Niciodată lumea nu a fost atât de nesigură ca acum

Serviciile de informații – „Guvernul invizibil”

De vorbă cu generalul Aurel I. Rogojan, care a lucrat 36 de ani în serviciile de informaţii ale României, despre serviciile secrete și rolul lor în societatea actuală

Reporter:
Într-o societate deschisă cum este cea actuală, într-un aşa-numit sat global, într-o lume informatizată cum este cea de acum, rolul serviciilor de informaţii este în creştere sau în scădere?

Aurel I. Rogojan: Să nu cădem în capcana aparenţelor unei… „societăţi deschise“. Nu trăim deloc într-o societate deschisă. Dictatura informaţională răstoarnă ordinea democratică tradiţională şi pune societatea sub ameninţarea anarhiei. O anarhie care poate bulversa sistemul axiologic al democraţiei, dar şi al civilizaţiei, generând un nou tip de confruntare, războiul imagologic. Informatizarea şi globalismul economic sunt noii vectori ai evoluţiilor planetare, evoluţii care ameninţă viitorul statelor naţionale. În consecinţă, statele naţionale nu pot rămâne indiferente la ceea ce le rezervă „satul global“.

Dimpotrivă, sunt chiar suspicioase, fiindcă lumea a mai trăit experienţa unor internaţionalisme salutate cu entuziasm la apariţia lor, pentru ca apoi să le arunce în groapa de rebuturi a experimentelor istoriei. În contextul succint şi incomplet definit, rolul serviciilor de informaţii pentru securitate naţională se va schimba din culegător şi procesator analitic de informaţii secrete în acela de planificator şi gestionar delegat de resurse informaţionale integrate din care va trebui să ofere, într-o măsura mai redusă, informaţii şi într-o măsură mai mare cunoştinţe de management a prevenirii crizelor de securitate.

Anumite funcţii ale serviciilor de informaţii, aşa cum le ştim noi dintotdeauna, vor cunoaşte mari transformări. Altele rămân imuabile, atâta vreme cât şi statele îşi vor păstra caracteristicile care le-au impus ca necesare pe o anumită treaptă de evoluţie a societăţii. Cert este că orizonturile „satului global“, aşa cum ne apar, au atât de multe incertitudini, încât serviciile de informaţii vor avea foarte mult de lucru. Niciodată lumea nu a fost atât de nesigură şi nu a acumulat atâtea pericole iminente explozive.

R.:
Era informaţională în care trăim, în care informaţia abundă şi se transmite foarte uşor şi foarte repede (la fel şi falsa informare –dezinformarea/manipularea) ajută sau încurcă serviciile de informaţii?

A.R.: Tipul de informaţii care constituie raţiunea existenţei serviciilor de informaţii pentru securitate nu abundă nicăieri în lume. Dimpotrivă, sunt tot mai bine ascunse şi apărate. Deci serviciile au şi un culoar al lor, special rezervat, din care sunt excluşi alţi competitori. Problema reală intervine la destinatarul final al informaţiilor, care dacă nu înţelege misiunea serviciilor de informaţii pentru securitate şi le consideră incomode, date fiind veştile proaste pe care le aduce, fiindcă asta le este menirea, decidentul politic poate fi tentat să treacă avertismentele serviciilor în plan secund, preferând alte canale de informare, care să-l liniştească şi să nu-i dea insomnii.

În astfel de situaţii, directorii serviciilor de informaţii trebuie să procedeze conform Constituţiei, adică să-şi realizeze subordonarea exclusiv voinţei poporului. În ceea ce priveşte riscul dezinformării, chiar prin suprainformare, manipularea informaţională este o realitate cotidiană a competiţiei politice, economice, dar şi cu scop de reformatare cultural-identitară a popoarelor, pentru a le ocupa ţara fără război. În acest context, putem anticipa noi funcţii şi structuri specializate ale serviciilor de informaţii, cu rol de identificare şi contracarare a agresiunilor informaţionale.

Presa, frate şi soră cu serviciile de informaţii

R.:
Care este cel mai mare caz de manipulare pe care l-aţi cunoscut nemijlocit?

A.R.: Cel mai mare, pe care l-am cunoscut nemijlocit, nu este nici mai interesant şi nici reprezentativ pentru arta dezinformării. Dar este, cu siguranţă, cel mai dureros şi cutremurător prin consecinţele şi dimensiunile sale genocidare: miile de morţi şi răniţi în evenimentele din decembrie 1989, după fuga laşă a lui Nicolae Ceauşescu; destructurarea sistemului naţional de securitate şi liberalizarea trădării de ţară prin subminarea economică a României.

R.:
Presa este un mijloc şi/sau instrument folosit de serviciile de informaţii?

