O istorie adevărată: NĂSTASE «SCATIU»
(Text reprodus din New York Magazin, numerele din 8 şi 15 septembrie 2004)
de Aurel Sergiu Marinescu (scriitor, fost deţinut politic)
Capitolul I. Tărtăşeşti, începutul secolului XX
Capitolul II. Năstase (Scatiu) are o cădere
Capitolul III. Inginer Năstase (Scatiu) – necazuri, bucurii, succese
Capitolul IV „Ce naşte din pisică, şoareci mănâncă” sau „Aşchia nu sare departe de trunchi”…
NOTA REDACŢIEI: Dl. Aurel Sergiu Marinescu a fost deţinut politic şi este, credem noi, unul dintre cei mai importanţi scriitori şi ziarişti ai exilului românesc. Având o certă vocaţie de investigaţie, a intrat în posesia arhivei Consiliului Naţional Român, organism dorit a fi un fel de Guvern Român din Exil imediat după război şi care a funcţionat efectiv câţiva ani sub preşedinţia generalului Rădescu şi apoi a lui Constantin Vişoianu. Această „intrare în posesie” n-a fost de loc sterilă, deoarece dl. Aurel Sergiu Marinescu a scris pe baza arhivei CNR cea mai documentată „Istorie a exilului românesc”, istorie care, din păcate, e foarte dureroasă. Dl. Marinescu a publicat în România, la editura „Vremea” în 1998, şi o carte de amintiri intitulată: „Mă aplec peste ani”.
Dl. Aurel Sergiu Marinescu ne oferă în paginile următoare un document extrem de valoros privind originile evoluţiei şi caracterului dl. Adrian Năstase. Domnia sa cunoaşte din interior istoria familiei Năstase, fiind soţul sorei mamei lui Adrian Năstase şi nu fratele mamei. Aşa se explică diferenţa de nume, soţia sa s-a numit ca fată Dragomirescu (ca şi mama lui Adrian Năstase) şi a devenit Marinescu prin căsătorie.
„Din literatura română clasică, liceenii învaţă despre Duiliu Zamfirescu şi ciclul său de romane: Viaţa la ţară, Tănase Scatiu, În război, Ana. În Tănase Scatiu, este prezentat ciocoiul tipic, setos de avere cu orice preţ şi prin orice mijloace, viclean, rău, semianalfabet (cunoştea doar româna vulgară şi nici o limbă străină). Deoarece învăţase pe apucate, el avea faţă de boierii adevăraţi, intelectuali de rasă, un complex de inferioritate bine mascat, dublat de o dorinţă pătimaşă de a deveni şi el boier. Tănase Scatiu, prototipul ciocoiului vechi, era o imitaţie a revoluţionarului din 1848, mai precis, un revoltat care îşi dorea să parvină. Tănase Scatiu, însă, nu avea convingeri ferme, ci numai interese. El nu-şi preţuia prietenii.
Din nefericire pentru poporul român şi pentru România, această categorie „ciocoiască” a existat dintotdeauna, şi mai cu seamă azi, când a apărut un alt tip: „CIOCOIUL NOU-NOUŢ”. EI nu mai are complexul inferiorităţii. Trecut prin multe universităţi şi tot felul de alte studii superioare, deţinător de doctorate, el îşi închipuie că întruchipează nu numai intelectualul sadea, ci, mult mai mult, „oxigenul” unei naţii. Ciocoiul nou nu recunoaşte că ar fi un profitor al momentului, este fudul şi convins că se află acolo unde este datorită calităţilor şi meritelor sale excepţionale, nicidecum datorită altor factori. El vorbeşte limbi străine, ascunde, şiret, panglicăriile demagogice şi învârtelile obscure, se crede superior şi invincibil.
Făcând o comparaţie cu vechea noastră ciocoime, putem observa însă şi unele asemănări: de pildă, Tănase Scatiu adora să fie primit cu lăutari, pâine şi sare, dorea morţiş să fie însoţit pretutindeni de un alai care, lăudându-l continuu, îi menţinea buna dispoziţie şi încrederea în sine. La fel şi ciocoiul nou! Atât Tănase Scatiu, cât şi urmaşii lui nu cunosc sentimentul milei creştine, nici compasiunea pentru cei aflaţi în sărăcie şi suferinţă. Dimpotrivă, sunt sadici şi îngâmfaţi şi cred în providenţialitatea lor. Ciocoiul nou se comportă contradictoriu: pare paşnic, jovial, dar numai ce-i sare ţâfna, folosind un vocabular suburban, vulgar, ţigănesc uneori, afişând aroganţă şi mândrie nelimitată; se dovedeşte astfel a fi un parvenit orgolios, un veleitar. Ciocoiul vechi se visa, din arendaş, proprietarul moşiei. Ciocoiul nou, în general, se lansează în politică, este oportunist, fără convingeri ferme, trece din partid în partid, la fiecare schimbare de putere, fiind credincios numai partidului acaparatorilor. Prezentăm acum ciocoiul nou numărul 1 al României, NĂSTASE „SCATIU”, care, comparat cu ciocoiul de tip vechi, Tănase Scatiu, pare un Goliat pe lângă un pitic ciocoiesc.
Capitolul I. Tărtăşeşti, începutul secolului XX
La o distanţă egală, între Bucureşti şi Târgovişte, există un sat din negura vremurilor, numit Tărtăşeşti. A fost şi este o aşezare tipică pentru Bărăgan, cu toate aspectele pozitive şi negative ale satului românesc de câmpie. La marginea lui trăia o ţigancă, mai focoasă decât alte ţigănci din sat. Tot în acele vremuri, în acelaşi Tărtăşeşti, trăia şi un ţăran necăjit, având doar câteva pogoane de pământ, pe numele de familie Dumitru. Acest ţăran a prins drag de ţigancă şi (prin legătura lor nelegitimă), oacheşa, pe numele ei de familie Năstase, a născut un băiat, căruia i-a pus numele Marin. Cum în vremurile acelea la declararea naşterii unui copil trebuia prezentat actul de căsătorie, în lipsa acestuia, ofiţerul Stării Civile a trecut în certificatul de naştere „copil din flori”, în locul numelui tatălui. Deci Marin Năstase era copil din flori, crescut de o mamă săracă, probabil ajutată cumva şi de tatăl nelegitim. Ţiganca Năstase nu avea pământ, se întreţinea muncind cu ziua pe la alţii, mai înstăriţi.
