Nevoia de Adevăr într-o lume captivă noii distopii totalitare

Părintele mărturisitor şi cel mai mare teolog român al secolului XX, Părintele Dumitru Stăniloae, a cărui canonizare a fost hotărâtă în 2024, spunea că „Adevărul este Persoană, sau Comuniunea personală supremă”. El se referea la Persoanele Sfintei Treimi, care Se află în comuniune desăvârşită, fiind „existenţă plenară, existenţă de sine şi fără sfârşit, existenţă vie şi dăruitoare de iubire”, independentă de noi, dar care „ne dă viaţă şi ne ţine în viaţă”. La această existenţă plenară şi vie omul, făurit după „chipul Persoanei supreme”, este chemat să participe, fiindu-i insuflată această orientare către Dumnezeu şi către alte persoane, înrădăcinată în mişcarea naturală a sufletului către Dumnezeu.

Când această mişcare – care ne orientează în mod firesc şi liber către Dumnezeu şi către ceilalţi, pentru a realiza acea comuniune vie către care sufletul însetează – a fost deviată într-o direcţie greşită şi înşelătoare, omul s-a orientat către sinele său şi către lume, iar năzuinţa către Dumnezeu şi către comuniunea adevărată, dătătoare de viaţă, a degenerat, devenind o sete de putere şi stăpânire asupra lucrurilor din această lume, o sete de posesiune, care i-a adâncit însă golul sufletesc.

Adevărul nu este o posesiune a raţiunii noastre

Însă, explică Părintele Stăniloae, „Adevărul nu e un principiu cugetat, o lege, o formulă generală, pe care o putem face posesiunea raţiunii noastre. Adevărul este existenţa supremă independentă de noi, care ne dă viață și ne ţine în viață, care singur are puterea să creeze și să susţină toate, dându-le tuturor viață cu voia Sa, nu silită de o lege sau de o putere care ar fi superioară ei, ci numai prin iubirea Sa liberă (Ioan 14, 6). El e apa vie, după care ființa omenească va înseta în veci”. În calitatea sa de chip al Adevărului, omul depinde de Dumnezeu, este însufleţit de un dor nestins către El şi nu are viaţă decât în comuniune cu Dumnezeu şi cu alte persoane.

Însă odată cu devierea de la mişcările naturale ale firii noastre umane, aşa cum ne-a fost ea modelată de Dumnezeu (care ne-a creat după chipul şi asemănarea Sa), omul s-a înstrăinat de Adevăr şi de propria sa umanitate şi s-a raportat la realitate în mod distorsionat. Consecinţele acestei devieri şi înstrăinări au fost de ordin cosmic. Totodată, el nu a mai fost capabil să-şi dea sens lui însuşi şi propriei sale existenţe, un sens care să-i umple vidul sufletesc şi să-l vindece de frica şi de angoasa intense cauzate inevitabil de condiţia reducţionistă la care s-a condamnat singur: aceea de organism pur biologic.

Frica l-a însoţit permanent, iar răspunsurile şi soluţiile căutate de el, de-a lungul istoriei, pentru a-şi atenua frica şi neliniştile, s-au materializat în diferite teorii şi sisteme mai mult sau mai puţin distopice, care s-au dovedit cu atât mai distructive cu cât scopul lor a fost să rupă omul cu totul de Dumnezeu – mai exact, de Dumnezeu-comuniune personală, opus abstracţiei unui Dumnezeu impersonal creat tot de conștiința umană autonomizată, ce a căzut în înşelare.

Conștiința omului s-a înstrăinat astfel de apa vie, care o adăpa cu Adevărul, iar mişcările ei au stagnat, pe măsură ce a alunecat în scepticism şi nihilism. A refuzat apa vie şi a ales uscăciunea raţionalismului steril, hrănindu-şi trufia izvorâtă din înţelepciunea lumii acesteia, care nu e decât „nebunie înaintea lui Dumnezeu” (I Corinteni, 3, 19). Lipsindu-i smerenia, nu a mai putut coborî în inimă, pentru a-i cunoaşte căldura ce aduce pace, domoleşte agitaţia gândurilor şi neastâmpărul căutărilor minţii şi aşază conștiința în starea de rugăciune.

