O nouă reformă experimentală în educație. Canonul literaturii române, desființat în noua programă pentru gimnaziu
Rucsandra Cioc/ Republica: Marii scriitori ai României au devenit mici și irelevanți: o nouă reformă a manualului de literatură, făcută în tăcere
Anul acesta ni se propune o radicală reformă a învățământului. Din 1989, școala românească a suferit multe încercări de reformare, unele mai bune, altele mai puțin bune. Totuși niciodată nimeni, până azi, nu a cutezat să atingă în mod nechibzuit conținuturile, nici prin defrișare periculoasă, nici prin aruncare în derizoriu. Astăzi toate lucrurile acestea se petrec. Inconștiență? Rea-voință? Reforma învățământului, realizată subversiv, într-un ritm galopant, ne fură pământul de sub picioare pe nesimțite, până la punctul în care ne vom trimite copiii la școală aproape degeaba. La problemele (nu puține) ale școlii românești, riscăm să o adăugăm pe cea a pseudo-cunoașterii.
Bizar este că perioada de dezbatere publică pentru acest subiect esențial a fost de două săptămâni (27 ianuarie – 13 februarie), fiind epuizată fără ca nimeni să dezbată cu adevărat ceva. Mă întreb: cât de prudent este să propui o reformă a învățământului seismică, dar să organizezi o pseudo-dezbatere în două săptămâni, deși e limpede că poporul habar nu are ce i se pregătește? Care a fost ecoul în presă, în zilele astea? Ce spune opinia publică? Ce spun specialiștii, printr-o consultare de amploare? Nimic. Liniște, pentru că informația, deși plantată pe câteva site-uri oficiale, nu este de fapt real diseminată. Lumea nu știe aproape nimic.
Ni se prezintă o școală, zice-se, mai cool, mai fun. Nu am forțat cu aceste cuvinte, este chiar ceea ce se întâmplă programei de limba și literatura română pentru gimnaziu, primenită cu elemente de registru argotic și publicistic (benzi desenate, articol, afiș, interviu, blog). Această programă e propusă spre dezbatere publică aici. Pentru că sunt multe pagini de parcurs și pentru că poate fi greu să vă imaginați cum vor arăta manualele în conformitate cu ea, vă prezint conținutul unui auxiliar, pentru clasa a V-a. El se distribuia în școli încă din toamna trecută, prezentat ca întocmit după noua programă… devenită publică abia în ianuarie 2017! În ianuarie am avut „surpriza” de a constata că distribuitorii avuseseră dreptate: el urmează marile direcții ale unei programe care, la momentul apariției lui, oficial nu exista.
Pentru că o fotografiere a cuprinsului intră sub incidența legii drepturilor de autor, facem doar câteva precizări: autorii români fundamentali sunt foarte puțini (de pildă Caragiale cu Bubico, Gellu Naum, Cărțile cu Apolodor), alții fiind de raft secund sau chiar cvasi-anonimi. Literatura străină este masiv reprezentată prin texte ca: Micuțul Nicolas (Sempé-Goscinny), Cum a furat Grinch Crăciunul (R. Dahl), Insula delfinilor albaștri (Scott O’Dell), Charlie și fabrica de ciocolată (R. Dahl), Satul câinilor (Gianni Rodari), O poveste grimminală (Grimm trilogy – Adam Gidwitz). Toate aceste titluri pot pătrunde și în manualele aprobate, pentru că programa nu impune o listă de autori canonici, totul fiind lăsat la gustul și discernământul autorului.
Cunoaștem recuzita de argumente din spatele acestor alegeri. Oscar Wilde afirma că arta încetează să fie artă atunci când devine arheologie, când e interesată doar de trecut. De acord. Se dorește ca elevii să înțeleagă că literatura poate deveni un fapt de viață, că îi putem împrumuta instrumentarul pentru a redacta o invitație, un e-mail, o scrisoare familiară. Putem coborî arta în stradă, putem înțelege că sunt forme artistice pretutindeni în jur, de la ofertele culturale urbane până la modul în care noi înșine privim cotidianul aparent banal. De acord, iarăși.
Punctul în care ne putem distanța de viziunea reformatorilor este acela în care ne amintim că nu poți fi postmodernist dacă nu cunoști și celelalte vârste ale unei culturi. Astăzi, artiștii adoră colajul, fragmentarul, jocul cu registrele. Dar artiștii aceștia știu din ce să facă un colaj! Ei au o vastă, justă cunoaștere a fenomenului literar și cultural. În schimb, noi ajungem să interzicem această cunoaștere copiilor noștri? Nu e prima dată când se observă trădarea făcută de unii intelectuali români, care, deși buni specialiști, cu acces la informație, se raliază unei ideologii și părăsesc binele și onestitatea.
