«Noua» viziune asupra războiului preventiv

„Nu le putem permite duşmanilor noştri să lovească primii”

de prof. univ. dr. Dumitru Mazilu, vicepreşedinte al
Comisiei juridice a Adunării Generale a Naţiunilor Unite (1966-1967)

Preşedintele Harry Truman susţinea că „nu există nimic mai nebunesc decât să crezi că războiul poate fi oprit prin război. Nu «previi» nimic prin război, cu excepţia păcii”. (Memoriile lui Truman, într-o scrisoare a lui Mike Moore, Bulletin of Atomic Scientist, New Republic din 4 noiembrie 2002)

Totuşi, în Strategia Naţională de Securitate a Statelor Unite ale Americii din septembrie 2002, se precizează că „nu le putem permite duşmanilor noştri să lovească primii”.

După cum se ştie, textul Strategiei de Securitate Naţională a fost prefaţat de preşedintele George W. Bush care a precizat că, în zilele noastre, circumstanţele internaţionale s-au schimbat radical: „Inamicii din trecut aveau nevoie de armate numeroase şi capacităţi industriale masive, pentru a pune în pericol America. Acum – nota preşedintele Bush – reţele fantomatice de indivizi pot să producă un imens haos şi suferinţă ţărmurilor noastre la costuri mai mici decât preţul unui singur tanc. Teroriştii sunt organizaţi, pentru a penetra societăţile deschise şi pentru a întoarce puterea tehnologiilor moderne împotriva noastră”. În viziunea preşedintelui Bush, America trebuie să deplaseze „războiul pe terenul inamicului, să-i dejucăm planurile şi să combatem cele mai grave ameninţări înainte ca ele să apară.” (George W. Bush, Discurs ţinut la West Point, Graduation Exercise of United States Military Academy, primăvara anului 2002)

Un concept strategic, sub impactul atacurilor teroriste de la 11 septembrie 2001

Benjamin R. Barber – într-o cercetare ştiinţifică de referinţă – atrage atenţia asupra circumstanţelor în care a fost elaborată şi adoptată noua Strategie de Securitate Naţională a Statelor Unite ale Americii. Doctrina lansată în septembrie 2002 „a părut să fie nouă, dar, cu toate acestea, avea rădăcini adânci. Probabil că a fost formulată ca un concept în zilele care au urmat imediat după 11 septembrie 2001.” (Benjamin R. Barber, „Noua” doctrină a războiului preventiv, în Fear’s Empire. War, Terrorism and Democracy, W.W. Norton Company, Inc., 2003, traducere în rom. de Bogdan Chircea, Editura Incitatus, Bucureşti, 2005, p. 65 şi urm.)

În analiza efectuată se subliniază că „noua” doctrină a războiului preventiv se regăseşte într-un Raport privind reconstrucţia apărării Americii, pregătit în cadrul Proiectului pentru un nou secol american, de către un corp de consilieri ai preşedintelui George W. Bush.

Este cunoscut că – după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 – preocuparea pentru „reconstrucţia apărării Americii a devenit o prioritate naţională, iar doctrina consacrată în Strategia Naţională de Securitate a pus accentul pe o acţiune de prevenţie a acelor acte prin care «America ar putea fi ameninţată»”.

Preşedintele George W. Bush atrăgea atenţia că se impune să se recurgă la tactici modificate, deoarece „suntem ameninţaţi mai puţin de flote şi armate decât de tehnologii catastrofale”. În optica lui George Bush, „cu cât este mai mare ameninţarea, cu atât este mai periculoasă inacţiunea – şi cu atât este mai imperios necesar să fie întreprinse acţiuni anticipate pentru a ne apăra – chiar dacă persistă incertitudinea în privinţa momentului şi locului atacului inamicului”.

Doctrina promovată de noua Strategie americană pune accentul pe acţiunea anticipată

Atât preşedintele Bush – în prefaţa la Strategia de Securitate Naţională –, cât şi Condoleezza Rice, fostul secretar de stat american, în prezentarea noii doctrine, au pus accentul pe necesitatea unei acţiuni anticipate pentru anihilarea oricărei ameninţări împotriva Statelor Unite.

În mod expres, preşedintele Bush preciza că, în vederea dejucării sau prevenirii actelor ostile ale adversarilor Americii, „dacă va fi necesar, vom acţiona anticipat”.

