„Nici tancurile, nici tunurile, nici presa cea mai abilitată nu se pot lupta cu legendele” (II)

Citiți prima parte a articolului

Este datoria şi obligaţia noastră să discernem între bine şi rău, între fals şi adevăr! Nimeni nu poate susţine că tot ceea ce ştim azi este infailibil şi rămâne neschimbat, dar nu ne este permis să asistăm impasibili la falsificarea Istoriei. Cândva, când țara va fi cu adevărat liberă, suverană şi independentă, când va fi condusă de români autentici, nu de marionete ale intereselor străine, rejudecarea mareşalului Ion Antonescu şi aşezarea sa la locul cuvenit, în galeria Marilor Bărbaţi ai Neamului Românesc, se impune cu necesitate! Să nu uităm că „Ne-am născut aici, suntem cei dintâi aşezaţi aici şi vom pleca cei din urmă” (Mareşal Ion Antonescu).

„În faţa morţii, neclintit,/ N-aveai ce o ruga,/ Ai lăcrimat şi i-ai zâmbit/ Ca şi la nunta ta.”

„Ioane, Ioane, Ioane, Ioane
Ai murit ca milioane
Ioane, trupul ți l-au frânt
Ioane, fără de mormânt.

Ioane, ai murit soldat
Unde te-or fi îngropat
Că-ți rămase țara oarbă
Să întrebe-un fir de iarbă.

Unde-i Ion, copilul meu
Care m-a iubit mereu
Care nu s-a dus cu dușii
Care s-a bătut cu rușii?

Cine să-mi răspundă, cine
Țării tale nu-i fu bine
C-au venit oștiri străine
Precum, noaptea nopții vine.

Ne-au scos morții din morminte
Ne-au distrus biserici sfinte
Şi apoi ne-au dat pe noi
Cu un secol înapoi.

Și în tine Ioane dragă
Au pus potera să tragă
Tu te-ai stins netemător
Şi privind in ochii lor.

Nu ni-i fapta cât ni-i zisa,
Dar istoria, proscrisa,
Iarăși adevăr promis-a
De la Nistru pân’ la Tisa…

Uite vremea cum mai trece,
Vine ceasul doisprezece,
Nu putem continua
Fără de Măria Ta,

Nu dorim decât atât:
Să aflăm numaidecât
Unde ți-i mormântul, Ioane,
Într-atâtea milioane,

Vrem să-ți punem flori pe el
Şi umbruță de drapel…
Să dormi, Ioane, liniștit,
Neamul tău nu a murit!

Nu ni-i fapta cât ni-i zisa,
Dar istoria, proscrisa,
Iarăși adevăr promis-a
De la Nistru pân’ la Tïsa...”
(Adrian Păunescu)

Bune sau mai puţin onorante, faptele, evenimentele şi personalităţile istoriei unui popor nu pot fi radiate cu un creion, asemenea celebrului instrument de scris al lui Molotov, care a trasat noua şi încă actuala graniţă a României. Din păcate, guvernele româneşti postdecembriste nu au avut demnitatea de a se opune, astfel încât, mareşalul Ion Antonescu este în continuare condamnat şi ucis în fiecare nouă zi. „De ce atâta ură?”.

În continuare, pentru o mai corectă percepția a evenimentelor falsificate oficial și a nedreptăților comise în urmă cu 75 de ani redau și alte opinii:

Prof. univ. dr. Petre Țurlea, Membru A.O.Ș.R. – „Condamnat la moarte în 1946, Ion Antonescu a rămas în inima Poporului Român”

„În mai 1946, pentru a demonstra faptul că executarea lui Ion Antonescu ar fi fost dorită de întreg Poporul Român, comuniştii şi aliaţii lor (între care cei din Uniunea Populară Maghiară, corespondenta UDMR-ului de astăzi) au organizat în toată țara manifestaţii de susţinere a condamnării la moarte. Poliţia a raportat, de peste tot, şi numărul participanţilor: la Ploieşti – 1.000; la Galaţi – 12.000; Constanţa – 10.000; Braşov – 1.500; Sibiu – 20.000; Târgu-Mureş – 3.000; Craiova – 2.000 etc. Dar, fiind campanie electorală pentru alegerile parlamentare, în multe locuri prilejul a fost folosit şi pentru a fi atacate partidele istorice; s-a ajuns chiar la devastarea sediilor acestora, precum la Turnu-Măgurele, Luduş, Caransebeş. În Transilvania, în centrele cu populaţie maghiară numeroasă demonstraţiile împotriva lui Antonescu s-au transformat în manifestaţii iredentiste maghiare; ungurii cereau asasinarea Mareşalului şi pentru că acesta era simbolul patriotismului românesc. La Cluj, prilejul a fost folosit de către cei 6.000 de participanţi maghiari ca să protesteze împotriva recentei hotărâri a Conferinţei de Pace de la Paris (7 mai) de a retroceda României întreaga Transilvanie, anulând astfel efectele Diktatului de la Viena din 1940.

