Neutrosofia transcende opozițiile binare în mitologie și folclor (I)

Introducere

Entitățile hibride (și superhibride) care apar în mitologii și în folclorul din întreaga lume au fost explorate pe larg în studiile culturale. O ramură a studiilor mitologice – care ar putea fi denumită „teratologie mitologică” – ar putea fi propusă pentru examinarea acestor monștri și ființe hibride. Acest concept al „ființei hibride” ca o reflectare a societății și a normelor sale este o temă recurentă în diverse discipline academice, inclusiv în sociologie sau psihologie.

De exemplu, Joseph Campbell analizează rolul ființelor mitice în cultură și societate, argumentând că acestea reflectă temerile și dorințele societății. În mod similar, conceptul de „arhetip” al lui Carl Jung discută cum societatea creează ființe mitice din ceea ce respinge sau găsește deranjant. Cohen scrie despre modul în care acești monștri funcționează în cultură și societate, sugerând că ei oglindesc atât anxietățile, cât și aspirațiile societății, propunând un modus legendi, adică „o metodă de a citi culturile prin monștrii pe care îi generează”. Kristeva explorează conceptul de „abjecție”, un termen pe care îl împrumută din psihanaliză pentru a descrie sentimentul de groază care apare atunci când întâlnim ceva ce perturbă granițele dintre sine și celălalt.

Ființele mitologice hibride, care combină caracteristici umane și animale sau care îmbină trăsături dumnezeiești și mortale, sunt văzute ca anomalii sau devieri de la ordinea naturală. Aceste entități întruchipează o natură paradoxală care depășește cadrele logice convenționale și protocoalele societale prestabilite. Ele există dincolo de limitele tiparelor previzibile și regulilor impuse, servind ca agenți ai disrupției în cadrul sistemelor structurate, apărând totodată ca un produs secundar al ordinii, născându-se din sfidarea haosului și acționând ca o forță contrară care delimitează și totodată fortifică granițele structurii. Mai mult, aceste ființe hibride nu sunt creații arbitrare, ci constituenți esențiali ai civilizației, provenind din însăși principiile pe care societățile le prețuiesc. Ele personifică în general toate aspectele respinse și contrazise de normele și valorile societății. Prin identificarea și marginalizarea acestor elemente nedorite, societatea își reafirmă propria identitate și principiile. În consecință, ființa hibridă devine o reflexie funestă, o oglindă distorsionată a societății, subliniind temerile, tabu-urile și limitările acesteia. Prin confruntarea și interacțiunea cu aceste entități, societatea atinge o înțelegere mai profundă a propriilor contradicții, contribuind astfel la evoluția sa continuă (neutrosofică) și la auto-definirea sa ca sistem dinamic (neutrosofic) al vieții.

Acest articol nu își propune să fie o contribuție specială la acest domeniu dintr-o perspectivă culturală. Este doar o scurtă trecere în revistă a câtorva trăsături neutrosofice și multialiste ale unui număr relativ restrâns de hibrizi, dar revelatoare prin semnificația lor.

Reamintim că MultiAlism-ul este un sistem multipolar format nu doar din elemente multiple care pot fi aleatorii, contradictorii sau adjuvante, ci și prin acceptarea trăsăturilor din mai multe sisteme de bază (sisteme unipolare, bipolare, tripolare sau pluripolare).

Acest articol se vrea, de asemenea, o încurajare pentru cercetătorii specializați să investigheze „teratologia mitologică” folosind instrumente și perspective neutrosofice și este – de ce nu? – o tentativă de a transcende câteva întrebări comune despre apariția și perpetuarea acestor creaturi omniprezente în mitologiile lumii.

Identități neutrosofice: Hibrizi și SuperHibrizi mitologici

Selectăm câteva exemple din vasta gamă de domenii imaginative și apoi analizăm pe scurt, dar sistematic, modul în care acești hibrizi sunt compuși. Ca structură generală a hibrizilor, se pot categorisi drept „hibrizi mitologici” creaturile care ar putea fi formate prin unirea a două entități (fie parte animal + parte uman, fie parte animal + parte divinitate, fie parte uman + parte divinitate, fie parte demon + parte uman, fie parte demon + parte animal, fie parte demon + parte divinitate) și drept „superhibrizi mitologici” sau „hibrizi multialiști” creaturile care ar putea fi formate prin unirea a cel puțin trei entități (de exemplu, parte divinitate + parte uman + parte animal), sau prin combinații din tipuri diferite ale aceleași entități (de exemplu, animal₁ + animal₂ +… + animal_n).

