfel atât de real, al lumii înseși, întrucât ea tocmai există.

Pasul greu și cadențat al caravanei pe mişcătoarele nisipuri, sugerat artistic de Ravel, este pasul destinului ca imanență a lumii. Acesta îmi pare a fi și sensul acordurilor răscolitoare, când dinamice, când elegiace, ascultate pe neașteptate.

de Ioan Humă

Citiți și:

Opt lucruri pe care femeile din Arabia Saudită nu le pot face decât cu permisiunea clară a bărbaţilor

Al-Kindi și viziunea arabă primară asupra divinității

Un avertisment cutremurător pentru Europa ce provine de la directorul Centrului de drept arab şi musulman

 

yogaesoteric
20 iunie 2018