Şi tot în acele vremuri exista un obicei, care a continuat până la instaurarea comuniştilor la putere: acela al copiilor de trupă. Pentru a ajuta familiile sărace cu mulţi copii, orfanii, văduvele cu copii sau copiii din flori, unităţile militare primeau, fiecare, câţiva asemenea copii. Din hainele militare reformate li se confecţionau şi lor mici uniforme, iar la cazan se găsea mereu o lingură în plus şi pentru ei.
Erau un fel de soldaţi în miniatură, care respectau regulamentele militare, disciplina, regimul cazon. Dacă mergeau la şcoală, tot regimentul le asigura cele necesare (cărţi, caiete, rechizite). Unii erau trimişi la şcoli de muzică şi rămâneau în armată, la fanfara regimentelor; alţii, la vârsta de 21 de ani, se angajau şi deveneau, cu timpul, subofiţeri, iar cei mai înzestraţi erau trimişi la liceu şi, mai departe, la studii militare superioare. Aşa s-a petrecut şi cu puradelul Marin Năstase, care neavând tată legitim, a fost acceptat copil de trupă la un regiment. Deoarece copilul s-a dovedit a fi foarte bun la învăţătură, inteligent şi disciplinat, comandantul a hotărât să-l trimită la Liceul Militar „Mănăstirea Dealu”, pe cheltuiala regimentului.
Marin Năstase nu i-a dezamăgit pe cei care au investit în el, terminând în fiecare an de studiu primul şi, ca şef de promoţie, ciclul. Comandantul regimentului a hotărât să-l mai trimită şi la Şcoala de Ofiţeri de Artilerie, pe care Marin Năstase a absolvit-o, tot ca şef de promoţie. Face parte din promoţia anului 1943 şi, ca proaspăt sublocotenent, a fost invitat, împreună cu toţi ceilalţi şefi de promoţie ai celorlalte arme, la un dejun oferit de Regele Mihai, care a dăruit fiecăruia, cu această ocazie, câte o sabie şi tresele cuvenite.
După regulamentele atunci în vigoare, primii 3 (şeful de promoţie şi următorii doi) de la fiecare şcoală militară aveau dreptul să-şi aleagă garnizoana. Sublocotenentul Marin Năstase a dat prima mare lovitură a vieţii sale: în loc să meargă pe front, ca ofiţer de artilerie, el a ales artileria antiaeriană şi garnizoana Braşov, unde domneau pacea, liniştea şi nu era nici un pericol. La Braşov, sublocotenentul Marin Năstase a devenit afacerist, având mult timp liber. Această nouă preocupare a fost cea de-a doua mare lovitură a vieţii sale: a „românizat” 2 magazine evreieşti.
Aici este necesar să dăm unele explicaţii: în regimul Mareşalului Ion Antonescu, una din legile cu caracter antisemit a fost aceea în care li se interzicea evreilor să aibă magazine.
Cum românii, ca şi evreii, au simţul „şmecheriei” dezvoltat, s-a găsit şi soluţia: un român (de încredere) devenea legal proprietarul magazinului, cu numele său trecut pe firmă, ca proprietar de drept, dar, în fapt, magazinul aparţinea tot vechiului proprietar. Nimic nu se schimba, noul proprietar-paravan nu se amesteca în comerţ, dar primea lunar o cotă de 25-40% din veniturile realizate. De la cele 2 magazine de încălţăminte, Marin Năstase încasa astfel (ca proprietar-fantomă) lunar sume frumoase, afacerea fiind înfloritoare. Ca urmare, încetul cu încetul, a devenit foarte bogat. Trebuie spus că, între timp, ţăranul Dumitru din Tărtăşeşti s-a căsătorit oficial cu ţiganca Năstase – mama sublocotenentului Marin Năstase. Din căsătoria celor doi au mai rezultat 2 copii: un băiat, Constantin (Costel), şi o fată, ambii cu numele de familie al tatălui, Dumitru. Sublocotenentul Marin Năstase a cumpărat câteva zeci de hectare de pământ agricol în Tărtăşeşti, zeci de stupi de albine, oi, două autoturisme, toate asigurându-i o viaţă trăită din plin, ceea ce un ofiţer tânăr nu-şi prea putea permite doar din soldă. Ulterior, el a dovedit un apetit de îmbogăţire greu de egalat.
Capitolul II. Năstase (Scatiu) are o cădere
A venit 23 August 1944, cu toate nenorocirile aduse de Armata Roşie. Slt. Marin Năstase, zis şi Titi, într-o zi, în Bucuresti, şi-a parcat maşina pe o stradă oarecare. Când s-a întors, maşina ia-o de unde nu-i! După câteva zile, a văzut-o cu un sovietic la volan. A strigat „Hoţu’!”, a fugit după maşină şi chiar s-a aruncat pe botul ei. A fost arestat de poliţiştii români şi anchetat, sub stare de arest, în subsolul blocului Dragomir Niculescu (Romarta) de pe Calea Victoriei, bloc devenit al MAI.
A fost reţinut doar atât cât a durat ancheta, apoi a fost eliberat, dar maşina sa a rămas pentru totdeauna la sovietici. A doua maşină şi-a ascuns-o, de frică, în ograda părintească, sub o şiră de coceni de porumb. În urma unui denunţ, i-a fost şi ea confiscată. Pământul l-a împărţit, formal, între membrii familiei, ca şi stupii, oile sau animalele de povară, aşa ca să nu mai poată fi acuzat că e moşier sau chiabur. Şi, cum o nenorocire nu vine niciodată singură, în 1946 a fost epurat din rândurile armatei (încă regale), devenind şomer, prin voinţa generalului Walter Neulander, zis mai apoi Roman.