– În mitologia mesopotamiană, Gilgameș este un semizeu, întruchipând o fuziune între moștenirea dumnezeiască și cea uman-muritoare. Descris ca fiind două treimi dumnezeiesc și o treime muritor, cazul lui Gilgameș prezintă un amestec complex de divinitate maternă și paternă. Dualitatea naturii sale, fiind atât dumnezeiască, cât și muritoare, devine o temă centrală în narațiune, influențându-i acțiunile, luptele și căutarea sa finală a sensului vieții și a nemuririi. Ambiguitatea din jurul sorții sale în tradițiile ulterioare introduce un element de incompletitudine, permițând interpretări diverse.

– Lamassu sunt divinități protectoare în mitologia mesopotamiană, cu trup de taur sau leu, aripi de vultur și cap de om. Aceste ființe colosale serveau adesea ca gardieni la intrările palatelor și templelor.

– Bhima este unul dintre personajele centrale din epopeea antică indiană Mahabharata. Este al doilea dintre cei cinci frați Pandava, născut din Kunti, regina Hastinapurei, și zeul vântului, Vayu. Bhima este cunoscut pentru forța sa fizică excepțională, curaj și pricepere în luptă. Bhima joacă un rol crucial în diferite evenimente, inclusiv exilul fraților Pandava în pădure, jocul de noroc la curtea Hastinapurei și războiul de la Kurukshetra, bătălia epică dintre Pandava și Kaurava. Este adesea descris ca o figură supranaturală, capabilă de acte extraordinare de vitejie și eroism. În ciuda forței sale formidabile, Bhima este, de asemenea, portretizat ca o ființă cu compasiune, bună la suflet, în special față de cei oprimați sau marginalizați. Călătoria sa este marcată de momente de triumf și adversitate, culminând în rolul său ca figură cheie în stabilirea dharma-ei pe tronul Hastinapurei.

– Ahile, fiul unei nimfe marine și al unui rege muritor, întruchipează dihotomia semizeului în conștiința grecilor. Scufundat în râul Styx pentru invincibilitate, călcâiul său vulnerabil devine un simbol al incompletitudinii. Natura sa neutrosofică se dezvăluie în moartea sa, orchestrată de o săgeată muritoare ghidată de un zeu. Această intersecție dintre vulnerabilitatea muritoare și răzbunarea divină subliniază complexitatea sorții lui Ahile.

– Freyr este o figură proeminentă în mitologia nordică, adesea descris ca un zeu frumos și binevoitor, asociat cu recolte bogate, iubire și abundență. În ciuda faptului că este considerat chiar zeu în mitologia nordică, statutul său de semizeu este subliniat de dualitatea parentală, unul dintre părinți fiind Njord și celălalt o gigantă numită Skadi. Cea mai faimoasă posesiune a lui Freyr este sabia sa magică, cunoscută sub numele de „Sabia lui Freyr” sau „Sumarbrandr”. Potrivit legendei, Freyr și-a dat sabia pentru a câștiga mâna gigantei Gerd, de care s-a îndrăgostit. Acest act de sacrificiu duce în cele din urmă la căderea lui Freyr, deoarece rămâne fără apărare în timpul bătăliei finale de la Ragnarok, evenimentul apocaliptic din mitologia nordică.

– În tradiția islamică, Burāq este o creatură mitică descrisă ca un armăsar cu cap de femeie, aripi de vultur și coadă de păun. Se spune că l-a transportat pe Profetul Mohamed în timpul „Călătoriei Nocturne”.

– Banshee este o ființă supranaturală adânc înrădăcinată în folclorul irlandez și celtic. Descrisă ca un spirit sau zână de sex feminin, Banshee este adesea asociată cu familii sau clanuri specifice, servind ca o prevestire a morții sau un semn de nenorocire iminentă. Una dintre trăsăturile cele mai distinctive ale Banshee este tânguirea sa jalnică, un strigăt înfiorător care se spune că este auzit atunci când cineva din familia pe care o veghează este pe cale să moară. Banshee este de obicei descrisă ca o figură solitară, adesea apărând ca o bătrână cu părul lung și despletit, îmbrăcată într-o rochie gri sau albă, având trăsături care amintesc de ființe din alte tărâmuri, cum ar fi elfii, vrăjitoarele sau aparițiile spectrale.