În cazul de față, intelectuali de solidă formare au trădat, alegând să livreze noilor generații o brumă de cunoaștere, pentru că, zic ei, și așa nu ai cu cine, și așa nu-i mai interesează nimic. Fals. Copiii de azi au la fel de multă curiozitate (sau mai multă) ca noi și merită o educație de calitate. Ce haz fac micuții de a V-a când află că Ivan a păcălit moartea, închizând-o în sicriu și dându-i drumul pe apă! Sau că Nică a furat cireșele, iar Ionel a pus dulceața în pantofii vizitatorului. Sunt opere referențiale, care provoacă bucurie, emoție, empatie, fiind în același timp valabile estetic. Sunt impresii plăcute, la întâlnirea cu un text bine scris. Păcat că azi am hotărât să le dăm copiilor un amalgam de cunoștințe confuze și aproximative, subestimându-i și propunându-ne prioritar a-i fasona ca cetățeni cuminței ai unui sistem. Desigur, avem nevoie de virtuți sociale („manifestare de comportament empatic cultural și intercultural”, cum spune programa), dar pedagogii cu experiența istoriei cunosc riscurile didacticilor teziste. Manualele anilor 50 nu sunt cu mult diferite, doar că azi le surclasăm în rafinament.
Revenind la postmoderniști, aș aminti cartea lui Florin Bican, propusă în auxiliarul de a V-a și scrisă cu talent, Aventurile cailor năzdrăvani rememorate de ei înșiși. Ea este un astfel de colaj din marile basme românești, în cheie ludică, parodică. Întreb: cum să pui în fața unui copil de a cincea un text postmodernist cu referințe la Povestea lui Harap-Alb, de pildă, și să nu-l mai trimiți la textul sursă?
În spatele programei de română se mai poate observa o tendință. Filologii au această caracteristică: după ce au citit vârfurile unei literaturi, fac un fel de arheologie literară și se bucură enorm când găsesc lucruri rare, autori uitați, zone neexplorate. Eu însămi am tendința asta. Pentru mine, când fac astfel de mici descoperiri, trec în plan secund Creangă și Eminescu, măcar vremelnic.
Cam aceasta este optica literaților, dar când lucrezi la o programă și mai apoi la un manual, trebuie să fii didactic, prudent cu jocurile periculoase! Oare este cazul să experimentezi pe copii? Preferințele și arheologia din viața privată nu trebuie să transpară în oferta ta spre tânăra generație. Rămâi la marile texte, pentru că altfel copiii nu le mai cunosc și ne trezim cu o generație scoasă de pe marile bulevarde ale cunoașterii și băgată pe ulițe. Copilul nu înțelege că i se propune o literatură postmodernistă, de intertextualitate (pentru că nu se duce la textele fundamentale, originare, programa nu îl mai trimite la ele). În plus, copilul (și poate nici măcar părinții) nu mai află adevărul: nu i se aduc în față decât puține texte de primă mână, restul fiind comerciale.
Este subestimat, îndepărtat de fluxul adevăratei cunoașteri. Azi educația este răspândită la scară largă, numai că unii vor primi (în privat sau autodidact) informațiile care te pot clădi și propulsa, iar alții, maculatură.
În diverse discuții private, cu persoane de pregătire foarte diferită de a mea (de pildă, absolvenți de filieră politehnică), am putut constata, din referințe aruncate la întâmplare de aceștia, cât de clar conturate le sunt anumite aspecte ce țin de literatura română și de judecăți general estetice. Nu cred că suntem conștienți de acest fapt, dar noile generații nu doar că nu vor mai avea cunoștințele acestea și nu vor mai citi deloc anumite texte (nici măcar în clasă), dar nici nu vor mai auzi de ele. Cine nu este în manuale, aproape că nu există. În plus, ce va mai înțelege un copil dacă scriitorii adevărați vor fi puși alături de un Adam Gidwitz?
