Nevoia de transformare

Plutește în aer un sentiment de nemulțumire și tristețe, de neîncredere și resemnare, de revoltă și de neliniște. Mulți se întreabă, ce facem? Nu putem sta cu mâinile încrucișate să așteptăm ceva care nu mai vine! Oamenii știu că undeva cu siguranță mai este ceva. Nu războiul, nu criza, nu răscoala. Vor o lumină, o transformare, un punct de sprijin pentru ziua de mâine. Vor o speranță, o altă luminiță la capătul tunelului. Un vânt sau o furtună, un conducător, cineva care să-i miște, să-i trezească și să le spună ceva credibil de urmat.

Liberalii nu mai cred în PSD. PSD-iștii nu mai cred în fârtații lor de guvernare. Parcă i-ar aștepta să-i prindă cu încă o greșeală mare ca să-i dea peste bord. Oamenii nu mai au încredere în aproape nimeni. Mulți nici în ziare și nici în televiziuni. Necum în site-uri. Unii, nici în biserică. Aproape toți, nici în președinte. Acestuia îi pasă din ce în ce mai puțin de toate. Nici de dosarul cârpit al OMW, o formă de slăbiciune românească, dar și de plată pentru admiterea în Uniunea Europeană. Nu-i pasă nici de eșecul admiterii în Schengen, nici de procentul mic al redevențelor.

În ciuda faptului că oamenii sunt nemulțumiți și scrâșnesc mereu, că energia și materiile prime sunt aberant de scumpe pentru ai noștri și sunt date altora pe veresie, valurile sunt mici, ca niște tremurături sfioase. Nemulțumirea românilor abia mai pâlpâie. Nu mai protestează nici înșelații, nici umiliții, nici nedreptățiții.

Când a fost să apărăm interesele multinaționalelor și când oamenii acestora au fost mobilizați să iasă în stradă cu directori cu tot (vezi cazul Raiffeisen!) am fost înșelați să protestăm împotriva intereselor țării noastre.

Uneori am sentimentul că nici președintele nu mai vrea nimic, că s-a săturat de propriul mandat, de propriul guvern, de micimea acoliților săi liberali, de drumurile la Sibiu, la Bruxelles și în Germania pentru diplome și decorații. În expresia lui de piatră, cu un umăr căzut și cu gândurile plutind aiurea, nu mai transmite nici încredere, nici speranță, nici hotărâre. Ai zice că nu mai luptă pentru nimic și că nu îl mai muncește niciun gând important pentru țară. În aparițiile sale din ce în ce mai rare ai zice că se îneacă în pasta politică infectă care îl înconjoară. Vrea să rămână președinte și atât. Se poartă ca un om lipsit de o sabie, de un baston, de un sprijin. Situația din Ucraina îl copleșește. N-are nici idei, nici soluții. Nu pot veni de la el. Joacă exact ca un figurant într-o piesă despre război. Din când în când, mai aduce câte o tavă cu un plic. În deciziile importante a rămas doar o curea de transmisie a Bruxelles-ului și a ordinelor emise de NATO. Nu-l mai caută nimeni și nu mai este invitat nicăieri. Nepăsarea lui este egală cu resemnarea noastră.

După atâta vreme, România are nevoie mai mult ca niciodată de o gură de oxigen, de un om care să reaprindă speranța și încrederea!

Citiți și:
Klaus al II-lea: Noul stăpân al Coloniei România!
Cea mai obiectivă caracterizare a lui Iohannis

yogaesoteric
4 aprilie 2023