– Huli Jing, sau „spiritele vulpii”, sunt ființe metamorfozate din folclorul chinez. Ele se pot transforma în femei frumoase, dar forma lor adevărată este aceea de vulpe.

– Forma hibridă a lui Abraxas, cu trup de om, cap de cocoș sau leu și având drept picioare doi șerpi, este încărcată de semnificație simbolică[1]. Trupul uman reprezintă conștiința și intelectul, în timp ce trăsăturile animale simbolizează instinctele primare și forțele cosmice. Cocoșul, asociat cu zorii și trezirea, semnifică iluminarea spirituală, în timp ce șarpele este un simbol puternic al înțelepciunii, reînnoirii și transformării. Abraxas întruchipează conceptul de unitate în dualitate, simbolizând reconcilierea opozițiilor, precum binele și răul, creația și distrugerea, lumina și întunericul. Această fuziune neutrosofică a elementelor contradictorii reflectă viziunea gnostică asupra lumii, care concepea lumea materială ca un tărâm al dualității și iluziei, cu țelul final de eliberare spirituală prin gnoză sau cunoaștere dumnezeiască.

– Conceptul de homuncul are rădăcini istorice în tradițiile alchimice și filozofice. În alchimie, se credea că un homuncul putea fi creat prin diverse procedee secrete, simbolizând dorința de a crea viața în mod artificial[2]. Ingredientul cel mai frecvent asociat cu crearea unui homuncul era fluidul seminal, considerat a conține esența vieții. În plus, alte fluide trupești, cum ar fi sângele menstrual, erau uneori implicate ca ingrediente. Alchimiștii indicau folosirea diverselor substanțe alchimice, cum ar fi săruri, minerale și extracte de plante, despre care se credea că au proprietăți transformatoare. Se sugera utilizarea de substanțe seminale animale sau alte substanțe derivate din animale. Iată niște instrucțiuni pentru crearea unui homuncul: „Amestecați sperma și piatra soarelui și inseminați vaca sau oaia. Blocați cu grijă vaginul animalului cu piatra soarelui. Ungeți organele genitale ale animalului cu sângele altui animal. Plasați animalul inseminat artificial într-o casă întunecată unde soarele nu strălucește niciodată”. Și așa mai departe. Dintr-o perspectivă neutrosofică, un homuncul poate fi explorat ca o metaforă pentru incertitudinile, contradicțiile și complexitățile inerente în dimensiunile biologice, filozofice și simbolice. Homuncul, ca simbol al creației artificiale a vieții, întruchipează implicații etice și existențiale. Fiindcă nu este în totalitate uman, această entitate reprezintă un animal rațional, adăugând un alt capitol fictiv în aspirația umanității de a controla granițele vieții și ale morții.

– Balaurul ocupă un rol proeminent în folclorul românesc, apărând ca un dragon sau șarpe cu mai multe capete[3], adesea asociat cu fenomene meteorologice tumultoase și haos disruptiv. Interesant este că legendele românești conferă salivei Balaurului o trăsătură particulară, despre care se crede că posedă abilitatea transformatoare de a se cristaliza în „diamante”. Simbolic, Balaurul întruchipează energii primordiale, encapsulând esența haosului și a sălbăticiei neîmblânzite, evocând un joc complex de respect și teamă în cadrul narațiunilor culturale.

– Zmeul, o altă figură captivantă din folclorul românesc, îmbracă haina unui monstru care își schimbă forma. Versatilitatea sa în a-și asuma forme diverse epitomează imprevizibilitatea, perpetuând o aură de eluzivitate enigmatică. De obicei, Zmeul este descris ca o forță malefică, întruchipând teme ca frica, vicleșugul și pericolul iminent, servind ca un motiv de avertizare profundă în cadrul basmelor. În plus, portretizarea sa reflectă temerile societale, simbolizând amenințări latente, conflicte interioare și lupta dintre forțele morale opuse.

– Dintre spiritele folclorului românesc, Zburătorul apare ca o entitate seducătoare, asemănătoare arhetipului incubus[4]. Apărând sub forma unui bărbat carismatic, Zburătorul seduce fetele nevinovate, simbolizând dorințe interzise și atracția necunoscutului. Traversând simbolic pragul delicat dintre vise și realitate, Zburătorul evocă un amestec de frică, fascinație și introspecție profundă în cadrul psihicului uman [Chelariu].