Conform legilor de atunci, ofiţerii disponibilizaţi se mai bucurau de unele avantaje: li se echivalau (în majoritate) examenele din şcolile militare, urmând a susţine un număr mic de examene de diferenţă, plus înţelegerea profesorilor universitari faţă de aceşti studenţi tomnatici. Astfel, foştii ofiţeri de infanterie, jandarmi s.a.m.d. deveneau licenţiati în drept, iar foştii ofiţeri de artilerie, geniu, aviaţie sau marină se transformau în ingineri. Aşa a ajuns, în 1947-1948, şi fostul slt. Marin Năstase (Titi) inginer.
Capitolul III. Inginer Năstase (Scatiu) – necazuri, bucurii, succese
Marin Năstase rămăsese el inginer, dar acum era sărac. Primise o grea lovitură din partea regimului comunist, chiar în trăsătura lui esenţială: aviditatea de bani. A început o viaţă precară, cu un salariu modest (datorită averii pierdute). Căsătorit şi repede divorţat, avea de ce să se considere un visceral anticomunist şi antisovietic. Când discuta cu cei mai apropiaţi, sub impresia pierderilor suferite, devenea nervos, vânăt la faţă de ură şi profera cele mai grave acuzaţii împotriva comuniştilor locali şi sovietici.
În 1949 a cunoscut-o pe aceea care îi va fi soţie până la moarte, domnişoara Elena Dragomirescu, fată de Bucureşti, fiica lui Gheorghe Dragomirescu (salariat la „Griviţa Roşie”) şi a Amaliei, născută Gush, de origine germană, din Bucovina. Elena Dragomirescu era foarte frumoasă. S-au întâlnit şi s-au plăcut, căsătorindu-se în acelaşi an.
Elena Năstase, fină, delicată, orăşeancă, nu cunoscuse muncile agricole. Ea a fost repede transformată în mână de lucru, sclava lui Titi-tiranul, care, încă de la începutul căsătoriei, s-a purtat abuziv; vara o ducea la Tărtăşeşti, la muncile casnice şi ale câmpului, ca să facă mămăligă, într-un ceaun uriaş, pentru muncitorii zilieri ai pământurilor împărţite formal între rude. Aceasta sub supravegherea atentă a soacrei tuciurii, din cale-afară de rea.
În 1950, la un an de la căsătorie, s-a născut primul copil, Adrian, alintat Ady de către părinţi. Apoi, în 1952, s-a născut sora lui, Dana.
Desigur că se ştie cât de greu se trăia în acei ani. O mamă cu doi copii mici nu putea obţine un serviciu, iar soţul, deşi inginer, primea un salariu care nu îi asigura o viaţă prosperă. Noroc cu ceva zarzavaturi sau alte alimente venite de la Tărtăşeşti. Iniţial, au locuit în zona Colentina, în casa cumpărată de Năstase când activa ca ofiţer la Braşov, pe numele surorii sale, după legalizarea relaţiei tatălui său cu ţiganca Năstase. Însă sora lui Marin a decedat, tânără şi nemăritată, după care proprietarul real a intrat în posesia imobilului. Comportarea lui ca soţ a fost mizerabilă.
Dimineaţa lăsa o infimă sumă de bani pentru hrana din acea zi, încât copiii au crescut cu cartofi prăjiţi şi ciorbă de fasole. Frumoasa lui consoartă a purtat o haină de iarnă timp de 20 de ani, îmbrăcămintea ei fiind de-a dreptul sărăcăcioasă. Niciodată nu au intrat împreună la vreun spectacol sau restaurant. Chiar mai târziu, când a devenit cadru universitar la nou înfiinţatul Institut de Petrol şi Gaze Bucureşti, nu s-a schimbat nimic din punct de vedere financiar sau material în viaţa de familie, doar faptul că Marin Năstase, care era fumător, a trecut de la ţigările „Carpaţi” la cele „Kent”, continuând să ia prânzul la cantina Institutului, la „COS” sau la vreun alt restaurant.
Aproape a uitat că are şi o soţie, pe care o neglija total. Dacă aceasta încerca să-l mângâie, sau măcar să-l atingă, el o lovea. Foarte violentă această corcitură ţigănească, mereu irascibilă faţă de soţie. A lovit-o şi a bătut-o de zeci de ori, din motive cunoscute numai de firea lui agresivă.
Când se enerva (mai din nimic), se îngălbenea şi tremura de furie. Rar, la câte 6 luni, ba chiar un an, îşi mai aducea aminte că trebuie să fie şi bărbatul soţiei sale. Atât! Ciudat! Niciodată Elena Năstase nu şi-a explicat de ce Titi al ei este aşa de rece cu ea şi de ce timpul liber şi-l petrece cu „prietenul” său bun, prezentat familiei ca un fost ofiţer, camarad şi amic de-al său. Întâmplător, odată, un cumnat, căutându-l acasă la „prietenul” lui, l-a surprins pe Titi în pat cu amicul său bun, însă nimeni nu-şi putea închipui – în naivitatea şi în necunoaşterea de atunci – că ar putea exista relaţii amoroase între bărbaţi. Deci, Marin Năstase–Titi, zis Ţapu printre cunoscuţi – era… BISEXUAL!
Ulterior a mai făcut un pas: a vândut casa din Colentina, s-a mutat cu chirie într-o locuinţă de pe Str. 7 Scaune şi şi-a cumpărat o maşină. Apoi încă un pas: după puţini ani, s-a mutat într-un apartament confortabil, dintr-un bloc cu 4 etaje (naţionalizat acum şi care a aparţinut Fundaţiei „Elias”), bloc situat pe o stradă perpendiculară cu Calea Moşilor, foarte aproape de aceasta şi de Piaţa Moşilor.
