Neomania, o obsesie ce ne acaparează pe nesimțite

Într-o carte din 1957, care s-a dovedit a fi destul de influentă în timp, intitulată Mythologies, Roland Barthes (1915–1980) introduce termenul „neomanie”, desemnând astfel nesaţul pătimaş al omului contemporan pentru tot ce-i nou.

Unii au citit aici o critică la adresa consumerismului şi, inevitabil, a capitalismului, cam în linia celor făcute de Marcuse, cu al său „om unidimensional”. Este, totuşi, un gen de lectură la prima mână, mai ales că Barthes foloseşte cuvântul într-un text în care echivalează catedralele gotice cu ultimul tip de Citroen din perspectiva foamei de nou a omului, în general. În orice caz, prea multe explicaţii nu sunt necesare – noi toţi simţim pe pielea noastră ce înseamnă asta, „neomanie”.

Vrem ultimul tip de telefon, de computer sau de automobile, ultimul tip al celor mai noi dispozitive care produc confort şi relaxare, vrem să purtăm haine la modă şi vrem să cunoaştem oameni noi, să călătorim în spaţii noi, să experimentăm necontenit noul, să fim imediat informaţi cu noutăţile, cu toate noutăţile. Civilizaţia noastră a ridicat cultul noului la rang de veritabilă religie laică – arătăm ca o sectă care se închină frenetic şi autist măreţului Nou. În acelaşi timp, cultura ne învaţă invers: că valoarea stă, mai degrabă, în lucrurile vechi. Nimic nu valorează cu adevărat ceva, ne spune cultura, dacă nu a trecut proba timpului. Valoarea nu e în nou, ci în vechi! În plus, şi ceva din experienţele noastre de viaţă ne spune cam acelaşi lucru: prieteniile valoroase sunt cele vechi, la fel şi vinul, iar lucrurile moştenite au o valoare superioară aceloraşi lucruri în versiune nouă, achiziţionate oricum.

Într-o mai veche antologie Roland Barthes, se găseşte acest fragment scris de Adriana Babeţi despre Barthes însuşi: „O adevărată manie. Neomania lui Valery. Teama de a fi demodat. Deşi are o mărturisită oroare de modă. Lui Barthes i se pare o oroare, ceva de prost gust «să fii la modă». Moda e gregară, aliniază, nivelează. Dragostea pentru nou e, în cazul său, altceva. Poate, adevărul rostit de Valery: «Noul. Semn de oboseală». Barthes a încurajat cu fervoare tot ce era nou: «noul roman», «noua critică», apoi «noul nou roman». A intrat (cu «Despre Racine») ca o ţintă fixă în focul bătăliei pentru nou, în gâlceava clasicilor şi modernilor… Şi totuşi, a păstrat mereu ceva în rezervă. Ziua, solidar (în conferinţe, interviuri, colocvii, articole) cu «noul»… Dar seara, înainte de a se culca, citeşte Zola şi Balzac.”

Am avut şi eu intuiţia că neomania, fuga după nou, ţine de latura diurnă a vieţii noastre. Odată ce soarele apune, tendinţa opusă, spre vechi, ne preia, cumva, inima. Nerăbdarea care ne duce către nou, către ceea ce încă nu este şi de aceea ne este necunoscut, este generată de auroră şi se alimentează cu energia Soarelui. Crepusculul aduce curiozitatea în locul nerăbdării, şi pare că geometria mistică a stelelor ori misterele magnetice ale Lunii ne îndeamnă să uităm ce-i nou şi să ne întoarcem spre ceea ce e vechi, spre ceea ce deja este, dar nu cunoaştem, de nu chiar spre rafinata plăcere de a descoperi „noul” în ceea ce ştim bine, în ceea ce am vizitat de atâtea ori. Neomania este un fel de flux al fiinţei, iar reconsiderarea vechiului şi, într-o măsură destul mare refuzul neomaniei pur şi simplu, un fel de reflux al ei.

Citiţi şi:

Ne îndreptăm către un salt de conştiinţă la nivel planetar (I)

Noi tendinţe perverse, dezgustătoare şi satanice în industria modei
 

yogaesoteric
7 septembrie 2016