Organizatorii comunişti de la Bucureşti au avut şi alte surprize. La Târgovişte, de exemplu, după manifestaţie unii participanţi au scandat: «Sus Antonescu!», «Jos Guvernul!», «Trăiască Mareşalul!». S-a voit să se demonstreze că însăşi Armata dorea execuţia lui Ion Antonescu. De aceea, în garnizoane au fost trimişi reprezentanţi ai guvernului ca să monteze astfel de aprobări colective. Dar, în majoritatea cazurilor, rezultatul a fost negativ. Sunt mai multe rapoarte în acest sens ale Poliţiei şi Siguranţei. Cel privind consultarea ostaşilor din Garnizoana Odorhei este datat 22 mai 1946 şi poartă titlul Militarii din Odorhei împotriva condamnării lui Antonescu: «Garnizoana din Odorhei a primit ordin ca să facă un referendum în legătură cu condamnarea la moarte a ex-mareşalului Antonescu. În acest scop a fost adunat întregul efectiv al Cercului de Recrutare şi al Cercului de Exploatare Odorhei, cărora un delegat al Marelui Stat Major, Secţia Propagandă, le-a expus motivele condamnării lui Antonescu. Apoi, cei prezenţi au fost întrebaţi dacă sunt pentru sau împotriva acestei condamnări. Răspunsul, dat prin ridicare de mâini, a fost împotriva condamnării, nefiind pentru condamnare decât delegatul M.St.M. În urma acestui rezultat, s-a procedat la o nouă votare, însă şi de data aceasta toţi militarii prezenţi au fost împotriva condamnării».

În multe alte locuri, mai ales din Transilvania, s-a petrecut la fel. Într-un „raport contrainformativ” al Comandamentului Trupelor de Grăniceri, din 1 iunie 1946, se scrie: «La Centrul de Instrucţie Grăniceri rezultatul votului asupra Sentinţei de condamnare dată de Tribunalul Poporului în procesul ex-mareşalului Antonescu a fost: un vot pentru, iar restul contra». Rapoarte cu conţinut asemănător au venit din întreaga țară. Toate reflectau sentimentul larg popular. Pentru români, Mareşalul era un erou. Pentru maghiari era un inamic al aspiraţiilor lor revizioniste.

În aceste condiţii, este necesar să fie menţionat comportamentul deplorabil al Regelui Mihai, remarcat şi de străini. Generalul american C.V.R. Schuyler raporta, la Washington, pe 2 iunie 1946: «Toate elementele societăţii bucureştene par consternate de execuţie. Se pare că aproape toţi se aşteptau ca Regele să comute sentinţele în ultima clipă. S-au exercitat presiuni teribile în acest sens asupra lui din toate părţile». Mihai, însă, a considerat că moartea lui Antonescu fiind dorită de sovietici şi de comunişti, trebuia să le facă pe plac, conservându-şi astfel tronul. O laşitate nedemnă de un cap încoronat. «În general – scria generalul american – poporul apreciază că nu s-a dovedit nimic împotriva Antoneştilor, în afara faptului că au pierdut războiul.»

Vestea execuţiei a trezit un val de indignare. În toată țara au fost răspândite manifeste de condamnare a asasinilor. În cel din care Poliţia a descoperit multe exemplare în Bucovina şi Transilvania de Nord se scria: «Popor Român, în ziua de 1 iunie, contrar voinţei Poporului, a fost omorât mişeleşte la Jilava, în prezenţa Guvernului criminal, cel mai mare fiu al Neamului nostru, Mareşalul Ion Antonescu. Români! Acela care a luptat pentru dreptatea sfântă a acestui Popor, Generalul Conducător care şi-a închinat Patriei toată puterea fiinţei lui, azi nu mai este în mijlocul nostru… Sfânt martir! Te-ai ridicat la Ceruri ca să veghezi de acolo destinul Neamului nostru. La mormântul tău cald venim cu lacrimile durerii…».