În noua Strategie de Securitate Naţională se relevă că „Statele Unite posedă o putere şi o influenţă mondială fără precedent şi fără egal”.

Se atrage atenţia că „hegemonia este dreptul din naştere al Americii şi că pacea impune ca acest drept să fie menţinut: forţele noastre vor fi suficient de puternice – se arată în Strategie – pentru a-i descuraja pe potenţialii adversari să urmărească progresul militar, în speranţa egalării sau depăşirii puterii Statelor Unite”. Mai mult, Strategia insistă asupra necesităţii construirii şi menţinerii forţelor defensive ale Americii „la un nivel de neegalat”. (Benjamin R. Barber, op. cit, p. 66)

Sunt concepute riscuri necunoscute în trecut

Cercetarea consacrată „noii” doctrine a războiului preventiv insistă asupra apariţiei unor riscuri necunoscute în trecut, iar războiul declanşat împotriva Irakului confirmă noile riscuri. Această cercetare atrage atenţia asupra anexei „strict secrete a Strategiei, care ar conţine referiri la Iran, Siria, Coreea de Nord”.

„Temerile generate de 11 septembrie 2001 – observă Benjamin R. Barber – au distrus efectiv consensul politic al perioadei Războiului Rece”. După ce fostul secretar de stat Condoleezza Rice a lansat oficial doctrina referitoare la securitatea naţională, „logica războiului preventiv a furnizat justificarea pentru utilizarea forţei împotriva Irakului, altfel pusă sub semnul întrebării”. (ibidem, p. 71)

Pentru a înţelege concepţia care guvernează noua Strategie de Securitate Naţională a Statelor Unite, considerăm necesar să evocăm consideraţiile lui George W. Bush expuse în discursul său adresat irakienilor, la 8 octombrie 2002. America – declara fostul preşedinte – nu este dispusă „să aştepte dovada finală, ţeava fumegândă a armei, care poate să vină sub forma unui nor ca o ciupercă”. (George W. Bush, Remarks on Irak at the Cincinnati Museum Center, 8 octombrie 2002) Preşedintele susţinea că America avea „toate motivele să se aştepte la ce este mai rău” şi că de aceea are „datoria urgentă de a preveni producerea a ceea ce este mai rău”. Din aceste considerente, preşedintele a decis să nu reia „vechea abordare a inspecţiilor şi aplicării de presiuni diplomatice şi economice”. (ibidem) Mai mult, George W. Bush afirma că „vremea negării, înşelării şi amânării s-a sfârşit”, iar „Saddam Hussein trebuie să se dezarmeze sau, de dragul păcii, vom conduce o coaliţie care îl va dezarma”.

Mesajul privind războiul preventiv împotriva Irakului a relevat preocuparea administraţiei americane – în optica lui Bush – de a asigura pacea în lume. „Prin acţiunile noastre vom asigura pacea – susţinea fostul preşedinte – şi vom conduce lumea spre o zi mai bună”. (ibidem)

Benjamin R. Barber constată că războiul preventiv „generat de frică şi incertitudine a înlocuit logica evidentă a autoapărării («am fost atacaţi!») cu o nouă logică subjonctivă” («cineva se poate pregăti să ne atace»). Analistul defineşte autoapărarea: „Suntem deja în război, din cauza inamicilor noştri: declaraţia noastră de război nu este decât o confirmare a unei stări observabile”.

Dar, spre deosebire de autoapărare, războiul preventiv are alte conotaţii, pe care Benjamin R. Barber le defineşte destul de explicit. „Trăim într-o lume periculoasă, în care mulţi potenţiali adversari pot să aibă în vedere agresiunea împotriva noastră sau a prietenilor noştri sau pot să achiziţioneze arme care le-ar permite să o facă, dacă ar vrea acest lucru: aşadar – în «noua» doctrină a războiului preventiv – vom declara război împotriva acelui cineva şi vom interzice posibila declanşare a acestui lanţ periculos de «s-ar putea» şi «poate»”. (Benjamin R. Barber, op. cit., p. 74)

„Iranul rămâne o sursă serioasă de îngrijorare”

La 11 februarie 2003, şeful CIA George Tenet – aflat în faţa Comitetului senatorial pentru serviciile de informaţii – a depus mărturie că „Iranul rămâne o sursă serioasă de îngrijorare, din cauza susţinerii pe care o acordă terorismului”, ceea ce i-a determinat pe unii observatori să constate că, şi în cazul Irakului s-au făcut afirmaţii similare, determinând „atacul preventiv al acestei ţări” (Dana Priest, The Mission Waging War and Keeping Peace with America’s Military, New York, W. W. Norton, 2003, p. 14).