Fiul lui Titi, Adrian, a urmat cursurile Liceului „Sfântul Sava” (devenit Nr.1) din Bucureşti şi a fost un elev mediocru în primele clase. Vacanţele de vară şi le petrecea la Tărtăşeşti, unde Marin Năstase îşi ducea întreaga familie, an de an. Acolo îl chema casa părintească (renovată şi mărită), acolo îi erau părinţii, unchii, mătuşile, verişorii. Doamna Elena Năstase muncea din greu, iar Ady zburda, împreună cu alţi copii din sat: Toma Zaharia (devenit general în regimul Iliescu-Năstase); Gregorian Bivolaru (liderul spiritual al yoghinilor organizaţiei MISA); Gabriel Bivolaru (gangsterul deputat PDSR, care, împreună cu escroaca Mona de Freitas, originară din Bacău şi devenită cetăţean englez, au furat statului 2300 miliarde lei); Marin Bucur (noul proprietar, de formă, al faimosului restaurant Capşa, fost naţionalizat). Ady se juca voios cu prietenii lui, vară de vară: păşteau vitele împreună, sau furau fructe din livezile oamenilor sau făceau tot felul de nebunii copilăreşti. Când a ajuns mare om politic, Ady nu şi-a uitat prietenii: pe Toma Zaharia (poliţaiul corupt care şi-a construit o vilă de miliarde la Tărtăşeşti) l-a făcut general şi mai marele politiştilor din Capitală; pe Marin Bucur, rudă cu familiile Năstase şi Zaharia, l-a folosit ca paravan la cumpărarea restaurantului Capşa. Această metodă de camuflare a proprietarului adevărat o folosise şi Marin Năstase, uzând de numele rudelor, atunci când a divizat suprafaţa de teren agricol, stupii de albine şi oile cumpărate din biata lui soldă de sublocotenent, ca să nu fie trecut la „chiaburi”.
Metoda de camuflare a adevăratului proprietar va fi perfecţionată de Ady în cariera sa financiară şi politică. În cazul lui Gabriel Bivolaru (când acesta a fost descoperit ca „inginer financiar”, păgubind statul cu 2300 miliarde lei şi a fost invitat la Procuratură, deşi era deputat PDSR „în opoziţie”), Ady, prietenul din copilărie, ajuns preşedinte de partid şi deputat, a organizat, la repezeală, un marş la Procuratură, cu circa 40 de deputaţi şi senatori PDSR, unde au protestat, considerând actul ca o persecuţie politică! După ani de tergiversări şi dispariţii de probe din dosare, în domnia bunului plac a lui Ady, Gabriel Bivolaru s-a ales cu o condamnare de 5 ani închisoare, în vreme ce un hoţ de găini primeşte 2 ani.
Organizaţia MISA, extrem de periculoasã, a lui Gregorian Bivolaru se bucura de toleranta autoritãţilor, cu sprijin tacit guvernamental, în ciuda reacţiei presei din tarã, care a dezvăluit multe din activităţile yoghinilor şi ale lui Bivolaru. Deodată însă, ca la un semnal, dupã mulţi ani de armonie si pace, autorităţile s-au pornit împotriva toleraţilor, sã le urmãreascã atent activitatea, sã-l ancheteze si sã-l aresteze pe Guru-Gregorian. Pãrerea generalã este cã aceastã sectã, incredibil de profitabilã, cu un important venit financiar, şi-a cam uitat protectorii. Gregorian Bivolaru a neglijat sã mai dea „darul” prietenului tãrtãşeştean, uitând lamentabil zicala mafiot-dâmboviţeanã: prieten, prieten, dar brânza-i pe bani! Si de aici i se trage tot necazul…
[n.n. Organizaţia MISA nu s-a bucurat niciodată de toleranţa autorităţilor, cu toate că yoghinii sunt nişte oameni foarte paşnici. În decursul timpului în cadrul acestei şcoli de yoga s-au făcut însă multe dezvăluiri zguduitoare despre activităţile masoneriei mondiale şi despre planurile ei secrete de viitor care urmează să se aplice la nivelul întregii planete în anii care vor veni. Cea mai deranjantă dezvăluire – mai ales pentru masonii de pretutindeni – a fost ştirea „bombă” că viruşii declanşatori pentru SIDA şi EBOLA şi cel mai recent virusul declanşator pentru SAR au fost fiecare creaţi în mod artificial în laborator la ordinul şi cu finanţarea masonilor pentru a se putea reduce în felul acesta, printr-un sinistru genocid planetar populaţia planetei la numai 1 miliard de locuitori. Acest plan criminal urmează să se finalizeze pentru că în viziunea dementă a masonilor suprapopulaţia poate declanşa o mulţime de neajunsuri planetare şi în plus un număr prea mare de oameni este mult mai greu de manipulat şi de stăpânit. La toate acestea s-a adăugat şi faptul că GREGORIAN BIVOLARU a publicat o carte cu dezvăluiri senzaţionale intitulată „Semnale şi ordine francmasonice secrete transmise prin presă. Cum pot fi ele recunoscute cu uşurinţă de românii inteligenţi şi care este în realitate semnificaţia lor ascunsă”, în care a făcut pentru prima oară publice semnele şi mesajele ultrasecrete pe care masonii de pretutindeni le folosesc de zeci de ani în taină, atunci când dau într-un mod „discret” anumite ordine celorlalţi „fraţi” masoni, atât în cadrul apariţiilor din emisiunile TV cât şi prin fotografiile lor care apar în presă atunci când ei sunt fotografiaţi făcând anumite gesturi secrete ce implică un anumit „cod” misterios care este cunoscut numai de ei.
O conferinţă incendiară pe care GREGORIAN BIVOLARU a ţinut-o la Paris cu ocazia unei deplasări în Franţa, conferinţă în cadrul căreia el a vorbit cu mult curaj despre multe „adevăruri” interzise şi despre uriaşa conspiraţie planetară pe care masonii o urzesc de zeci de ani profitând de înalte protecţii guvernamentale – mai ales în S.U.A. (unde simbolurile lor oculte sunt deloc întâmplător prezente pe bancnotele de un dolar), „a umplut paharul” iritării masonilor.
