Problema eului (1)

de Rabindranath Tagore,
laureat al Premiului Nobel pentru literatură 1913

La un pol al fiinţei mele, eu sunt una cu arborii şi cu pietrele. Acolo trebuie să recunosc domnia legilor universale. Acolo zace, adânc şi mai adânc, fundamentul fiinţei mele. Puterea stă în faptul că e organic cuprinsă în lumea universală şi e în deplină comunitate cu toate lucrurile.

Dar la celălalt pol al fiinţei mele, mă deosebesc de toate. Acolo, linia egalităţii am frânt-o şi stau singur, ca individ. Eu sunt unic, sunt eu însumi, sunt fără egal. Toată greutatea universuluinu nu e în stare să zdrobească această individualitate a mea. Ea se ţine dârză, cu toată uriaşa gravitație a lucrurilor. Pare mică după înfăţişare, dar în realitate e mare. Căci ea se menţine împotriva puterilor ce vor s-o despoaie de distincţia ei şi s-o prefacă în pulbere.

Acest rol al pidestalului eului care iese la lumină din adâncul întunecat şi nepătruns, mândru de particularitatea lui, mândru că a dat formă unei idei unice, individuale, a creatorului lumii, idee ce nu se repetă în universul întreg. Dacă această individualitate s-ar distruge, chiar fără să se piardă un atom de materie măcar, bucuria creatoare, care era cristalizată în ea, dispare. Suntem absolut desfiinţaţi când ni se răpeşte această particularitate, această individualitate, care e singurul lucru ce-l putem numi numai al nostru propriu şi a cărui pierdere este în acelaşi timp o pierdere pentru întreaga lume. Înalta ei valoare e că nu-i comună. Şi de aceea numai prin ea putem să ne unificăm cu universul, într-un înţeles mai adânc, ca şi cum, fără să ştim, ne-am odihni în sânul lui particularitatea noastră.

Universul îşi caută necontenit împlinirea în mic. Şi necesitatea de a ne păstra această individualitate este de fapt necesitatea universului care lucrează în noi. A ne bucura de infinit este a ne bucura de noi înşine.

Că omul socoteşte această particularitate a eului, cel mai preţios bun al său, o dovedesc suferinţele pe care le îndură pentru ea şi păcatele pe care pentru ea le săvârşeşte. Omul însă a devenit conştient de ea, prin faptul că a mâncat din pomul cunoştinţei. Ea l-a adus la ocară, la crimă şi la moarte şi totuşi îi e mai scumpă decât orice paradis unde eul doarme în nesfârşita nevinovăţie şi siguranţă în poala naturii mame.

Menţinerea acestei individualităţi înseamnă pentru noi luptă şi suferinţă necontenită. Şi de fapt unitatea de măsură a valorii sale e această suferinţă. O faţă a acestei valori se cheamă jertfă; ea exprimă cât ne-a costat. Cealaltă faţă se cheamă câştig; ea exprimă cât am izbutit. Dacă eul n-ar însemna nimic altceva decât suferinţă şi jertfă, n-ar putea avea nici o valoare pentru noi şi în nici un caz n-am îndura voit asemenea jertfă. Atunci, fără îndoială, nimicirea de sine ar fi ţinta supremă a omenirii.

Dar dacă există un folos corespunzător, dacă eul nostru nu sfârşeşte în neant, ci în plinătate, atunci e clar că însuşirile lui negative, jertfa şi suferinţa îndurate pentru el, ni-l fac cu atât mai preţios. Că de fapt aşa este, au dovedit-o cei ce au cunoscut însemnătatea pozitivă, a eului, şi-au luat cu bucurie asupră-le răspunderea şi au adus, fără şovăire, toate jertfele.

După această introducere, va fi uşor pentru mine să răspund la întrebarea adresată de unul dintre auditorii mei: dacă nu cumva distrugerea eului n-ar fi socotită în India ca ţinta supremă a omenirii.