Totalitarismul ca rezultat logic al concepției materialist-raționaliste

Urmările acestei devieri şi rătăciri nu s-au manifestat doar în plan filosofic, prin apariţia a tot felul de curente, marcate de revoltă şi nihilism, ci şi în plan social şi politic. Într-o carte remarcabilă, apărută recent, despre fenomenul formării maselor, intitulată Psihologia totalitarismului[1], dr. Mattias Desmet, lector în psihoterapie psihanalitică la Universitatea din Ghent, analizează procesele sociale şi psihologice prin care populaţiile au fost preschimbate în mase pentru a fi condiţionate să accepte şi chiar să susţină regimurile totalitare în istorie, tratând inclusiv fenomenele care conduc astăzi la instaurarea totalitarismului tehnocratic. Constatarea sa principală este că totalitarismul nu este o coincidență, ci „o consecință logică a concepției materialist-raționaliste asupra omului și a lumii”[2]. Aşadar, există o legătură de cauzalitate între viziunea materialist-raționalistă asupra omului și a lumii și fenomene precum formarea maselor prin propagandă (discurs care creează, potrivit dr. Desmet, o „lume a aparenţelor”, întrucât nu este ancorat în Adevăr), apariţia regimurilor totalitare şi, ulterior, a condiţiilor care favorizează instaurarea unui nou tip de totalitarism, al vremurilor noastre – totalitarismul tehnocratic.

Potrivit autorului, când această viziune asupra omului şi a lumii a devenit dominantă, a avut loc ascensiunea unei elite care a folosit excesiv propaganda pentru a controla o populaţie adusă într-o stare tot mai accentuată de singurătate şi deconectare atât faţă de mediul său social, cât şi faţă de cel natural. De-a lungul ultimelor două secole au apărut aşa-numitele „mase singuratice”, formate din populaţii vulnerabile la propagandă. Analiza pune în lumină modul cum oamenii au căzut pradă fenomenului formării maselor: au ales această „soluţie” aparentă, fiindcă părea singura „soluţie” raţională, tocmai pentru a scăpa de sentimentul constant de singurătate, deconectare şi de frică. Acest sentiment a fost indus de „raționalizarea și de industrializarea ulterioară a lumii și de utilizarea excesivă a tehnologiei. [Oamenii] fuzionează într-un comportament fanatic al masei, deoarece asta pare să-i elibereze de starea lor de izolare și atomizare”.

Regimurile totalitare au fost foarte abile în a folosi adevărate aparate de propagandă pentru a inculca oamenilor sentimentul reconfortant că doar ele oferă siguranţa de care au nevoie disperată. Ele au construit o lume în care libertatea şi Adevărul, precum şi curajul de a le alege şi a le afirma constituiau – în ochii indivizilor masificaţi, dominaţi de frică – riscuri serioase, care puteau pune în pericol viaţa biologică şi siguranţa. Cea mai recentă versiune a unei astfel de lumi deformate prin devierea totalitară, care a luat proporţii planetare, este ceea ce s-a petrecut în pandemie.

Propaganda – o „consecință structurală a raționalismului”

Apartenenţa la o masă dă fiinţei umane doar iluzia siguranţei, fiind exploatată nevoia ei de acceptare socială, însă nu o eliberează din starea ei de singurătate. Ea nu contează ca individualitate, ci ca o piesă lesne integrabilă în masă, ca număr, ca entitate uşor de controlat, de scanat, de „tradus”, fiindcă i-a fost suprimată taina. Însă această deformare, întrucât este un atentat la umanitate, la însăşi firea umană cum ne-a fost ea dăruită de Dumnezeu, îi adânceşte şi mai mult boala sufletească, în loc să-i rezolve condiţia, cum spera. După cum arată Mattias, apariția maselor singuratice a condus la stalinism și nazism la începutul secolului XX (iar acum pregăteşte terenul pentru totalitarismul tehnocratic). El vorbeşte despre o „pervertire care este inerentă întregii tradiții a Iluminismului. Societatea noastră este captivă unui anumit tip de minciună, o formă de minciună relativ nouă din punct de vedere istoric, care a apărut pentru prima dată după Revoluția Franceză, când viziunea religioasă asupra omului și a lumii a fost înlocuită de actuala viziune raționalist-materialistă asupra lumii. Despre ce vorbesc când mă refer la acest «nou tip de minciună»? Vorbesc despre fenomenul «propagandei».”[3]