După 1989 s-a crezut că se va face dreptate Mareşalului, anulându-se sentinţa nedreaptă din 1946. Veterani de război, istorici, oameni politici au înfiinţat, în 1991, Liga Mareşal Ion Antonescu. Cel mai cunoscut dintre conducătorii săi a fost istoricul Gheorghe Buzatu. Prin grija Ligii au fost ridicate Mareşalului câteva monumente, numele i-a fost dat câtorva străzi din mai multe oraşe (în Transilvania, cel mai mare opozant al unor asemenea iniţiative a fost UDMR), au fost organizate sesiuni ştiinţifice şi comemorări (una dintre ele la Valea-Mare, Covasna, 1 iunie 1997). În iunie 1991, când se împlineau 45 de ani de la asasinat, am iniţiat un moment de reculegere în Camera Deputaţilor în memoria lui Ion Antonescu; toţi deputaţii s-au ridicat în picioare; surprins şi şocat, preşedintele Camerei, Dan Marţian, fost ministru comunist al Tineretului, nu a reacţionat pe loc; o va face abia după două săptămâni. Ecoul a fost major, inclusiv peste hotare; în Senatul SUA a fost adoptat un protest. Dan Marţian a venit la tribuna Camerei Deputaţilor pe 26 iunie 1991, întrebând indignat: «Cum se poate ca în Parlament să se cinstească memoria lui Antonescu şi să nu existe nimeni care să se ridice în legătură cu acest fapt? Vreau să vă spun foarte sincer că şi noi – dar nu numai noi – societatea nord-americană, Statele Unite au fost şocate de acest fapt. Cum este posibil, cum este posibil ca să fie doar iniţiativa unui deputat şi toţi ceilalţi nu au nimic de spus?».

În timpul Guvernului Adrian Năstase, cu Ion Iliescu (vechi adversar al lui Antonescu, pentru că-l trimisese pe tatăl său, Alexandru Iliescu, spion sovietic, în lagărul de la Târgu-Jiu) din nou preşedinte al țării, în 2003, toate monumentele Mareşalului au fost dărâmate, numele de străzi şterse, manifestările interzise; sub ameninţarea pedepsei cu închisoarea era pusă orice prezentare conform adevărului istoric făcută lui Ion Antonescu. După o jumătate de secol, comuniştii din 1946, prin urmaşii lor, obţineau o nouă victorie. În 1994, cerusem procurorului general al României un recurs în anulare în cazul procesului din 1946. Nu s-a aprobat. Acelaşi recurs în anulare a fost cerut, după 2000, şi de alţii. Cererea va fi respinsă din nou, în mai 2009, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; Gardianul din 23 mai 2009 concluziona: «Conform tradiţiei inaugurate de Ulpian, sentinţa de condamnare a lotului Antonescu ţine loc de adevăr». Dar, în pofida inamicilor săi, Ion Antonescu a rămas în inima Poporului Român. Putem să facem şi o comparaţie: pe actualii conducători ai României cu siguranţă nu-i va condamna nimeni la moarte pentru dezastrul în care au adus țara cu bună ştiinţă şi spre propriul lor folos. Însă, la fel de sigur este şi că nu vor rămâne în inima românilor, pentru că nu au dat dovadă de patriotismul lui Antonescu.”

Gabriela Vasilescu – „Procesul Marii Trădări Naţionale” – „Procesul” şi sentinţa

„Fiecare este necesar să ne luăm răspunderi istorice astăzi, nu numai răspunderi politice. Se poate petrece să greşim, dar să răspundem! Să nu ţinem ţara în loc de teama că vom răspunde mai târziu. Dacă suntem de bună credinţă în actele noastre, istoria nu ne poate condamna” – aşa gândea în anul 1940 generalul Ion Antonescu. Cel care, în calitate de Conducător al Statului, a condus timp de patru ani destinele României. O părere total diferită de aceea a aşa-numitului „Tribunal al Poporului”, emisă în ziua de 17 mai 1946, în urma a ceea ce s-a numit la acea vreme: „Procesul Marii Trădări Naţionale” – un proces prin care s-a urmărit de fapt „să se dea satisfacţie deplină Uniunii Sovietice, ai căror conducători nu-i puteau ierta pe cei care au luptat împotriva lor, chiar dacă au făcut-o în virtutea dreptului sacru al apărării integrităţii teritoriale a ţării”.

Din cei 24 de acuzaţi, 13 au fost condamnaţi la moarte, 6 dintre ei în contumacie (între care Horia Sima). Ceilalţi 7 condamnaţi (aflaţi în ţară în acel moment), au fost: mareşalul Ion Antonescu (Conducătorul Statului), profesorul universitar Mihai Antonescu (vice-preşedintele Consiliului de Miniştri), profesorul universitar Gheorghe Alexianu (guvernatorul Transnistriei), generalul Constantin (Picky) Vasiliu (subsecretar de stat la Ministerul de Interne, comandantul Jandarmeriei Române), Eugen Cristescu (şeful Serviciului Special de Informaţii), Radu Lecca (comisarul guvernului pe problemele evreieşti) şi generalul Constantin Pantazi (ministrul de Război).

