«Noi ne-am unit ‒ voi ce mai așteptați?»

 

Astăzi, când ni se recomandă cu atâta insistenţă să păstram distanţa dintre noi, cu atât mai mult este necesar să micşorăm distanţa sufletească ce ne desparte, să ne golim de ego-ul nostru, de toate impurităţile sufleteşti care ne împiedică să vedem că în jurul nostru sunt persoane care au într-adevăr probleme. Ascultându-l pe Aureliu Surulescu, actor și președinte al Asociației „Neamunit”, ne amintim cuvintele Prorocului David: „Iată acum ce este bun şi ce este frumos, decât numai a locui fraţii împreună!” Psalmul 132:1. Căci numai aşa, uniţi în jurul lui Hristos, formând un imens „neamunit” de dragoste și rugăciune, putem să supravieţuim ca popor și să ne considerăm cu adevărat fii ai Tatălui.

Un interviu realizat de Ioana Maxim.

– Aureliu, cu ce gânduri aţi pornit la drum în acest proiect, „Neamunit”?

– Cu ce gând? Întotdeauna pornim cu gândul cel bun, cu gândul să fim alături de cei care nu au posibilitatea să se ajute în anumite momente. Gândul nostru a fost strict: „Ajută-ţi aproapele!”, ajută-l pe cel care are nevoie. Și am văzut că cei care au nevoie de noi sunt persoanele singure, bătrânii, cei abandonaţi de societate, în general ‒ de care aveam grijă şi înainte, nu-i o chestiune nouă pentru noi, pentru că şi înainte de perioada aceasta tot în grija noastră şi la mila altor organizaţii, asociaţii şi fundaţii, şi în grija Bisericii erau. Am putea spune și în grija statului, dar, din câte observ, grija statului e în cu totul alte direcţii decât cea care ne interesează pe noi.

– Cine sunt membrii asociației „Neamunit”? Lucrați cu voluntari?

– Membrii voluntari de până acum au fost selectaţi în timp, majoritatea lor fiind tineri către foarte tineri. Media de vârstă e undeva pe la 28-30 de ani; eu, având 40, mă simt deja senior între ei. Iar în ultimul timp au venit mulţi oameni din afară, din diverse medii, cu totul neaşteptate, care ni s-au alăturat. I-am primit cu braţele deschise, mai ales în această acţiune „Neamunit pentru România”, pentru că este mare nevoie. În ce sens este mare nevoie? E nevoie de speranţă ‒ nu numai cei care beneficiază de ajutorul nostru au nevoie de speranţă, ci şi cei care vor să-şi aducă aportul au nevoie de această speranţă, au nevoie să vadă că se poate, au nevoie să lucreze pentru o cauză bună, pentru alţi oameni şi să se creeze, aşa, un cerc al binelui ‒ la fel cum există un cerc vicios al răului, de ce să nu creăm un cerc al binelui? Toţi sunt bine primiţi, fiecare îşi aduce aportul aşa cum poate, chiar dacă nu toţi fac fapte măreţe, dar este ca mecanismul unui ceas în care fiecare rotiţă își are sensul şi rolul ei. Şi toţi învăţăm ceva din asta, învăţăm o lecţie care, dacă suntem treji, ne ajută foarte mult în vieţile noastre.

– De unde vine numele Asociației?

– E foarte greu de explicat. Neamunit este o stare de spirit. Mulţi spun: „Dar de ce scrieţi Neamunit într-un cuvânt, și nu separat, adică Neam unit?”, sau: „De ce nu-l scrieți Ne-am unit, cu cratimă?”. Vedeţi, cuvântul e mai puternic decât scrisul, prin cuvânt obținem o semnificație mai puternică. Neamunit scris într-un cuvânt arată tocmai aceasta, că nu poate fi despărţit de nimic.