Să căutăm acum să integrăm aceste entități într-un sistem coerent.

Descendenți ai zeilor și muritorilor: Hibrizi parțial zei + parțial oameni

În mitologiile lumii, entitățile formate atât din descendență dumnezeiască, cât și din linie uman-muritoare, adesea denumite „semizei” sau „semizeițe”, întruchipează un amestec complex de trăsături moștenite de la părinții lor dumnezeiești și de la părinții lor muritori. Mitologii sunt, în general, de acord că aceste ființe hibride servesc la crearea unei punți între tărâmurile celeste și cele terestre, reflectând dorința umană de a înțelege natura existenței și locul nostru în cosmos.

Semizeii posedă o gamă variată de caracteristici și abilități: pot moșteni forță supraomenească, agilitate sau intelect de la linia lor dumnezeiască, dar în același timp se confruntă cu încercările și tribulațiile mortalității. În ciuda abilităților lor extraordinare, semizeii sunt adesea reprezentați ca ființe imperfecte și vulnerabile, care se luptă cu complexitatea naturii lor duale și cu așteptările plasate asupra lor atât de zei, cât și de muritori.

Pentru a explora mai multe mitologii, să ilustrăm personajele a trei figuri reprezentative ale acestor ființe:

– Krishna. În mitologia hindusă, Krishna este venerat ca un avatar al marelui zeu Vishnu, născut ca fiu al lui Devaki, sora regelui Kamsa, și al lui Vasudeva[5]. Krishna a refuzat să pună mâna pe arme în monumentalul conflict dintre Kaurava și Pandava. În schimb, el a oferit o opțiune: să ofere îndrumare personală unei tabere și să împrumute armata sa celeilalte. O altercație tragică a izbucnit între șefii Yadava, rezultând în pierderea fratelui și a fiului lui Krishna. Profund întristat, Krishna s-a retras în pădure. Acolo și-a găsit sfârșitul când un vânător, confundându-l cu o pradă, l-a rănit mortal în picior, singurul său punct vulnerabil.

– Hercule, fiul lui Zeus și al Alcmenei, o prințesă muritoare, este o figură centrală în mitologia greacă, întruchipând complexitatea existenței unui semizeu. Descendența sa dumnezeiască, combinată cu limitările umane, formează esența narațiunii sale. Celebrele sale (doisprezece) Munci, întreprinse ca penitență pentru uciderea soției și copiilor săi într-un acces de nebunie indus de zeița Hera, evidențiază forța sa extraordinară, curajul și hotărârea. Zeus, recunoscând faptele lui Hercule, îi acordă nemurirea, subliniind jocul dinamic dintre mortalitate și dumnezeiesc.

– Dagda, „Zeul Bun”, este o figură proeminentă în mitologia irlandeză, venerat ca o (semi)zeitate puternică și binevoitoare. El este adesea descris ca o figură paternă, un lider înțelept și un războinic abil, întruchipând idealurile de putere, înțelepciune și generozitate. Dagda este considerat tatăl sau conducătorul Tuatha Dé Danann, o rasă mitică de ființe supranaturale. El deține artefacte magice puternice, inclusiv un buzdugan magic cunoscut sub numele de „lorg mór”, care poate atât ucide, cât și învia cu un capăt și controla vremea cu celălalt. De asemenea, deține un cazan magic numit „coire ansic” sau „cazanul abundenței”, care oferă o cantitate nesfârșită de mâncare și băutură. Dagda este cunoscut pentru aplecarea sa pentru desfătări și plăceri, fiind adesea portretizat ca un iubitor de mâncare, băutură și muzică.

Deva-șii indici: intermediari cerești ai echilibrului cosmic

În cosmologia complexă a mitologiei hinduse, semizeii, sau „deva”-șii, ocupă un rol central ca ființe cerești care se situează la granița dintre dumnezeiesc și umanitate. Acești semizei întruchipează o interacțiune complexă de atribute în cadrul neutrosofiei, unde conceptele de certitudine, incertitudine și indeterminare converg într-un echilibru dinamic.

Originea semizeilor în mitologia indică este învăluită în ambiguitate, reflectând indeterminarea inerentă a ordinii cosmice. Născuți din amestecul de linie dumnezeiască și muritoare, semizeii întruchipează principiul neutrosofic al incertitudinii, unde existența lor sfidează categorisirea convențională. Ei locuiesc în spațiul liminal dintre certitudinea esenței dumnezeiești și incertitudinea trupului muritor.