Misiunea evaluării sau verdictele asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei unora sau altora dintre părţile implicate în procesul din 1946 e bine să o lăsăm în seama Istoriei, şi de ce nu, a Justiţiei. Ele fiind în final, singurele în măsură să judece. Nu putem însă trece cu vederea faptul că, atunci când Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva unor hotărâri prin care au fost condamnate opt persoane ce au făcut parte din guvernul condus de Ion Antonescu, ecourile nu au fost tocmai favorabile. Astfel, sub presiunea unei scrisori semnate de doi politicieni americani (Christopher Smith și Alfonso D’Amato – n.n.I.M.), recursul în anulare nu a mai fost atacat. Cu alte cuvinte, ieri Moscova, astăzi Washingtonul. Şi astfel, „Istoria se repetă, acest aspect este unul dintre defectele ei.” Corect ar fi însă ca fiecare naţiune să aibă dreptul să-şi judece singură eroii. După modul în care aceştia au slujit interesele ei. Iar fiecare popor ar fi necesar să aibă grijă ca judecata faţă de propriii eroi să nu-i fie impusă din afară de altcineva străin de interesele sale. Fiindcă – după cum afirma într-un articol istoricul Florin Constantiniu – „La urma urmei, şi românii, dar şi alte popoare din Europa de Est, incluse în sfera de hegemonie a Moscovei, ar putea trimite scrisori liderilor americani şi britanici pentru a le cere să condamne cele două monumente de ipocrizie care au fost Roosevelt şi Churchill”.

Toate dovezile conduc la concluzia că procesul intentat lui Ion Antonescu şi miniştrilor săi a fost unul politic. Judecarea şi condamnarea persoanelor implicate în conducerea statului român până la 23 august 1944 fiind în fapt un act stabilit şi impus de sovietici, însă înfăptuit cu largul concurs al autorităţilor române. […] Care a fost cea mai gravă crimă de război şi totodată de trădare a intereselor poporului român, considerată desigur de către „Tribunalul Poporului”? Ei bine, „Războiul anti-sovietic”. Bineînţeles că s-a „uitat” să se precizeze cu acea ocazie faptul că în vara anului 1940 Uniunea Sovietică a fost cea care a atacat şi cucerit o parte din teritoriul naţional ce aparţinea României.

După cum reiese din simpla cercetare a documentelor de arhivă, intrarea ţării noastre în război nu a fost gândită şi dorită doar de Ion Antonescu, ci şi de cel ce a fost atunci regele Mihai (care i-a înaintat lui Ion Antonescu o scrisoare de mulţumire în care nota: „În clipa când trupele noastre trec Prutul şi Codrii Bucovinei pentru a reîntregi sfânta Ţară a Moldovei lui Ştefan cel Mare, gândul meu se îndreaptă către dumneavoastră, domnule general, şi către ostaşii ţării. Vă sunt recunoscător domnule general, pentru că numai prin muncă, tărie şi stăruinţă a domniei voastre, Neamul întreg şi cu mine trăim bucuria zilelor de glorie străbună, iar ostaşilor noştri bravi le urez sănătate şi putere ca să statornicească pentru veşnicie dreptele graniţe ale Neamului”. O poziţie asemănătoare au avut-o şi alţi reprezentanţi ai forţelor politice interne. Ceea ce înseamnă că, la 22 iunie 1941, nu generalul Ion Antonescu a târât ţara în război alături de Germania, ci întreaga Naţiune a dorit acest război şi şi-au arătat asentimentul faţă de această acţiune, pentru că acel război era dus pentru eliberarea teritoriilor naţionale. Pe parcurs însă, odată cu apariţia eşecurilor pe Frontul de Est (alături de Germania), disensiunile s-au accentuat. Totuşi, în Procesul Marii Trădări Naţionale, doar Ion Antonescu a fost condamnat la moarte, nu şi liderii politici.

[…] ne aflăm din nou în faţa unei dileme, după cum notează Traian Golea în „Regizarea unei condamnări a poporului român”. Pentru că, „Dacă Ion Antonescu este acuzat de a fi fost «fascist» şi «criminal de război» numai pentru că s-a aliat cu Germania lui Hitler în războiul pentru recucerirea Basarabiei, atunci şi Roosevelt şi Churchill pot fi acuzaţi că ar fi comunişti pentru că s-au aliat cu dictatorul Stalin şi cu regimul său comunist împotriva lumii libere şi creştine”. În Justiţie, „un act de acuzare, oricât de bine ar fi ticluit, nu constituie o probă”. Cu toate acestea însă, Ion Antonescu a fost condamnat la 20 de ani temniţă grea, pentru regimul inuman acordat prizonierilor şi ostaticilor de război. „Probabil «tratamentul inuman» a constat în neacordarea prizonierilor sovietici decât a unor norme de hrănire egale cu ale soldatului român”.