La început l-am scris Ne-am unit, dar nu ne-a plăcut cratima, pentru că semăna cu un minus, și am zis: „Nu, nu vrem niciun minus în ceea ce facem, vrem doar plus!”. Noi urmărim să adăugăm, nu să scoatem ceva din neamul nostru. Atunci ne-am hotărât să-l scriem într-un cuvânt, pentru ca și verbul, și fapta să ne aducă la unitate. De ce suferim noi, românii, cel mai mult? Încă de pe vremea dacilor, dacă e să o luăm așa, spunea Herodot că erau cei mai viteji dintre traci, dar nu erau uniți. Deci cel mai mult suferim de dezbinare, de lipsa de unitate. Bun, atunci noi Neamunit ‒ voi ce mai așteptați?

La un moment dat, un Părinte care a venit pe la noi ne-a pus o întrebare foarte frumoasă, care a pus punctul pe „i”: „V-ați unit cu Hristos?”. Și noi i-am răspuns: „Ne-am unit!”. Momentul acela a fost semnul pe care eu personal îl așteptam.

Construim punți între oameni

– Care sunt cele mai importante proiecte pe care le-ați realizat?

– Primul proiect este fix Neamunit, adică Asociația. De ce spun asta? Pentru că în sânul Asociației s-au format familii ‒ și nu una, nu două, nu trei, nu cinci; multe! Acum au și copii, sunt nași cu fini, s-a format o mare familie de oameni care înainte nu se cunoșteau ‒ un Neamunit efectiv! Și nu vorbesc numai de București, ci și de alte orașe, unde am adus oameni împreună și iată că am ajuns exact la ideea de Neamunit, pentru că am construit punți între oameni.

Și în absolut tot ceea ce facem, urmărim același scop. Mai presus de orice succes al acțiunii, eu personal mă uit la asta: Câți oameni au participat? Câți au venit din afară? Câți și-au oferit suportul? Câți și-au dorit? Important este să participe cât mai multă lume, fiecare cu energia sa, fiecare cu resursele sale: unul cu rugăciunea, unul pune un bănuț, unul vine cu brațele, unul vine cu o idee…

Cât despre proiecte ‒ că toată lumea vorbește acum în cifre: am făcut asta, am făcut asta, unu, doi, trei, matematic, dar eu nu sunt adeptul matematicii; eu mă raportez la Hristos, care nu poate fi încadrat în „doi plus doi fac patru” ‒ și atunci, orice proiect avem, pentru mine este o bucurie în desfășurare și în continuă creștere.

Un exemplu: am făcut împreună cu Academia Română și cu o organizație de profesori aplicația „Mihai Eminescu – întreaga operă”, în care oricine vrea, din toată lumea asta, poate să consulte online opera „românului nostru absolut” Mihai Eminescu. Aceasta este o mare realizare, care a fost foarte puțin mediatizată.

Toate proiectele noastre țin de identitate, de tradiție și de rădăcinile noastre. Avem tabere în fiecare an la care participă câte 70-80 de tineri, în care luăm contact cu societatea rurală ‒ dar nu oricum. Am făcut, de exemplu, tabere pe traseul Armatei Române de eliberare a teritoriilor românești ocupate: în fiecare regiune am făcut câte o tabără, am ridicat câte o troiță, am contribuit la dezvoltarea societății rurale din acel loc ‒ și recunosc că toți am plecat foarte bogați de acolo. Pe traseul nostru am pietruit drumuri, am mai făcut câte un pod, undeva am construit de la zero un acoperiș la o biserică, toate din fondurile Asociației.

Pentru că e foarte ușor să faci binefaceri din sponsorizări: „Mi-a dat cineva un milion de euro și mă duc să fac”. Nu! În organizația noastră sunt niște reguli foarte stricte. Gândiți-vă că avem ingineri, avem medici, avem avocați, avem muncitori, avem oameni din toate zonele. Și ne strângem toți la un loc, și noi suntem cei care punem bani pentru proiectul respectiv, din resursele noastre. În loc să mergem la Mamaia la mare, avem 10 zile pe an pe care le dedicăm unui proiect, iar banii pe care i-am fi cheltuit la Mamaia îi punem pentru proiectul respectiv. Deci totul se înfăptuiește din banii noștri.

– Să înțeleg că aveți oameni care își lasă condițiile bune de trai tocmai ca să facă ceva pentru neamul acesta?