Semizeii din mitologia indică dețin o semnificație culturală și simbolică profundă, servind ca reprezentări alegorice ale echilibrului cosmic dintre ordine și haos. Inspiră introspecție, reflecție și o înțelegere mai profundă a principiilor neutrosofice care guvernează universul. Ei oferă perspective atemporale asupra complexităților existenței și asupra căutării eterne a echilibrului și armoniei.

Mai mulți semizei din mitologia indică exemplifică principiile neutrosofiei prin natura lor complexă:

– Indra, regele deva-șilor, întruchipează principiul neutrosofic al opoziției, deoarece poartă război împotriva forțelor întunericului, în timp ce se confruntă cu conflicte interne și dileme morale.

– Agni, zeul focului, simbolizează conceptul neutrosofic al indeterminării, servind atât ca purificator, cât și ca distrugător, întruchipând natura duală a focului creator și distrugător totodată.

– Varuna, zeul apelor cosmice, reprezintă noțiunea neutrosofică a adevărului parțial, susținând ordinea cosmică, în timp ce se luptă cu propriile limitări și imperfecțiuni.

– Surya, zeul soarelui, întruchipează principiul neutrosofic al ambiguității, iluminând universul cu lumina sa radiantă, în timp ce aruncă umbre de îndoială și incertitudine.

– Vayu, zeul vântului, simbolizează conceptul neutrosofic al complementarității, insuflând viață în toate ființele vii, în timp ce poartă semințele distrugerii și schimbării.

Semizeii grecilor: explorarea arhetipurilor eroice

În vasta și complexa tapiserie a mitologiei grecești, semizeii se remarcă drept figuri extraordinare, ocupând un spațiu unic între zei și muritori. Născuți din uniuni între ființe dumnezeiești și oameni, acești eroi hibrizi posedă abilități extraordinare, inimi curajoase și destine complexe care modelează cursul miturilor și legendelor. Această dualitate inerentă reflectă principiul neutrosofic al indeterminării, în care semizeii există într-o stare de flux perpetuu, nefiind nici pe deplin dumnezeiești, nici complet muritori.

În panteonul semizeilor greci, mai multe figuri se remarcă drept exemple de arhetipuri eroice, fiecare întruchipând principiile neutrosofiei în mod unic:

– Hercule, fiul lui Zeus și al Alcmenei, întruchipează lupta împotriva adversității și căutarea răscumpărării. Cele Doisprezece Munci ale sale simbolizează conceptul neutrosofic al opoziției, unde forțe aparent contradictorii coexistă și interacționează într-un echilibru dinamic.

– Iason, fiul a doi muritori, deși conceput de Zeus, demonstrează carismă și diplomație ca lider al argonauților în căutarea Lânii de Aur. El navighează prin intrigi politice și provocări personale cu tact și reziliență, întruchipând principiul echilibrului și armoniei în relații și eforturi.

– Un alt semizeu proeminent, Perseu, născut din Zeus și o prințesă muritoare, reprezintă principiul neutrosofic al indeterminării prin încercarea sa de a ucide Meduza și de o a salva pe Andromeda. Drumul său prin lume e plin de incertitudine și ambiguitate, dar el perseverează prin viclenie, ingeniozitate și hotărâre pură. Perseu întruchipează noțiunea neutrosofică a adevărului parțial, unde realitatea este inerent subiectivă și deschisă interpretării. Destinul său legendar, inclusiv uciderea Gorgonei, nu are o narațiune singulară, ilustrând incompletitudinea inerentă în portretizarea destinelor semizeilor. Fie că Perseu își întâlnește sfârșitul în luptă sau printr-o lovitură de disc, rămâne un subiect de interpretare, adăugând un strat de indeterminare la statutul său de semizeu.

Tuatha Dé Danann și Fomoire: descendența divino-umană în mitologia celtică

În mitologia celtică, Tuatha Dé Danann[6] apar ca figuri enigmatice, întruchipând o fuziune complexă de descendență dumnezeiască și muritoare. Primele relatări îi descriu ca fiind alungați din cer din cauza cunoștințelor lor profunde, după care au coborât în Irlanda, învăluiți într-o ceață misterioasă.