Recitind interogatoriile stenografiate ale acuzaţilor, atrage atenţia faptul că la toate întrebările adresate de preşedintele completului de judecată, cât şi de „acuzatorii publici”, toţi au răspuns cu demnitate. Deseori aceste răspunsuri nu au putut fi combătute. Şi vă asigurăm că s-au încercat toate metodele. Fiindcă, „Exasperaţi de lipsa de eficienţă a interogatoriilor” – după cum notează Ioan Dan (fost Procuror general al României), în cartea sa Procesul Mareşalului Ion Antonescu – „acuzatorii publici recurgeau la fel de fel de întrebări care se doreau a fi încuietoare, dar care, eşuau la fel ca şi celelalte. Ca exemplu, am ales poziţia acuzatorului public Ion Stoican. Acesta, după 56 de întrebări adresate de preşedinte Mareşalului, a ţinut să afle de ce Ion Antonescu a ajuns cu trupele până la Stalingrad. Răspunsul pe care l-a dat mareşalul Antonescu ne scuteşte de orice comentariu: «Când o ţară se găseşte într-un război, armata acestei ţări trebuie să meargă până în fundul pământului ca să câştige războiul. Este unul din principiile capitale care s-a aplicat de la romani până astăzi»”. Acest răspuns, la fel ca şi multe altele, a rămas fără replică. Totuşi, sentinţa a fost implacabilă. Mareşalul Ion Antonescu a fost trimis în judecată, pentru că ar fi comis toate infracţiunile prevăzute în Legea 312/1945 şi a fost condamnat de patru ori la 20 de ani temniţă grea, de patru ori la muncă silnică pe viaţă şi de şase ori la moarte.

Evenimentele şi faptele din timpul procesului din mai 1946, intitulat Procesul Marii Trădări Naţionale: „Un proces judiciar […] care s-a desfăşurat în condiţiile unui total dispreţ faţă de legi” şi care, conform opiniei generalului Ioan Dan – „nu poate să rămână în istorie ca definitiv judecat”, mai ales că, prin intermediul justiţiei s-au declarat şi judecat o serie de recursuri extraordinare, ajungându-se la achitarea unor persoane condamnate în anii anteriori. Este cazul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, Vasile Luca şi mulţi alţii. S-ar putea replica aici că Mareşalul nu are nevoie să fie reabilitat. Se poate! Însă nu se cuvine să fie ignorat faptul că, în mai 1946, nu au fost judecaţi numai oamenii, a fost defăimat un regim întreg. Totodată, a fost atacat un principiu elementar al existenţei fiecărui popor, acela al apărării pământului strămoşesc. După aprecierile judecătorilor de atunci, cel mai grav fapt comis de Mareşalul Ion Antonescu a fost acela că a avut tăria să afirme, că: „Prefer mai bine să mor în mocirlă în România Mare, decât în paradis în România mică”.

Şi a murit, chiar dacă numai o singură dată, la 1 iunie 1946, înainte să împlinească 64 de ani. Execuţia, după aprecierile făcute de mai mulţi istorici (printre care și prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu), a fost „un spectacol-măcel, la care Mareşalul şi trei dintre colaboratorii săi principali (Mihai Antonescu, Const. Piky Vasiliu şi Gh. Alexianu) au «cooperat din plin», căci cu toţii au dovedit că au ştiut să moară!”. Pelicula cu scena execuţiei de la Jilava „provoacă involuntar admiraţia dar nu faţă de «justiţiarii» anului 1946, ci faţă de «criminalii de război», cum au fost supranumiţi condamnaţii”.

La finalul acestor rânduri, aş propune celor ce au avut răbdarea să le parcurgă să încerce să fie pentru un moment judecătorii acelor zile tensionate. Noi am pus la dispoziţie documente şi mărturii, sentinţa a fost pronunţată, însă verdictul vă aparţine.

Autor: Ion Măldărescu

Citiți și:
Cum l-a manipulat Antonescu pe Hitler. România a ieşit plină de aur din război
Prof. univ. dr. Ion Coja: O vorbă proastă, ce este prea des repetată: «Românii au trădat ușor!» Oare este aşa?

yogaesoteric
16 noiembrie 2021