A.R.: Personal nu agreez şi chiar îmi displace să văd alăturată presei o etichetă de mijloc sau instrument. Răspunsul este complex şi comportă mai multe planuri de abordare. În primul rând, presa face parte dintre „fraţii şi surorile“ serviciilor de informaţii. Dar cum se mai întâmplă ca într-o familie să existe şi fraţi vitregi… uneori le scapă ceea ce-i uneşte. Agenţiile de presă au foarte multe în comun cu organizarea unui serviciu de spionaj. Unul dintre cele mai bine păzite secrete ale MI6, dat în vileag după trecerea perioadei de 90 de ani, cât prevede legea britanică a protecţiei secretelor, a fost acela că Herbert Reuter (succesorul fondatorului agenţiei care-i poartă numele) obişnuia să depăşească planul la informaţii secrete pentru a scoate mai mulţi bani din punga, cam strânsă la baiere, a contribuabilului englez.

În al doilea rând, pot fi întâlnite situaţii când cele două instituţii acţionează integrat în celule de criză sau grupuri de acţiune, în cadrul unor programe asumate oficial, ori în operaţiuni sub acoperire. În al treilea rând, presa are rol de „avocatul diavolului“, ori de câte ori este vorba despre activităţile secrete ale serviciilor care devin, în mod accidental, publice. În al patrulea rând, serviciile pentru securitate sunt cei mai importanţi şi fideli cititori ai presei, unde şi găsesc, nu de puţine ori, treburi făcute pe jumătate, ori… stricate.

În al cincilea rând, presa se poate constitui într-un important vector al educaţiei de securitate a cetăţeanului şi de formare a reacţiilor de autoapărare socială faţă de pericole. În al şaselea rând, există suficiente exemple consternante în care oameni care nu aveau ce căuta nici în servicii şi nici în presă s-au complăcut în condiţia reciprocă şi ambiguă de instrumente sau mijloace… Din asta societatea nu a avut decât de pierdut. Şantajiştii or fi câştigat, dar pe seama prejudicierii interesului public.

R.:
Despre serviciile de informaţii se spune în general că sunt sau că încearcă să devină un fel de stat în stat. E adevărat? Cum comentaţi?

A.R.: Într-o societate democratică nu ar trebui să fie posibil. Serviciile, în sine, nu au tendinţa de a se comporta ca „stat în stat“. Cei care le conduc, simţind ce forţă pot conferi informaţiile gestionate, pot însă dobândi comportamente iresponsabile, de atentatori la ordinea constituţională. Asta, mai cu seamă, acolo unde controlul parlamentar este doar o figuraţie. În România, Parlamentul nu a mai chemat la ordine comunitatea naţională de informaţii a României de şase ani, deşi este obligatoriu, prin litera Constituţiei, să o facă anual. Era cândva în mare vogă, prin anii ᾿60 ai veacului trecut, nu la noi, ci in SUA, un eseu – „Guvernul invizibil“.

Deşi nu se nominaliza, toţi înţelegeau că era vorba despre omnipotenţa, omniprezenţa şi omniscienţa C.I.A. Consecinţa popularităţii eseului a fost instituirea supravegherii activităţilor serviciilor secrete de către Congresul SUA. Mecanismul controlului democratic asupra serviciilor secrete instituit în SUA este unul dintre cele mai complete, complexe şi cu cele mai multe învăţăminte. Dar iată, cu toate acestea, C.I.A este la originea unui mare scandal internaţional, cel al locurilor de detenţie secrete şi al utilizării torturii pe teritoriile altor state. Tot in SUA, Edgar Hover, un obsedat al dosarelor „sexgate“ şi de alte naturi compromiţătoare privind high life-ul politic american, a stat – prin forţa dosarelor sale – la conducerea Biroului Federal de Investigaţii 48 de ani, „servind“ sau fiind servit (?!) de opt preşedinţi.

Informaţii secrete în lupta politică

R.:
În România, politicienii se folosesc de serviciile de informaţii sau serviciile de informaţii se folosesc de politicieni?

A.R.: Dacă înţeleg bine sensul întrebării, atunci ambele ipoteze sunt prohibite de lege. La începuturile democraţiei postdecembriste s-au întâmplat multe minuni şi ciudăţenii, ca să nu le spun altfel, în relaţia dintre politică şi servicii. În prezent, cine deţine elemente despre asemenea interferenţe ar trebui să sesizeze comisia specială a Parlamentului. Dacă această comisie nu reacţionează, este îndreptăţit să provoace o dezbatere publică. Dacă găseşte vreun director de gazetă ori patron de presă dispuşi să facă dovada civismului lor.

Dacă aveţi în vedere instituţiile statului populate cu oameni politici, atunci se cuvin nuanţări. Serviciile pot fi comparate cu farul care călăuzeşte paşii omului de stat prin bezna politicii, dar în niciun caz cu stâlpii felinarelor de care se sprijină noaptea beţivii politicii. Oamenii politici cu anvergură, ca şi patronii serioşi ai trusturilor de presă (dacă aşa ceva există la noi!), care se respectă, caută să fie într-o bună relaţie cu directorii serviciilor. La fel şi directorii serviciilor de informaţii, dar fără a fi părtinitori.

R.:
Serviciile de informaţii şi lucrătorii acestora sunt folosiţi în lupta politică din România?