– Exact! Am putea merge să facem o tabără la o mănăstire, să stăm acolo, să mâncăm acolo, să ne simțim bine. Dar nu e la fel. Pentru că noi învățăm să ne autogospodărim. De ce să încărcăm mănăstirile cu prezența noastră? Chiar dacă mergem și ajutăm mănăstirea la treabă, noi stăm separat, în afara mănăstirii. Da, venim la slujbe, dar apoi plecăm, ajutăm în sat, ajutăm la mănăstire, cum am făcut și până acum. Pentru că tot ce am făcut până acum a fost în favoarea unor comunități, și de cele mai multe ori au beneficiat bisericile și mănăstirile.

Vrem să facem aceste acțiuni cu mâinile noastre, cu sufletul, cu energia noastră, cu tot ce e nevoie. Și-atunci punem genunchii jos și ne rugăm la Dumnezeu să ne dea vreme bună, să nu plouă, ca să putem termina ce avem de făcut, ne rugăm să ne ajute să găsim oameni care să ne susțină în locul respectiv ‒ cum s-a petrecut în ultima tabără în Banat, când au venit niște oameni la noi și ne-au spus: „Mă, de ce-aveți nevoie?” „Păi aia, aia…” „Păi, uite, eu am un magazin. Nu vreți să v-ajut cu materialele de construcții? Nu mai dați banii. Veniți, faceți o listă, îmi spuneți ce aveți nevoie și, dacă voi faceți asta pentru comunitate, vă ajut și eu!”. Iarăși am făcut punți între oameni, cum vă spuneam. Am cunoscut prin toată țara oameni care țin strâns de identitatea românească, de tradițiile noastre, de credința noastră. Și atunci, iată: Neamunit!

„Ale Tale dintru ale Tale”

– Te rugăm să ne spui concret ce faceți acum, în situația dificilă prin care trecem. Cum îi ajutați pe cei aflați în nevoi?

– Încă de la început, când am văzut că vine și peste noi molima asta, am întrunit Adunarea Generală a noastră și am făcut un fel de sfat, să vedem ce putem face. Suntem foarte conectați cu ceea ce înseamnă politică externă și pot să spun că noi ne-am pregătit înaintea autorităților, adică am comandat măști și dezinfectant din Republica Moldova. Ne-am făcut proviziile înainte să se bată lumea în magazine pe ele, pentru că am înțeles ce vine peste noi și am zis: „Cu Dumnezeu înainte! Să ne rugăm să fim păziți, dar să nu-L ispitim pe Dumnezeu și să nu ne pregătim în niciun fel; să avem totuși o bază”. Atunci am demarat programul „Neamunit pentru România”, pe care l-am readaptat după un model polonez. Fără niciun fel de laudă, după câteva zile l-au promovat foarte mulți. De aceea noi, fiind cu un pas înainte, am apucat să avem multe familii în grijă, pe care le ținem până astăzi.

Unii ne-au scris, ne-au scris chiar și din diaspora, din Finlanda, din Anglia, din Italia, din Spania, din America, persoane care au părinții, bunicii prin București, prin Timișoara, ne-au contactat și ne-au spus: „Puteți să-i ajutați?”. Și eu am zis: „Cum să nu? Haideți să începem!”. Și am luat-o pas cu pas. La început am cheltuit din banii noștri făcând cumpărături pentru acești bătrâni, apoi mulți dintre cei cărora le-am ajutat părinții ne-au trimis bani. După care ușor-ușor au început să sune din diverse cartiere, oameni care ne-au rugat să le facem cumpărături. Iar după aceea a început o campanie la radio.

Am ajuns la foarte multe familii care, într-adevăr, au probleme reale ‒ și asta nu de ieri, de azi. Sunt oameni pe care noi am urmărit, în timp, să-i integrăm în societate, și am văzut că, mai mult decât mâncarea, mai mult decât ceea ce le ducem noi de Paști, de Crăciun este faptul că, tratându-i bine, îi forțăm să răspundă bine. Și ei, cumva, își modifică mentalitatea și, ușor-ușor, i-am văzut crescând. De ce? Pentru că le întinzi o mână, iar ei văd că societatea nu-i respinge, și atunci și ei se obligă cumva să fie parte a acestei societăți. Și atunci, mâna noastră întinsă către ei nu mai este o mână întinsă către ei, este o mână a lor întinsă către noi. Vedeți, împreună cucerim Raiul! Facem punțile acestea, facem o comunitate, o comuniune, facem Neamunit ‒ adică starea de spirit de care vorbeam la început.