Inamicii antici ai Tuatha Dé Danann erau Fomoire, un alt grup de ființe supranaturale din mitologia irlandeză. Fomoire sunt o rasă de ființe monstruoase, semidivină, adesea descrisă ca malevolentă, asociată cu întunericul, haosul și forțele distructive ale naturii. Ele sunt portretizate drept creaturi marine monstruoase sau uriași.

Conform mitologiei irlandeze, Fomoire au fost printre primii locuitori ai Irlandei, precedând sosirea Tuatha Dé Danann. Se spune că au sosit în Irlanda din ținuturi îndepărtate și au purtat războaie împotriva Tuatha Dé Danann pentru controlul insulei. Bătăliile dintre Fomoire și Tuatha Dé Danann sunt descrise ca lupte cosmice între forțele haosului și ordinii, Fomoire reprezentând haosul și întunericul[7], iar Tuatha Dé Danann reprezentând lumina și civilizația.

Tuatha Dé Danann sunt pricepuți în magie, metamorfoză și alte forme de cunoaștere ascunsă, dar, de asemenea, experimentează emoții, dorințe și vulnerabilități umane. Câteva figuri cheie din Tuatha Dé Danann exemplifică triada neutrosofică a certitudinii, incertitudinii și indeterminării prin descendența lor complexă:

– Dagda, de exemplu, este uneori portretizat ca fiul zeiței Danu și al prințului muritor Elatha, reflectând împletirea elementelor dumnezeiești și umane în descendența sa.

– În mod similar, Lugh este descris ca fiind fiul unui muritor, Cian, și al unei ființe supranaturale, Ethniu, evidențiind natura sa hibridă și ambiguitatea identității sale.

Hibridizări demonice: Hibrizi parțial demon + parțial uman

În mitologiile lumii întâlnim adesea „ființe” care sunt hibride, parțial demonice și parțial umane. Deși trăsăturile și aparențele acestor ființe pot varia foarte mult între diferite culturi și mitologii. Iată câteva exemple:

– Cambioni: În folclorul european, cambionii sunt urmași ai unui demon și ai unui om. Ei sunt adesea descriși ca având unele dintre puterile supranaturale ale părintelui lor demonic, cum ar fi schimbarea formei, telepatia sau magia neagră, împreună cu aspectul fizic uman. Cambionii sunt uneori portretizați ca figuri seducătoare și manipulatoare, folosindu-și puterile pentru a influența sau a păcăli muritorii.

– Nephilim: În mitologia iudeo-creștină, nephilim sunt urmașii îngerilor și ai oamenilor[8]. Ei sunt descriși în texte antice, precum Cartea Genezei, ca uriași sau războinici puternici. Nephilim sunt adesea asociați cu tema pedepsei dumnezeiești, deoarece existența lor este văzută ca o răsturnare a ordinii naturale.

– Hibrizi Oni-Om: În folclorul japonez, oni sunt spirite malefice sau demoni, descriși cel mai ades ca uriași cu coarne și păr zburlit. Basmele prezintă hibrizi oni-umani, deci care rezultă din uniuni între un oni și un om. Acești hibrizi pot moșteni unele trăsături fizice ale oni, cum ar fi coarnele, precum și natura lor jucăușă sau malefică.

Acestea sunt doar câteva exemple, iar în mitologiile din întreaga lume există multe alte variante de ființe parțial demonice și parțial umane. Ele servesc adesea drept figuri captivante în povestiri, întruchipând teme de luptă între bine și rău, între supranatural și cotidian, și complexitățile ideilor de „moștenire” și „identitate”.

Cambionii: Hibrizi demon + om

Imaginația umană a creat o mulțime de ființe mitologice, printre care cambionii ocupă un loc intrigant. Conceptul de cambion[9] își are rădăcinile în folclorul european occidental, în special în cadrul demonologiei creștine. Cambionii sunt ființe născute din uniunea între un demon și un om, întruchipând o amestecare unică între supranatural și muritor. Aceste uniuni sunt de obicei prezentate ca acte de seducție, coerciție sau ispitire, reflectând teme mai ample de ambiguitate morală și lupta dintre bine și rău. Caracteristicile atribuite cambionilor variază între diferitele tradiții mitologice, dar aceștia posedă de obicei un amestec de puteri supranaturale și vulnerabilități umane, având trăsături fizice care amintesc de descendența lor demonică, cum ar fi coarne, colți sau ochi de culoare nefirească, dar mai ales posedă abilități supranaturale, inclusiv schimbarea formei, telepatia sau cunoașterea magiei negre. Pe lângă puterile lor supranaturale, cambionii sunt adesea portretizați având o manieră carismatică și seducătoare, folosindu-și atracția pentru a manipula și a păcăli muritorii. Acest aspect al caracterului lor reflectă teme de ispitire și corupție morală, întrucât cambionii – nici pe deplin umani, nici pur demonici – navighează prin complexitățile moștenirii lor duale.