Mai întâi, să nu pierdem din vedere faptul că  omul nu-şi exprimă niciodată gândurile în aşa fel ca să fie literalmente înţelese, afară de cazul când este vorba de lucruri de toate zilele. Foarte adesea vorbele omului nici nu sunt grai, ci numai mimica vocală a unui mut. Ele pot prea bine să ne facă să bănuim gândurile lui, cu atât mai mult vorbele au nevoie să se exprime prin contextul vieţii lui. Aceia care încearcă să le prindă înţelesul cu ajutorul dicţionarului, ajung numai până la zidurile casei, fără să descopere uşa pe unde să intre. De aceea învăţăturile marilor noştri profeţi dau loc la înţelegeri fără sfârşit, când încercăm să le înţelegem după vorbă în loc să le realizăm în propria noastră viaţă. Oamenii pedepsiţi cu darul tipicăresc sunt nişte nenorociţi, veşnic ocupaţi cu năvoadele şi pierd din vedere pescuitul.

Nu numai în budism si în religiile indiene, dar si în crestinism se practica idealul lepedării de sine cu toata căldura. Creștinsmul porunceste renunțarea la această viață, moartea e simbolul eliberării omului de viața care nu-i adevarata existență. E același lucru ca NIRVANA, simbolul stingerii lămpii.

Ideea tipică pentru India este aceea că adevărata eliberare a omului este eliberarea de AVIDYA, de neștiință. Neștiința noastră ne face să credem că eul nostru, ca eu, ar fi ceva real, că și-ar avea în sine înțelesul deplin. Dacă avem această falsă idee despre eu, încercăm să trăim așa fel încât să facem din acest eu scopul suprem al vieții noastre. Astfel suntem osândiți la dezamăgire. Când cineva îi pregătește eului său un ospăț cu cea mai mare îngrijire, aprinde focul fără să aibă aluat pentru pâine; focul arde și se mistuie până la ultima scânteie, ca un monstru care își mistuie proprii pui și moare.

Într-o limbă necunoscută, vorbele ne stau înainte în chip supărător. Ele ne rețin, dar nu ne spun nimic. Ca să dezlegăm aceste lanțuri de cuvinte, trebuie să ne eliberăm de AVIDYA, de neștiință și după aceea spiritul nostru își găsește libertatea în gândirea pe care ele o cuprind. Dar ar fi nesecotit lucru să zicem că am putea înlătura necunoașterea limbii înlăturând cuvintele. Nu, când am ajuns la cunoașterea desăvârșită a limbii, rămâne fiecare cuvânt la locul lui, acum nu ne mai împiedică, ci ne lasă să trecem mai departe și ne duce la cugetare care înseamnă eliberare. Astfel, numai neștiința ne încătușează în eul nostru, facându-ne să credem că el ar avea un scop în sine și ne stânjenește să vedem în el ceea ce trece peste marginile lui. De aceea zice înteleptul: „Liberați-vă de AVIDYA”, cunoașteți-vă adevăratul suflet și smulgeți-vă de sub puterea eului, care vă ține prizonieri.

Când ajungem la adevărata noastră ființă, ajungem la libertate. Artistul ajunge la libertatea lui de artist când și-a găsit idealul în artă. Atunci se eliberează de anevoiasele încercări de a imita, de râvna după favoarea mulțimii. DHARMA nu ne distruge ființa, ci ne-o împlinește.

Cuvântul sanscrit DHARMA care se tălmăcește de obicei cu religie, are în limba noastră o însemnătate mai adâncă. DHARMA e natura cea mai lăuntrică, esențialul adevăr imanent al lucrurilor. DHARMA este scopul final al existenței, care lucrează în noi. Când savârșim răul, rănim DHAMA noastră, adică natura noastră cea mai intimă.