În viziunea lor, GREGORIAN BIVOLARU era un fel de JAN VAN HELSING al României, care îi deranja din ce în ce mai mult prin dezvăluirea în masă a unor secrete „înfricoşătoare” care sunt ştiute numai de cei mai mari conducători ai masoneriei, undeva la vârf. De aceea masonii au apelat pe ascuns la „fratele” Adrian Năstase, care după cum se ştie în anumite cercuri ale puterii din România este şi el mason (chiar cu un grad mare) pentru ca să-l „reducă” la tăcere pe BIVOLARU, trimiţându-l după gratii şi totodată i-au cerut lui Adrian să distrugă cu ajutorul puterii de care dispune organizaţia M.I.S.A. Pentru acest important serviciu masonii i-au promis în schimb un ajutor total în ceea ce priveşte alegerea sa ca preşedinte al României. La scurt timp după această înţelegere care a fost realizată cu masonii din S.U.A., la ordinele care au fost date din „umbră” de Adrian Năstase, Poliţia română şi Procuratura au declanşat cea mai mare acţiune din ultimii 15 ani care a fost intitulată „acţiunea Christ”. Atunci deodată, la un semnal ce a fost dat din biroul lui Adrian Năstase, după mulţi ani de pace şi armonie, autorităţile au pornit „mineriada” împotriva yoghinilor şi au început să le urmărească atent activitatea, să-i tracaseze, să-i ancheteze şi chiar au ajuns să-l aresteze pe „guru” Bivolaru pentru câteva zile pentru nişte motive hilare. În cursul descinderilor în forţă şi a percheziţiilor au fost săvârşite multe abuzuri şi ilegalităţi, iar multor yoghini le-au fost ridicate fără procese verbale diferite obiecte şi bunuri care după aceea nu le-au mai fost înapoiate. Marea majoritate a românilor nu ştiu că yoghinilor li se trage tot necazul de la masoni şi de la Adrian Năstase…]
Capitolul IV „Ce naşte din pisică, şoareci mănâncă” sau „Aşchia nu sare departe de trunchi”…
După liceu Adrian a intrat apoi la Facultatea de Drept, având, ca şi tatăl său o viaţă sexuală dublă. Deseori, invita la el acasă studenţi negri, cu care se închidea în cameră, spunându-i mamei sale să nu-i deranjeze, că studiază.
Şi biata mamă, în naivitatea femeilor generaţiilor trecute, nu avea decât cuvinte de laudă pentru fiul ei aşa de studios. Încă de pe la 14-15 ani, Marin-tatăl l-a format pe Adrian, spunându-i de o mie de ori că este superinteligent şi că va ajunge „mare”, dar că trebuie să se căsătorească cu o fată din înalta nomenclatură comunistă. Probabil că aşa sunau indicaţiile „de sus”. La rândul său, Marin a mai dat o lovitură importantă a vieţii sale: a încercat, mai întâi la Timişoara, să-şi ia un doctorat, dar nu a reuşit. Atunci a pus în mişcare toată mierea stupilor din Tărtăşeşti, pe care a vândut-o, alături de alte produse agricole, şi cu banii adunaţi, plus „o vorbă bună” de la „Secu” şi-a luat titlul de doctor în „izotopi radioactivi”, la Bucureşti.
Aşa a devenit „doctor inginer Marin Năstase”, fără să ştie nimic despre izotopii radioactivi. Nu că i-ar fi fost foarte necesar acest titlu în cariera sa de cercetător ştiinţific sau în cariera universitară – el habar n-avea de fizica atomică. A procurat doar o carte din străinătate, pe care a tradus-o. Titlul i-a trebuit ca să justifice că nu-i un oarecare ingineraş, ci un om de ştiinţă, adică un doctor-inginer sadea. Şi, în această calitate, a făcut, ulterior, parte din mai multe delegaţii de oameni de ştiinţă români, care au mers în străinătate, ca invitaţi la diferite conferinţe. Iar Marin Titi Năstase participa ca „ochiul şi urechea” vigilentei Securităţi, fără teamă că un ditamai doctor-inginer să fie bănuit de turnător. A fost în delegaţii în Cehoslovacia, China, Franţa, Suedia (6 luni) şi în alte ţări; ca rezultat al acestor plecări, situaţia familiei nu s-a schimbat cu nimic; banii primiţi pentru deplasări în străinătate, în valută, i-a cheltuit pentru sufletul său, pentru tabieturile sale: maşina, ţigările „Kent”, mesele la restaurant. Soţia, biata lui consoartă, a purtat acelaşi palton (făcut dintr-o manta militărească, transformată şi vopsită) peste 20 de ani. Şi tot cartofii şi fasolea au fost hrana ei şi a copiilor.
În toţi aceşti ani de urcuş vertiginos al semi-ţiganului Marin Năstase, el a mai pregătit o „lovitură” creându-şi o „imagine”, care i-a adus bani, glorie, grade militare succesive de rezervist (până la cel de general) şi a fost înmormântat, cu onoruri militare, la Cimitirul militar Ghencea. Cum comuniştii au căutat cu insistenţă să-şi aibă eroii lor antifascişti, Marin Năstase şi-a ticluit o poveste mincinoasă, pe care nimeni n-a verificat-o; de altfel, era şi greu de verificat, după aproape 40 de ani de la sfârşitul războiului. Basmul bulibaşei suna cam aşa: a fost odată, ca niciodată, în Braşov, şi se făcea că un tânăr ofiţer de antiaeriană, care şoma, din lipsă de activitate militară, rătăcea de unul singur, pe una din străzile oraşului, a doua zi imediat după 23 August 1944; deodată, a apărut o coloană germană de camioane cu soldaţi şi armament, care se retrăgea de undeva, în confuzie şi mare grabă. Comandantul coloanei, un ofiţer superior, văzând un chipeş ofiţer român, fost camarad de luptă (teoretic), a oprit coloana şi, politicos, l-a întrebat pe ofiţerul român, care s-a întâmplat să fie chiar Marin Năstase, care e direcţia spre vest, spre Cluj. Proastă inspiraţia ofiţerului german, care, în loc să aleagă un locuitor al Braşovului, oraş care avea pe atunci o bună populaţie săsească, l-a preferat pe ofiţerul român ce nutrea, în ascuns, sentimente de ură faţă de fascişti şi de mare admiraţie faţă de armata şi poporul rus, care „libertate ne-a adus”.
Ca urmare, ofiţerul român i-a indicat o direcţie contrară, care mergea spre Moldova, şi care ducea, de altfel, spre o fundătură, drum bine ştiut de bulibaşa artileristă. Deci coloana germană a plecat în direcţia indicată de ofiţerul Năstase şi s-a înfundat undeva, unde a fost pe de-a-ntregul capturată de Armata Roşie, biruitoare.