Potrivit aceloraşi argumente, autorii doctrinei războiului preventiv susţin necesitatea unei acţiuni preventive împotriva Coreei de Nord. În această logică a fost adoptată Directiva decizională 62 destinată „protecţiei împotriva ameninţărilor neconvenţionale la adresa intereselor interne şi externe ale Americii”. Norman Dicks – congresman de Washington – atrăgea atenţia, la a doua sesiune a celei de-a 43-a Convenţii Democrate, la Los Angeles, că „noua doctrină de angajare avansată ar însemna abordarea problemelor la începutul pregătirii armelor de distrugere, înainte să devină crize, incluzând dispunerea de forţe şi resurse, pentru a face faţă acestor ameninţări”. (Norman Dicks, New Republic, 23 septembrie 2002)

O componentă a acţiunii preventive împotriva terorismului este considerată şi legitimitatea torturii. Alan M. Dershowitz este de părere că ar trebui legalizată tortura numai când ar exista siguranţa că aceasta ar fi oricum utilizată ilegal. El solicită să se recurgă la o procedură legală, cum ar fi „o cerere formală a unui mandat judiciar, ca premisă a torturii nonletale” (Alan M. Dershowitz, Why Terrorism Works: Understanding the Threat, Responding to the Challenge, New Haven, Yale University Press, p. 158).

Benjamin R. Barber constată că teoreticienii războiului preventiv „pretind că destinul excepţional al Americii îi permite să urmeze politici îndreptate către dezarmarea potenţialilor adversari şi democratizarea potenţialilor tirani, deoarece propria sa existenţă este specială şi demnă de măsuri speciale – raţionament care nu este permis altor naţiuni”. (ibidem, p. 79)

Atacul preventiv – o acţiune de autoapărare sau recurgerea arbitrară la forţă?

Când, în anii ʼ50 ai secolului trecut, unii lideri sovietici relansau „strategia atacului preventiv” (uprejdaiupi udar) împotriva inamicilor „bănuiţi de intenţii agresive”, personalităţi politice şi specialişti reputaţi în drept internaţional au atras atenţia asupra gravelor pericole la adresa stabilităţii politice mondiale şi la adresa siguranţei naţionale a statelor.

Atacul preventiv poate avea „un efect devastator” asupra populaţiei unei ţări care, ca urmare a unor declaraţii agresive iresponsabile ale unor lideri vremelnici – ar deveni ţinta unor „bombardamente preventive”, iar zeci de mii, sute de mii de oameni ar fi ucişi. (H. Wehberg, L’interdiction du recours â la force, în R.C., voi. 78, p. 81)

Este oare în măsură un stat – sau mai multe state constituite într-o alianţă militară – să recurgă la bombardarea unor comunităţi naţionale şi la uciderea a mii, a zeci de mii de oameni „în baza” unor informaţii potrivit cărora anumiţi lideri vremelnici ai acelei comunităţi naţionale ar sprijini acţiuni teroriste sau ar simpatiza cu unele grupări teroriste?

Carta Naţiunilor Unite stipulează – în mod expres – că „membrii Organizaţiei se vor abţine în relaţiile lor internaţionale de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei, fie împotriva integrităţii teritoriale sau independenţei politice a oricărui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite”. (art. 2, punctul 4) Încercarea de a situa „războiul preventiv” între „acţiunile de autoapărare licite” în cazul unor informaţii privind „o ameninţare iminentă” contravine normelor şi principiilor fundamentale ale dreptului internaţional.

Articol preluat din revista Lumea.

Citiți și:

Marea înşelătorie a aşa-ziselor atentate teroriste din 11 septembrie 2001

Războiul din Libia face parte din scenariul instaurării Noii Ordini Mondiale

 

yogaesoteric
12 decembrie 2013