Dar aceasta DHARMA, care constituie adevărata noastră natură, e nevăzută fiindcă e ascunsă adânc în noi. Așa de adânc ascunsă, încât s-a crezut că păcătoșenia ar fi natura omului și numai prin grația specială a lui Dumnezeu ar putea unii să se mântuie. Aceasta e ca și cum ai spune că natura seminței ar fi ca ea să ramână închisă în coajă și numai printr-o minune specială ar putea să devină arbore. Nu știm noi însă că înfățișarea din afară a bobului de sămânță contrazice natura lui adevărată? Dacă-l examinăm chimic găsim în el carbon și albumină și multe alte lucruri, dar nu ideea unui pom care va înrămuri. Numai când pomul începe să ia o anumită formă, îi vedem DHARMA și cunoaștem atunci cu siguranță că samânța pe care o arunci și o lași să putrezească, e împiedicată în DHARMA ei, adică în desăvârșirea naturii sale adevărate. În istoria omenirii vedem sămânța vie încolțind și crescând. Vedem cum marele scop final al făpturii omenești s-a dezvoltat în viața mai marilor noștri și avem siguranța că, chiar dacă numeroase vieți izolate par să fi trecut în zadar, aceasta nu e totuși DHAMA lor, ci ele au să-și spargă învelișul și să se transforme în lăstari plini de viață care să crească în aer și în lumină și să-și întindă ramurile în toate părțile.

Libertatea seminței stă în împlinirea DHARMA-ei sale, în rostul ei de a deveni arbore. Neîmplinirea e carcera ei. Jertfa prin care o ființă își atinge desăvârșirea nu e o jertfă care duce în moarte, ci o lepădare de lanțuri care duce la libertate. Când cunoaștem idealul suprem de libertate, pe care îl are un om , îi cunoastem DHARMA, miezul cel mai intim al naturii sale, adevăratul sens al eului său. La prima vedere, libertatea pentru un om pare să însemne aceea prin care el câștigă posibilități nesfârșite să-și mulțumească eul și să-l dezvolte. Istoria ne învață altceva. Purtătorii revelației au fost întotdeauna aceia care au dus o viață de jertfire de sine. Natura înaltă din om năzuie necontenit după ceva ce trece dincolo de ea și e totuși cel mai adânc adevăr al ei, după ceva ce-i pretinde jertfă desăvârșită și o face să-și găsească în această jertfă însăși răsplata. Aceasta e DHARMA omului, religia omului și eul său e vasul care duce această jertfă la altar.

Eul nostru îl putem privi în două forme de înfățișare, deosebite. Vedem eul care se împrăștie în lung și-n lat și eul care crește-n sus peste sine și cu aceasta își descoperă propriul înțeles. Când se împrăștie, încearcă să câștige în întindere, el vrea să gonisească totul pentru sine și bunurile pe care le-a îngrămădit trebuie să servească de piedestal. Dar, când își descoperă adevărata natură, jertfește tot ce are și prin aceasta ajunge la desăvârșire, cum floarea, care a înflorit din mugure, își lasă toată dulceața să curgă din cupa frumuseții sale.

Câtă vreme lampa nu-i aprinsă, îşi ţine uleiul închis şi-l păzeşte să nu se piardă nicio picătură. Şi stă astfel singură în zgârcenia ei, izolată de toate lucrurile dimprejur. Dar îndată ce s-a aprins, şi-a găsit sensul, legătura dintre ea şi celelalte lucruri, de departe şi de aproape, se stabileşte şi bucuroasă îşi jertfeşte provizia de ulei ca să hrănească flacăra.