– Este o lucrare care presupune să-ți rupi din timpul tău, să-ți rupi din ale tale ca să dăruiești altuia…

– „Ale Tale dintru ale Tale”. Timpul nu-i al nostru. Noi gândim greșit că-i al nostru, dar nu-i al nostru ‒ timpul e al lui Dumnezeu. Ce faci cu timpul pe care ți l-a dat Dumnezeu? Ideal ar fi să-l închinăm Lui. Și cum îl închini? Prin rugăciune, prin faptele tale, prin tot ce faci, nu? Timpul petrecut cu familia este binecuvântat, timpul petrecut la biserică este binecuvântat ‒ important e să nu pierzi timpul. Și ce înseamnă să pierzi timpul? Să nu-l folosești pentru acțiunile binecuvântate. Și voluntarii noștri, noi toți asta gândim, indiferent ce facem, ne punem de fiecare dată întrebarea: „Este plăcut Lui Dumnezeu ceea ce fac eu acum? Da sau nu?”. Dacă avem dubii, nu mai facem, sau nu ne iese.

– Cereţi binecuvântarea duhovnicilor pentru ceea ce faceţi?

– Absolut! Deși suntem o organizație laică, adică nu ținem direct de Biserică, tot ce facem este făcut cu binecuvântare. Și cu sfat, când este nevoie. Pentru că este necesar să ne învățăm să ne dirijăm și singuri. Este o problemă pe care am observat-o foarte des: „aruncăm pisica” mereu în curtea duhovnicilor, îi îngreunăm cu tot felul de mici probleme ale noastre ‒ or, noi este necesar să avem capacitatea de a lua decizii și singuri, când este nevoie. Și de a fi lideri. Eu, prin organizația Neamunit, asta urmăresc cu membrii: să fac din toți lideri. Să înțeleagă, să persevereze și să reușească într-un final să-și asume deciziile ‒ să-și asume și greșelile, și faptele bune. Și asta e esențial într-o societate în care, uitați-vă în politică, toți aruncă vina unii pe alții: ăla n-a făcut, ăla n-a dres… Ei, noi învățăm să ne asumăm deciziile și să nu ne îngreunăm duhovnicii la fiecare pas.

E adevărat, dacă avem o decizie dificilă de luat, cum a fost acum cu Paștele, ce facem? Instinctul meu de bărbat și de luptător, care se simte nedreptățit de ce se petrece, ar fi fost să ies în stradă și să mă duc efectiv la biserică. Eu mă duc la Hristos, mă duc să-mi iau lumină, mă duc să fiu martor al Învierii ‒ dar ascultarea îmi spune altceva, și atunci e mai bine să fac ascultare, nu este momentul acum să fac răzmeriță. Deci în momentele grele, mă duc și-mi întreb duhovnicul: „Ce să fac, Părinte?”. Că sufletul îmi spune una, mintea îmi spune alta, dar eu nu am harul care să discearnă binele de rău, și atunci intru sub ascultare. Și știm de la Sfinții Părinți că ascultarea e sfântă. Dar în viața de zi cu zi și în deciziile de zi cu zi urmărim să creăm lideri, fiindcă țara asta are nevoie de lideri ‒ și Neamunit asta și își dorește să fie: o școală de lideri. Atunci poate că vom avea scânteia cea bună.

„În Ortodoxie nu există frică”

– Dacă sunt oameni care ar vrea să se alăture demersului vostru din această perioadă, cum o pot face ?

– În primul rând, e nevoie să se roage. Pentru că vin foarte mulți și spun: „Vreau și eu să mă alătur!”. Văd ceva care le-a plăcut: „Voi sunteți cu Biserica, voi sunteți cu Sfinții Închisorilor, ah, da, ce frumos! Aaa, dar mie nu-mi place că mergeți în tabere… Și, uite, vă treziți la șase dimineața și faceți alergare, că doar la biserică nu se face sport!”. Ei, vedeți, sunt niște aspecte care ne despart. Și atunci îi punem pe toți: „Rugați-vă să vă arate Dumnezeu exact unde este locul vostru în societate și unde este necesar să vă aruncați sămânța”.