Prin anii ’80, după această poveste, s-a turnat un film inspirat din lupta contra fascismului. Marin Năstase a fost consilierul regizorului şi a încasat nu numai onorariul pentru munca sa, dar şi o primă suplimentară şi decoraţii.
Nimeni nu s-a întrebat, în anii turnării acestui film fantezist, dacă sublocotenentul Marin Năstase chiar a săvârşit o asemenea faptă şi, dacă a făcut-o, atunci de ce în anul 1946 a fost totuşi epurat din armată – fiind în asemenea grad devotat de timpuriu partidului si comunismului – sau, dacă a făptuit acest lucru, de ce l-a ţinut secret circa 40 de ani? Sfânta impostură! În acei ani s-a considerat el oare curat ca lacrima faţă de partid şi devotat instituţiei cu care colabora? Într-adevăr, a avut grijă ca, după izgonirea Regelui, în 1947, să arunce în Dâmboviţa sabia pe care a primit-o în 1942 din mâna Regelui, şi cu aceasta a considerat că nu mai ascunde nimic tovarăşilor, nici măcar averea de la Tărtăşeşti.
După terminarea Facultăţii de Drept şi obţinerea licenţei, fiul său Adrian Năstase (Ady) a lucrat undeva, la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, repartizat… ştiţi de cine. Dar a mai deţinut o funcţie: a fost cooptat ca membru al Asociaţiei de Strângere a Relaţiilor cu Străinătatea, respectiv al Asociaţiei de Prietenie Româno-Americană, Româno-Engleză, Româno-Franceză etc. Astfel, el avea avantajul privilegiat al pătrunderii fără frică (în misiune) în ambasadele acelor ţări, cu ocazia sărbătorilor lor naţionale sau la alte manifestări social-culturale. Acolo se bucura de dublu avantaj (şi datorită cunoştinţelor sale în limbile engleză şi franceză, învăţate cu meditatori): avea posibilitatea să vâneze victime, atât pentru Securitate, cât şi pentru el.
Atunci el a lucrat pentru DIE, serviciul de supraveghere a străinilor în trecere pe teritoriul României; de exemplu, Ady cunoştea un american la Ambasada S.U.A., unde era invitat cu ocazia sărbătoririi Independenţei S.U.A. Adrian era amabil şi serviabil, iar americanul era fericit că a întâlnit un localnic cu care se putea înţelege. Adrian îl invita la Operă, la Athénée Palace şi în alte locuri frumoase, pentru ca, în acest fel, sub masca amiciţiei, să afle scopul precis al vizitei americanului la Bucureşti şi orice altceva îl interesa. Afla dacă intenţiona să întâlnească o anumită persoană, cetăţean român, şi, în acelaşi timp, găsea şi partenere ori parteneri pentru relaţiile sale bisexuale. La un moment dat, s-a pricopsit cu o suedeză, pe care chiar a găzduit-o acasă, în familie; cum putea oare mama lui, în această situaţie, să-l bănuiască pe Adişor al ei că făcea ceva împotriva firii, mai ales că ea nu stătea decât acasă şi nu cunoştea decât drumul spre piaţă?! Nu avea prietene, nimeni nu o vizita. Relaţiile cu familia ei erau rupte, la cererea soţului, ca fiind neconforme cu noua lui linie de impostor-colaboraţionist.
Tot pe la ambasade, la cea a Franţei de data aceasta, a cunoscut un francez distins, partener homosexual, care l-a invitat la Paris (individul fiind o personalitate), aşa că Adişor, pe post de fetiţă, a primit imediat paşaportul şi a plecat pe malurile Senei, unde a avut o „lună de miere” de toată frumuseţea; franţuzul amorezat l-a plimbat prin toată Franţa şi l-a făcut pe deplin fericit. Întors în ţară, el a intrat într-o altă aventură, de data asta, ca băiat. La Ambasada S.U.A., a întâlnit o tânără naivă americană, ai cărei părinţi, evrei, părăsiseră România în 1951, stabilindu-se la New York, unde tatăl profesa medicina. Tânăra, studentă, pregătea o lucrare despre România, iar Ady s-a oferit imediat să o ajute, fapt pentru care a găzduit-o mai multe luni şi cu care a întreţinut nu numai relaţii sexuale normale, dar a şi întocmit planuri serioase de căsătorie. Pe vremea aceea, Adrian Năstase nu nutrea încă dorinţa de a fi conducător al României, ci i-ar fi plăcut să trăiască în America, sub capitalişti. Tânăra new-yorkeză de altfel destul de prostuţă a găsit notele informative făcute de iubitul ei despre ea, pe care, din neglijenţă, Ady le-a uitat în cameră.
Când l-a întrebat despre ele, el a liniştit-o că aşa trebuie procedat, prin lege, când găzduieşti cetăţeni străini şi a convins-o să nu se alarmeze. Între timp, fata s-a îndrăgostit cu adevărat de el, dar tatăl ei a aflat motivul prelungitei sale şederi în ţară şi cine este cel care voia să-i fie ginere. Şi-a chemat urgent fata la New York, i-a spus totul şi a trimis-o în Franţa, la studii, aşa că „ţesătura” lui Ady s-a destrămat. Ea a apucat să-i comunice ceea ce ştia de la tatăl ei.
Probabil că au mai apărut şi alte asemenea „iubiri”. Iar despre cei descusuţi informativ se va afla doar dacă, vreodată, vor fi date publicităţii dosarele şi dacă vor mai exista aceste dosare ale lui Năstase (de activitate asiduă în cadrul DIE şi ale procesului Suciu).