Propaganda, care saturează astăzi spaţiul public, înseamnă discurs public pervertit, răspândit pentru a crea o societate falsă prin manipulare, iar orice este construit prin manipulare nu poate fi benefic fiinţei umane. Întrucât, subliniază pe bună dreptate Mattias, „esența și baza unei societăți bune este tocmai calitatea etică a discursului public. Omul este în esență o ființă etică, iar a perverti discursul omului înseamnă a perverti omul însuși; a perverti discursul politic înseamnă a perverti societatea însăși”. Doar vorbirea bazată pe Adevăr şi discursul sincer ne pot scoate din lumea aparenţelor şi ne pot restabili calitatea noastră umană.

Prin urmare, explică autorul, propaganda „nu este o coincidență istorică, este o consecință structurală a raționalismului”. Viziunea raţionalist-materialistă, care se prezintă ca fiind viziunea „științifică” asupra omului și a lumii (corespunzând mai curând ideologiei scientismului[4] decât ştiinţei în sensul ei autentic), a condus mai degrabă către materializarea opusului a ceea ce susţinea. Nu a creat o orânduire favorabilă vieţii şi comuniunii (ca bază a stabilităţii sociale), ci a dus la înmulţirea bolilor psihice, rezultatul fiind o societate tot mai bolnavă sufleteşte şi fizic şi tot mai fragmentată. Odată ce fiinţa umană a fost concepută ca o entitate mecanicistă, biologică, pentru care cel mai înalt obiectiv este supraviețuirea, a devenit nu doar desuet, dar şi riscant să mai spunem Adevărul, constată Mattias.

În cadrul unei tradiții materialist-raționaliste, a spune adevărul vine cu riscul excluderii sociale, al excluderii din „confortul” lumii totalitare şi al pierderii unei imagini avantajoase, validate de elita „ştiinţifică”, imagine care asigură supravieţuirea. Dar conduce, în schimb, la recâştigarea propriului suflet, la redobândirea puterii psihologice a demnităţii şi, în final, la restaurarea omului şi a societăţii, prin vindecarea ei de boala totalitarismului. De aceea este necesar a spune adevărul, chiar dacă asta presupune sacrificarea propriei imagini şi a reputaţiei publice, „chiar dacă știi că persoanele care își găsesc refugiul în lumea aparențelor te vor ataca”.

Forţa vie a Adevărului care ne eliberează din robia fricii

A afirma Adevărul şi a rămâne în duhul lui nu ne va asigura un paradis terestru, cum promit elitele „ştiinţifice” totalitare, ci ne va ajuta să ne eliberăm din robia fricii, pentru a trăi o viaţă ancorată într-un sens mult mai înalt decât cel dat de pura supravieţuire biologică, într-un sens viu, restaurator al umanităţii noastre. O viaţă demnă de fiinţa umană făurită după chipul Adevărului, al lui Dumnezeu – „comuniune personală”, către care se orientează firesc mişcările sufletului şi ale firii noastre umane, tânjind după comuniunea profundă şi vie cu Dumnezeu şi cu celelalte persoane.