Dacă vor să ajute acum, în această campanie, este necesar să se gândească ei înșiși cu ce pot ajuta, pentru că sunt mulți care, de exemplu, m-au ajutat în IT, au făcut un mic clip; alții au trimis bani, au făcut donații; alții: „Vreau să ajut efectiv pe teren, am o mașină!” sau „Am două mașini!” sau „Am legume de la țară!”. Deci fiecare să se gândească cu ce poate să ajute. Și asta este o altă problemă, dacă îmi dai voie să zic. Noi nu ne știm locul în societate: cu ce pot să ajut eu societatea asta? Cum spunea Kennedy: „Nu vă întrebați ce poate America să facă pentru voi, întrebați-vă ce puteți face voi pentru America”. Aşadar, nu mă întreba pe mine: „Eu cu ce pot să ajut?”. Întreabă-te tu cu ce poți să ajuți!

Este foarte important să știm noi înșine ce putem face pentru societate ‒ nu vorbesc de Neamunit acum, vorbesc în general ‒ și, trecând peste criza asta, e bine să rămânem cu întrebarea: „Cu ce pot eu să ajut societatea în care trăiesc?”. Plătesc taxe ‒ dar nu e suficient dacă vrem să meargă societatea, pentru că nemții nu gândesc așa, nici italienii, nici francezii, de aceea sunt înaintea noastră. Nu pentru că ne exploatează, ci pentru că noi ne lăsăm exploatați și pentru că nu ne cunoaștem valoarea. Căci, dacă ne-am cunoaște valoarea, nu am mai avea probleme.

– Hristos a spus: „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea!”. Cum putem ieși noi biruitori, când vedem că tindem să ne pierdem ca neam?

– Știi ce cred? Dumnezeu nu ne vrea nici împovărați, nici îngenunchiați, nici bătuți, nici oropsiți: „Aoleu, merit tot ce mi se petrece!”. Da, e bine să conștientizăm păcatele noastre, dar dacă punem genunchiul în pământ acum, cu fața la icoană, și aprindem candela și tămâiem și ne rugăm efectiv din suflet, Dumnezeu o să ne ajute. Este necesar să ieșim biruitori, dar cum? Uite, prin ascultare. Prin dragoste, să arătăm dragoste. Și prin jertfă. Pentru că facem cu toții o jertfă. Și atunci, ca să ieșim biruitori, asta avem de făcut: să ne întoarcem cu fața la icoană, să reaprindem candelele în casele noastre ‒ și nu atât în casele noastre ca ziduri, cât în sufletul nostru să reaprindem candelele care ni s-au stins de prea mult confort, de prea mult bine, de tot ce s-a petrecut în societatea noastră în ultimul timp. Vedem că am pierdut și Referendumul, iar asta ar fi necesar să ne dea de gândit.

Deci cu fața la icoană vom ieși biruitori. Și să nu avem frică, pentru că în Ortodoxie nu există frică! Singurul nostru stăpân este Hristos. Este necesar să facem ascultare de duhovnicii noștri și să ținem de Biserică și să ne ținem strânși unii de alții și să întețim rugăciunile în perioada aceasta, și Dumnezeu o să ne ajute. Nu pentru marea noastră credință ‒ că zicem și noi, ca în Evanghelie: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele” Marcu 9:24 ‒, dar măcar ne vede Dumnezeu că ne străduim și facem niște pași în această direcție, și pentru că totuși suntem fiii Lui, o să ne ajute să trecem și peste asta. Dumnezeu ne va izbăvi neamul. Dar și noi e important să facem ceva.

Citiți și:

Omraam Mikhael Aivanhov – Consacraţi-vă viaţa unui ţel superior

Eroismul spiritual – una dintre calităţile esenţiale pe calea spirituală

 

yogaesoteric
19 iulie 2020