O asemenea lampă e eul nostru. Câtă vreme îşi păstrează avar bunurile, e întunecat şi lucrează împotriva scopului său adevărat. Îndată ce se luminează, îşi uită de sine, ţine lumina sus şi-i hrăneşte flacăra cu tot ce are el; astfel îşi descoperă adevărata fiinţă. Această revelaţie e libertatea pe care o predică Buddha. El sfătuia lampa să-şi sacrifice uleiul. Dar a-l vărsa fără scop ar însemna să faci întunericul mai întunecat şi mai deşert; acesta n-a fost gândul lui; lampa trebuie să-şi de aluminii uleiul şi astfel să-şi împlinească scopul. Aceasta este liberare. Calea pe care Buddha a arătat-o, n-a fost numai un exerciţiu de lepădare de sine, ci răspândirea iubirii. Şi acesta este adevăratul înţeles al învăţăturii lui.

După ce am cunoscut ca la NIRVANA, predicată de Buddha, ajungem prin iubire, suntem siguri că NIRVANAe piscul cel mai înalt al iubirii. Căci iubirea îşi are scopul în sine. Pentru toate cele, întrebăm de ce? Şi cerem un temei. Dar, când zicem iubesc, nicio întrebare nu-şi mai are rost; totodată s-a dat şi răspunsul definitiv.

Fără îndoilă şi egoismul poate îndupleca pe cineva la o jertfă oraecare. Dar egoismul dă numai din constrângere. Aceasta e ca şi cum ai culege fructe necoapte; trebuie să le rupi cu forţa, frângând în acelaşi timp şi creanga. Însă pentru cine iubeşte, a dărui e o bucurie ca pentru pomul care îşi împarte voios roadele coapte. Tot avutul nostru capătă greutate prin puterea de gravitate a poftelor noastre egoiste şi nu ne putem lepăda uşor de ele. Parcă ar face parte din eul nostru însuşi, parcă ar fi lipit de noi, ca o a doua piele, şi-am sângera dacă l-am dezlipi. Dar când suntem plini de iubire, puterea ei lucrează în sens contrar. Lucrurile lipite de noi îşi pierd puterea de adeziune şi greutate şi băgăm de seamă că nu ne mai aparţin. Când le dăruim, nu mai simţim aceasta ca o pierdere, ci în dăruirea lor recunoaştem împlinirea fiinţei noastre. În iubirea desăvârşită aflăm astfel libertatea eului nostru. Numai ce se face din iubire, se face de bună voie, oricâte dureri ar pricinui. De aceea, ce faci din iubire înseamnă că faci în libertate. Acesta e înţelesul învăţăturii din Bhagavad-Gita despre acţiunea fără scop.

Gita spune că trebuie să muncim, fiindcă numai în muncă se descoperă fiinţa noastră. Dar această descoperire nu e deplină câtă vreme acţiunea noastră nu e liberă. Da, fiinţa noastră se întunecă prin munca pe care o facem siliţi de lipsuri sau de frică. Cum o mamă îşi descoperă adevărata fiinţă în slujba copiilor ei, adevărata libertate înseamnă pentru noi nu libertatea de acţiune, ci libertatea în acţiune, pe care o descoperim numai în slujba iubirii.

Dumnezeu se descoperă numai în lucrul creaţiei Sale şi în Upanişade se spune: Ştiinţa, puterea şi munca e natura Lui, iar nu vreo sarcină impusă dinafară. De aceea, acţiunea Lui e libertatea Lui şi în opera Lui se realizează pe Sine. Acelaşi lucru e spus şi în altă parte: Din bucurie se nasc toate fiinţele, prin bucurie se ţin şi în bucurie se trec, când se trec. Adica, făptura lui Dumnezeu nu îşi are izvorul în vreo necesitate; ea izbucneşte din prisosul bucuriei Lui, Iubirea Lui e aceea care creează, de aceea Creaţia este propria Lui revelaţie.

Citiţi a doua parte a acestui articol

Fragment din cartea Sadhana, Calea Desăvârşirii de Rabindranath Tagore, Editura Stress, 1990.

Citiţi şi:

Liber arbitru şi predestinare

Iubirea Divină – Paramahamsa Yogananda

yogaesoteric
16 ianuarie 2013