Părintele Gheorghe Calciu avertiza: „Comunitățile se conduc mult mai greu decât indivizii izolați, de aceea autoritățile încearcă să ne izoleze. Să fii izolat, să nu fii legat de părinții tăi, să nu te supui nimănui, pentru că tu ești o ființă liberă. O libertate înțeleasă greșit este o revoltă împotriva lui Dumnezeu, este nihilism. S-a rupt legătura umană cu cei lângă care trăim. S-a rupt relația sufletească dintre mine și frate, dintre părinți și copii, dintre prieten și prieten. Să urmărim să rămânem uniți, prin credință și prin dragostea unuia față de altul, prin Iisus Hristos. Să rămânem uniți în comunitatea Bisericii, pentru că Biserica este singura grupare socială benefică. Toate celelalte încearcă să distrugă ființa umană, să facă din ea un instrument, un simplu șurub în mecanismul acesta complicat al societății umane.”[5]

Acest adevăr îl intuieşte şi dr. Mattias Desmet, când notează: „Adevărul, prin definiție, din punct de vedere psihologic, este vorbire care are rezonanță, care conectează oamenii, de la inimă la inimă, de la suflet la suflet, vorbire care pătrunde dincolo de vălul aparențelor, dincolo de măștile imaginare în spatele cărora căutăm refugiu și conectează sufletul deconectat al unei ființe umane cu cel al altei ființe umane.”

Această forţă vie a Adevărului, care reconectează şi creează comuniune, lucrează mai ales în Liturghie, unde se rostesc cuvinte de comuniune cu Dumnezeu şi trăim comuniunea cu Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul purtător de Adevăr nu este doar informaţie, ci comuniune, arăta Părintele Rafail Noica. El spunea că „Liturghia e cuvânt viu, nu spectacol. Și cuvântul înnoiește şi se înnoiește în om. Este cuvânt viu fiindcă este energie dumnezeiască. Chiar la nivelul omului există energia comuniunii”[6].

Într-o lume în care sensurile cuvintelor sunt modificate pentru a anula Sensul din care ele izvorăsc, tocmai cu scopul redefinirii omului şi a realităţii în termenii reducţionişti ai unei raţionalităţi inumane, omul are nevoie de Adevăr mai mult decât oricând, pentru a-şi recupera umanitatea. Pericolul reprezentat de totalitarismul tehnocratic este mai mare decât în cazul totalitarismelor din trecut, întrucât, în transumanism, desfigurarea nihilistă şi dezumanizantă a omului atinge apogeul. Concepţia că adevărul este o „posesiune a raţiunii umane” este sămânţa cu efect otrăvitor din care s-au dezvoltat ideile totalitare ce au denaturat în mod catastrofal fiinţa umană şi societatea. Ca atare, ni se cere permanent curajul de a urma Adevărul ca „existenţă supremă independentă de noi, care ne dă viață și ne ţine în viață……. numai prin iubirea Sa liberă” (Pr. Stăniloae) şi a-I oglindi chipul în noi şi în faptele noastre, a nu-L trăda prin alunecarea în înşelare.

Note:
[1] https://www.amazon.com/Psychology-Totalitarianism-Mattias-Desmet/dp/1645021726
[2] https://words.mattiasdesmet.org/p/my-speech-in-the-parliament-of-romania; https://www.activenews.ro/opinii/Dr.-Mattias-Desmet-discursul-din-Romania-De-la-viziunea-materialist-rationalista-asupra-omului-si-a-lumii-si-formarea-maselor-prin-propaganda-la-totalitarismul-tehnocratic-–-Curajul-de-a-spune-Adevarul-versus-refugiul-comod-in-lumea-aparent-186216
[3] Art. cit.
[4] „Trăsătura caracteristică a științei este incertitudinea justificată, care conduce la smerenie intelectuală. Trăsătura caracteristică a scientismului este certitudinea nejustificată, care duce la trufia intelectuală” – arată dr. Aaron Kheriaty, în cartea sa The New Abnormal: The Rise of the Biomedical Security State (2022), în care argumentează că „scientismul și societatea tehnologică sunt de natură totalitară”.
[5] Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, editura Bonifaciu, 2009, pp. 214-215.
[6] Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail, însoţite de câteva cuvinte de folos ale părintelui Symeon, Editura Anastasia, Bucureşti, 1994, pp. 76-77.

Citiți și:
Între domnia minciunii și Împărăția Adevărului
Andrei Marga: Avertismente ale adevărului

 

yogaesoteric
26 martie 2025