A.R.: Depinde ce înţelegem prin „luptă politică“. Dacă este cea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului, de ce nu? Este chiar obligatoriu! Dacă aveţi în vedere eforturile partidului de la putere pentru menţinerea cât mai mult în opoziţie a partidelor adverse, atunci să separăm planurile, pentru a nu confunda directorul serviciului cu serviciul şi nici serviciul cu acţiunile unor membri ai acestora. Dar, ca principiu, în lupta politică dintre putere şi opoziţie nu ar putea fi implicate serviciile sau membrii lor, ci folosite informaţiile.

Serviciile au reglementări stricte care nu permit deturnarea informaţiilor în lupta politică, în beneficiul vreunei părţi. Dar reglementările, în absenţa controlului, pot fi ocolite, ori ignorate.

Pentru perioadele anterioare există suficiente dosare de presă care bănuiesc că v-au îndreptăţit să puneţi întrebarea. În ceea ce priveşte prezentul, nu vă pot spune decât că, din ceea ce este sesizabil chiar şi simţului comun, anumiţi utilizatori legali ai informaţiilor le folosesc în alte scopuri decât cel pentru care le-au fost furnizate. Le lansează în presă ca rachete teleghidate cu încărcătură letală pentru cei vizaţi. Pentru asemenea situaţii există obligaţia autosesizării, atât a comisiilor parlamentare de control, cât şi a Ministerului Public, dar se vede că instituţiile piloni ai statului de drept s-au frânt sub povara presiunilor de a nu-şi face datoria.

R.:
Un şef al statului se poate folosi pentru interesul său politic sau de altă natură de serviciile de informaţii? Eventuale exemple?

A.R.: Teoretic, nu. Practic, da. Dar nu de servicii, ci de persoane de încredere din conducerea acestora, pe care uneori le şi numeşte dedicat scopului pe care l-aţi menţionat. Aşa, de exemplu, o primă doamnă, deci nu preşedintele în persoană (!), a cerut spre lectură de la FBI toate fişele personale deţinute asupra figurilor marcante din partidul care are mascotă elefantul. Le-a studiat un mandat, iar preşedintele în funcţie l-a câştigat şi pe al doilea!

Independent, însă, poate submina scopul informării, în sensul că nu-şi exercită rolul decizional în legătură cu informaţii care nu-i convin din motivul pe care l-aţi menţionat. Pentru a preveni astfel de situaţii, directorul serviciului de informaţii trebuie să evite acel nivel decizional şi să transmită informaţiile de natura respectivă unui factor decizional nepărtinitor din sfera puterii legislative sau a guvernului.

Un preşedinte avea sfetnici nepotriviţi, care sistematic puneau în gardă pe cei din partida proprie vizaţi de informaţii. I s-a cerut respectuos să nu mai pună la dispoziţia altor persoane informaţiile destinate exclusiv ochilor preşedintelui. Nu a fost receptiv şi… nu i s-au mai pus la dispoziţie informări de natura respectivă.

Un alt preşedinte s-a înarmat cu o radiografie a fenomenului corupţiei la scară naţională pentru a lupta individual cu fiecare răzvrătit politic al partidului din care se revendica…

Alţii, când au predat ştafeta următoarei administraţii, au plecat cu mape voluminoase de xerocopii ale unor documente inscripţionate „Strict secret“, „Confidenţial personal“ şi „Interzis la multiplicare“.

Un fost consilier prezidenţial pe problemele securităţii naţionale, pentru a avea o acoperire a informaţiilor pe care intenţiona să le folosească în propria luptă politică, după ce a devenit senator, a anunţat constituirea „Asociaţiei Morale a Foştilor Ofiţeri de Securitate şi din Serviciile de Informaţii“, care vor demasca trădători ai României şi devalizatorii economiei naţionale.

Aparatură care poate intercepta orice

R.:
Sunt greu de interceptat convorbirile telefonice şi e-mail-urile? Lucrătorii din serviciile de informaţii au posibilitatea să obţină astfel de date în interes personal, în afara cadrului legal?

A.R.: Aparatura şi tehnologiile de interceptare au deveni produse de „larg consum“. Tot ce înseamnă semnal radioelectric ieşit în eter sau radiaţie a aparatelor şi cablurilor de transmisie a datelor, inclusiv vibraţia coalei de sticlă a ferestrei se poate intercepta, fără alte impedimente, în afară de a avea banii necesari pentru a procura aparatura adecvată. Care nici nu are preţuri prohibitive. Aşadar, fiţi generos şi excludeţi-i bănuielii pe ofiţerii serviciilor de informaţii pentru securitate naţională. Ei au în atribuţii depistarea cazurilor de violare a libertăţii persoanei prin interceptarea ilegală a comunicaţiilor. Nici nu aş putea înţelege ce interese personale ar avea ei ca să practice interceptări ilegale.

Articol preluat de pe site-ul CityNews.ro

Citiţi şi:

Noi dezvăluiri despre operațiunile serviciilor secrete care vizează discreditarea MISA și a lui Gregorian Bivolaru
Presa şi serviciile secrete

 

yogaesoteric
3 martie 2014