Când, cu câţiva ani în urmă, a izbucnit scandalul Priboi, presa întreagă a înregistrat acţiunile furioase de apărare ale lui Priboi de către primul-ministru al României, Adrian Năstase. Ce legătură poate fi (că de rudenie nu este) între un pretins intelectual de rasă, doctor în Drept, profesor universitar, şi un ofiţer torţionar, originar semianalfabet şi dovedit semidoct, recrutat din drojdia societăţii şi instruit în şcolile poliţiei politice, unde a învăţat ura de clasă, ura de oameni, deci o brută? Priboi i-a botezat lui Năstase primul copil. Priboi a fost ridicat de Năstase în ritmul urcuşului său politic: purtător de cuvânt, deputat PDSR, consilier personal. Şi nimeni nu s-a întrebat de ce Năstase urăşte ideea deconspirării Securităţii şi s-a opus cu vehemenţă ca dosarul lui Priboi să fie făcut public. Explicaţia este simplă: Priboi a fost legătura lui Năstase cu Securitatea, a fost îndrumătorul lui. Dacă Priboi este descoperit şi, eventual, adus în faţa justiţiei, atunci el va vorbi şi de Adrian Năstase, şi de colaborarea lor. Or, în acest caz, urmează prăbuşirea de pe înaltul soclu pe care şi l-a construit.
Un alt eveniment semnificativ a fost când presa din ţară a anunţat că la examenul de bacalaureat părinţii au fost de acord să se facă publice rezultatele obţinute de elevi, cu o singură excepţie: părinţii elevului Andrei A. Năstase (fiul lui Adrian Năstase) de la liceul „Jean Monet”. Iniţial s-ar putea aprecia modestia şi dorinţa de a păstra un secret familial. Dar n-a fost să fie aşa! La finalul examenului de bacalaureat s-a anunţat, de data asta, că odrasla premierului a obţinut cea mai mare notă, şi pe liceu, şi pe Bucureşti. Şi atunci unde ar fi modestia? Faptul a reamintit, celor ce cunosc amănuntele, o altă asemenea situaţie, petrecută cu câteva decade înainte, dar cu alţi actori pe scenă. Dana, sora lui Adrian, a dat examen de admitere la Facultatea de Filologie (secţia engleză) şi a căzut la examen, fapt pentru care plângea acasă în hohote, cu toate consolările mamei sale. Tatăl, Marin Năstase, nu era acasă. Când a venit, el şi-a găsit fiica în lacrimi. A aflat cauza, şi-a îmbrăcat pardesiul imediat şi a ieşit în răcoarea serii de toamnă. După o oră s-a întors şi, vesel, i-a spus fetei: „Ai reuşit!” A doua zi, pe listele celor reuşiţi la admiterea la limba engleză a apărut şi numele Năstase M. Dana.
Este de bănuit că tăticul a făcut un târg acolo unde s-a dus, fiindcă la absolvirea facultăţii Dana nu a fost angajată ca profesoară, ci ca salariată a unei firme de comerţ exterior. Or, se ştie de cine aparţineau Comerţul Exterior, Externele, Turismul ş.a.m.d. Dana a fost trimisă imediat în Siria, apoi în Norvegia şi Olanda (în coasta NATO). După 1989, a avut servicii numai în contact cu străinii, la Sofitel, Sörös şi la mulţi alţii, la fel de importanţi. Aşa că istoria s-a repetat: între două examene, tatăl a avut timpul să aranjeze ca fiul său să cunoască subiectele (sau altă metodă) pentru evitarea oricărei surprize.
Capitolul V. Alte câteva eşecuri
Au urmat o serie de evenimente care, analizate acum, după scurgerea timpului, apar nu tocmai plăcute familiei Năstase „Scatiu”. Cu tot doctoratul în izotopi radioactivi, cu toată practica de asistent la Institutul de Petrol şi Gaze, dr. Ing. Năstase, pentru a fi păstrat în Bucureşti (la mutarea din Capitală a acestui institut) sau din alte raţiuni, a fost trimis pe postul de director al Învăţământului Profesional din Ministerul Învăţământului – un post de birocrat, care ar fi putut fi obţinut de oricare alt inginer, nu de un doctor inginer „specialist” în izotopi radioactivi, deci nu un post de mare prestigiu, pentru un profesor universitar.
Prin 1973-1974, prof. dr. ing. a avut din nou o „problemă” cu fiul său, care şi-a continuat vechea relaţie cu I. D. Suciu. De data asta, acest viciat mergea cu Adişor la porţile fabricilor şi, cu tehnica specifică tuturor corupătorilor, ademenea tineri muncitori, atraşi şi de titlul său de fost profesor. La aceste racolări a participat şi acela care, peste ani, avea să pretindă să conducă România şi pe care, din laşitate, chiar şi fostul Rege l-a declarat cea mai importantă persoană a anului 2003.
Tinerii racolaţi, aduşi în casa lui Suciu, se întreceau în beţii şi orgii, în partide de sex şi perversiuni sexuale. Cum a aflat Miliţia, rămâne (încă) o mare enigmă. S-o fi lăudat vreunul dintre tinerei? Vecinii au raportat sectoristului activităţi suspecte? Sau Suciu era deja cunoscut Secţiei de Moravuri? Cert este că miliţienii au căzut în mijlocul unui asemenea dezmăţ, după ce înainte, de pe o scară a unei maşini de pompieri, se fotografiase pe fereastră totul. A urmat ancheta, în care vinovaţii principali erau I. D. Suciu şi Adrian Năstase, ca racolatori şi corupători.
Până în seara procesului, aşa s-a ştiut, dar a doua zi a urmat bomba: acuzat era lon D. Suciu, iar martor al acuzării – Adrian Năstase! I. D. Suciu, pentru homosexualitate şi corupere a unor bravi fii ai clasei muncitoare, a fost condamnat la 8 ani. După executarea pedepsei, au urmat alţi 6 ani de deportare în Bărăgan, Suciu fiind considerat un pericol social. Îngerul păzitor, fie el Priboi sau altul, l-a făcut pe Adrian Năstase curat ca lacrima, într-un proces cu uşile închise, deci fără public, cu numai câţiva „lucrători” din Miliţie şi Securitate, proces ţinut prin 1973. Totuşi şi „favoritul zeilor”, Năstase, a avut de suferit într-o oarecare măsură.