– Merlin, vrăjitorul legendar din mitologia arturiană, este uneori descris ca un cambion[10]. Conform unor versiuni ale poveștii, tatăl lui Merlin era un incubus care i-a sedus mama, o femeie muritoare. Din această uniune s-a născut Merlin, oferindu-i abilități magice.

– În piesa lui William Shakespeare Furtuna, Caliban este o ființă jumătate umană, jumătate demon. Deși natura exactă a părinților lui Caliban nu este explicit menționată în piesă, originile sale sunt descrise ca fiind monstruoase și nenaturale. Caracterul lui Caliban atinge teme precum colonizarea, dinamica puterii și conflictul dintre „civilizat” și „sălbatic”.

Ca ființe hibride, cambionii ocupă un spațiu liminal între supranatural și muritor. În demonologia creștină, cambionii sunt adesea considerați întruchipări ale păcatului și decăderii morale, reflectând consecințele cedării în fața dorințelor lumești. Ei servesc drept avertisment împotriva pericolelor corupției spirituale.

(va urma)

Autor: prof. univ. dr. Florentin Smarandache

Note:

[1] Referințe la Abraxas pot fi găsite în diverse texte gnostice, inclusiv în Biblioteca Nag Hammadi, o colecție de scripturi gnostice antice descoperită în Egipt în 1945. Aceste texte îl descriu adesea pe Abraxas ca pe o ființă dumnezeiască sau arhon (uneori asociat cu Dumnezeu) sau ca o emanație din tărâmul dumnezeiesc.

[2] Una dintre cele mai faimoase relatări despre crearea unui homuncul provine din scrierile alchimistului elvețian Paracelsus, care susținea că un homuncul poate fi creat prin manipularea lichidului seminal. Rețeta sa presupunea plasarea materialului seminal într-un vas de sticlă sigilat, împreună cu anumite substanțe alchimice, și apoi incubarea amestecului într-un mediu cald și întunecat timp de câteva săptămâni sau luni. Paracelsus era convins că, după perioada de incubare, o creatură umanoidă în miniatură s-ar fi format în interiorul vasului.

[3] Legendele descriu Balaurul ca fiind o ființă monstruoasă, cu gheare ascuțite, solzi care îi acoperă trupul și suflare de foc.

[4] Încadrat în folclorul mai larg al incubilor și succubilor, Zburătorul întruchipează spiritul masculin enigmatic care caută legături nocturne cu femeile adormite.

[5] Vasudeva este patronimul zeului Krishna, fiul lui Vasudeva. Închinătorii lui Vasudeva-Krishna au format una dintre primele mișcări devoționale teistice din cadrul hinduismului.

[6] În traducere, „poporul zeiței Danu”, care reprezintă apele primordiale ale creației și fertilității, aceste ființe semidumnezeiești sunt venerate pentru înțelepciunea, capacitățile magice și conexiunea profundă cu pământul înainte de sosirea Milesienilor, considerați strămoșii irlandezilor moderni.

[7] În ciuda reputației lor malefice, unele povești descriu anumite Fomoire într-o lumină benefică, portretizându-i ca personaje complexe cu propriile dorințe și motivații. În anumite relatări, Fomoire sunt descriși ca meșteșugari și războinici iscusiți, capabili de mari fapte de forță și magie.

[8] Uneori interpretați ca îngeri căzuți, adică demoni.

[9] Cuvântul „cambion” se crede că provine din termenul latin târziu „cambuca”, un vas folosit de soldații romani. În timp, a evoluat pentru a desemna un vas sau un recipient pentru spirite, ajungând în cele din urmă să semnifice urmașii demonilor.

[10] Merlin văzut drept cambion este o versiune explorată în diverse texte medievale, inclusiv în Historia Regum Britanniae a lui Geoffrey de Monmouth.

Citiți și:
Puţină mitologie (I)
Spiritele elementale din perspectiva mitologiei universale

 

yogaesoteric
12 decembrie 2024