În mod discret, el a fost scos de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri şi expediat, ca cercetător, la Institutul de Drept Penal. Toată această întâmplare a constituit un semnal de alarmă pentru Marin Năstase, tatăl. În liniştea nopţii, el a plănuit să-l căsătorească pe Adrian, să-i dea o identitate socială nouă, nimeni nemaiputându-l acuza de homosexualitate, sperând, în acelaşi timp, să-i găsească o viitoare soţie tot aşa de naivă şi necunoscătoare cum îşi alesese el. Problema era însă mai complicată, deoarece, conform dorinţei tatălui şi a fiului, viitoarea doamnă Adrian Năstase mai trebuia să fie şi fiică de nomenclaturist, care să pună umărul şi la prestigiul familiei şi la ridicarea politică a progeniturii ţigăneşti, Adrian Năstase.
Norocul i-a zâmbit din nou lui Marin Năstase. La Direcţia Învăţământului Profesional, pe care o conducea, se afla, ca şefă de cadre, soţia fostului ministru de Externe, comunistul ilegalist Grigore Preoteasa, mort în accidentul de avion din 1957, de la Moscova. Tovarăşa Preoteasa avea o fiică studentă la filologie, în anul III sau IV, la Universitatea din Bucureşti. Marin Năstase, directorul, a făcut pe peţitoarea, a convins-o pe tovarăşa să-şi mărite fata, el fiind „motorul” care a reuşit să-şi însoare/mărite băiatul, desigur, păstrând secretul despre fiul său, păstrându-l până la moarte şi faţă de soţia sa, care, dacă l-ar fi cunoscut, şi-ar fi explicat mai bine propria ei viaţă conjugală.
Sforile au fost trase, tinerii se zice că s-au plăcut, se zice că s-au şi iubit chiar, oricum, căsătoria lui Adrian cu domnişoara/tovarăşa Preoteasa-fiica s-a aranjat. Adrian s-a ţinut departe de toate sforăriile tatălui său, dar s-a conformat, ca un fiu ascultător. Şi, cum ambele familii erau „comuniste”, s-a aranjat numai căsătoria civilă, nu şi cea religioasă.
Pe vremea aceea, Adrian nu ştia să-şi facă nici semnul crucii, nu frecventa bisericile la slujbele religioase, aşa cum o va face peste 30 de ani.
Căsătoria civilă a avut loc la Primăria din Piaţa Amzei, în prezenţa unei echipe de ţărani secui (tovarăşa Preoteasa-mama era unguroaică, din secuime), îmbrăcaţi în hainele lor de la ţară tradiţionale, şi a altor câtorva persoane, selecţionate cu grijă de Marin (Titi) Năstase, din partea familiei lui: doar fratele său cu soţia, iar din partea Elenei Dragomirescu-Năstase (mama ginerelui) doar o soră cu soţul. După încheierea ceremoniei şi oferirea unei cupe de şampanie cu biscuiţi, a urmat un prânz, la „COS”, dar socrul, Marin, s-a îngrijit să elimine dintre invitaţii prezenţi la Starea Civilă pe fratele său cu soţia (fost comerciant, naţionalizat în anul 1948) şi pe sora bună a mamei-soacre a lui Adrian, cu soţul, fost deţinut politic; în plus ar mai fi fost şi trei fraţi şi părinţii nechemaţi. Toate acestea pentru a nu da explicaţii tovarăşei Preoteasa despre aceşti „duşmani de clasă” pe care îi invitase (doar ca decor) la ceremonia căsătoriei, unde nu atrăseseră atenţia nimănui.
A doua zi după căsătoria civilă, Adrian Năstase s-a mutat să locuiască în casa tovarăşei Preoteasa, din Parcul Primăverii, îndeplinindu-se dorinţa combinată (a tatălui său şi a lui) de a deveni soţ de fiică de nomenclaturist. Totul dovedea că planurile lui Marin s-au realizat şi că mergeau pe drumul dorit de el. Dar n-a fost să fie aşa! După câteva zile de om căsătorit cu o tânără frumoasă, atractivă şi foarte simpatică, într-o seară, pe la orele 11, cineva a sunat la uşa familiei Năstase. La întrebarea doamnei Năstase „Cine este?”, a răspuns fiul Ady. A urmat un dialog scurt: „Ce s-a întîmplat, Adişor, mamă?” Răspunsul: „Mamă, dacă nu mă primeşti în casă, lasă-mă să dorm în hol, nu vreau să mă mai întorc la ea”. Şi mama a mai întrebat apoi: „De ce, mamă, este o fată bună, frumoasă?!” Răspunsul a fost: „Eu vreau să studiez, să citesc, şi ea mă solicită prea mult!”
A doua zi, doamna Preoteasa a vizitat, cu mare scandal, familia Năstase, spunându-le, fără alte explicaţii inutile, că, în noaptea anterioară, Adrian şi-a părăsit tânăra soţie, sărind pe fereastră, bineînţeles fără ştirea cuiva din casă.
Au continuat discuţiile „între patru ochi”, între Marin (Titi) tatăl şi tovarăşa Preoteasa – mama tinerei doamne Năstase. Nu vom şti niciodată dacă tăticul lui Adişor i-a dezvăluit mamei „victimei” devierea sexuală a fiului. Nu s-a putut gândi că Adişor al ei îşi va schimba „gusturile amoroase” atât de repede. A urmat apoi divorţul. Ceva mai târziu, fiica tovarăşei Preoteasa s-a recăsătorit. Adrian şi-a continuat viaţa lui de burlac, cu aventurile, bucuriile, necazurile şi, mai ales, cu mari succese profesionale, fiind sprijinit, desigur, pentru randamentul său de „îngerul cu epoleţi”, păzitorul grijuliu.
– VA URMA –
NOTA AUTORULUI (A. S. Marinescu). Îmi asum toată responsabilitatea pentru afirmaţiile făcute în acest articol şi îi mulţumesc, pe această cale, domnului Grigore L. Culian, editorul publicaţiei New York Magazin, pentru curajul, demnitatea şi hotărârea cu care a luat decizia difuzării unui material care aduce la cunoştinţa opiniei publice fapte adevărate, legate de ascensiunea politică fulminantă a unui alt fost nomenclaturist comunist care, iată, acum doreşte să devină preşedintele României.