Să mă aplec acum puțin asupra literaturii străine. Utilitatea predării ei este incontestabilă, deși ar fi de preferat să nu amestecăm lucrurile, ci să propunem ore aparte de literatură universală, așa cum în prezent există doar la clasele de filologie, la liceu. Amalgamarea (a se vedea pagina 26 din programă) riscă să creeze derută, or copiii au nevoie de prezentări clare și sintetice. Dar dacă se dorește neapărat ca aceste texte să fie predate la română, nu este grav. Esențialul este totuși să fie propuse texte mari, referențiale, nu selectate după criterii de vânzări sau de incerte premii de young litterature. Parcă nu ar fi prudent să riscăm ca elevii noștri să fie ironizați, la maturitate, de propriii copii, spunându-li-se că acele cărți parcurse de ei „nu mai sunt chiar la modă”, iar autorii au căzut în uitare. Și parcă, iarăși, nu ar fi înțelept ca ei să își piardă timpul cu niște cărți de duzină (îi pasă cuiva de timpul lor?), primind totodată impresia falsă că ceea ce girează școala are automat valoare. Așa era până acum. De aici înainte, să reținem că intrăm în zona de pâine și circ.
Ideal ar mai fi ca, simultan cu literatura universală, spațiul alocat literaturii naționale să fie semnificativ mai mare. Desigur, suntem o cultură mică, iar în alte arii lingvistice se pot găsi opere superioare alor noastre. Dar literatura este eminamente artă a expresiei, or forma cea mai bună în care ea se poate prezenta este cea a scriitorilor naționali. Nu oricine are norocul să fie tradus de Cărtărescu, sau de Arghezi (Baudelaire), de Coșbuc (Dante) etc… O traducere nu poate egala un original. A face literatură înseamnă a da cuvintelor cea mai bună valență pe care o pot primi ele, mergând până la a le face docile, gumoase sub geniul unui autor (Nichita Stănescu, inventând „necuvintele”, sau Eminescu, Creangă, postmodernistul Șerban Foarță etc).
Considerațiile filologice ar fi prea multe, de aceea le părăsesc. Nu ar lipsi nici argumentul apartenenței identitare. Ne reamintim că asta nu e o culpă în Uniunea Europeană, clădită sub mottoul „unitate în diversitate” și sub filosofia păstrării identității de voce în concertul european. În manualele germane pentru Hauptschule (gimnaziu), vom regăsi, într-adevăr, tendința de predare amestecată (literatură națională, literaturi străine) numai că literatura germană este efectiv prioritară, mult mai bine reprezentată cantitativ, în plus cu transmitere de viziune sistemică și axiologică (pe lângă nume mari ca Goethe, Schiller, Lessing, Brecht, Hesse, se observă chiar și literatură foarte veche, Cântecul nibelungilor). Discuții ample în educație sunt și la ei, dar se pare că noi împrumutăm nediferențiat și neadaptat, ba chiar depășim, ajungând să propunem ceea ce în acele sisteme-etalon este de neconceput: renunțarea la valori definitorii și la o cunoaștere fundamentală.
Grav este că ceea ce se petrece la română se regăsește, în alt registru, la aproape toate materiile școlare: cunoștințe aproximative, ambalate haotic și ceva mai sclipitor (că tot suntem în societatea de consum), cu dezamăgirea de a descoperi, odată ambalajul îndepărtat, slaba calitate a ofertei. Ar mai trebui spus că școala trebuie înnoită doar în ceea ce privește sugestiile metodologice (modul de abordare a conținuturilor, predarea, evaluarea, exercițiile propuse în clasă și acasă). Metodele inovative au pătruns deja în școală și multe dintre ele ar trebui adoptate pe scară largă: prin diversitate și inovație se încurajează creativitatea, abordarea deopotrivă teoretică și practică. Să reținem însă că sunt necesare metodele diverse de predare (inclusiv unele ludice), fără să dăunăm conținuturilor învățării. Dacă ne diversificăm metodele pentru a transmite mai nimic, atunci ce am rezolvat?
În aceste condiții, este efectiv uriașă responsabilitatea noastră. E nevoie de transformări, dar ele trebuie să se producă chibzuit și în direcția justă. Azi, majoritar, nemulțumirile punctuale se îndreaptă spre felul în care se construiește relația profesor-elev, spre numărul foarte mare de elevi din clasă, spre fenomenul crescut al violenței în școli. A folosi aceste nemulțumiri și a le direcționa spre conținuturile învățării, asta e foarte dăunător. Să sperăm că vom avea înțelepciunea de a nu lua decizii fatale pentru generații întregi. Profesorii și specialiștii au dreptul de a participa la această dezbatere publică, putându-și exprima părerea pe această temă.
Citiți și:
Cum suntem imbecilizați. Școala psihopatică
O şcoală din SUA a înlocuit cu succes pedepsele cu meditaţia yoghină. Rezultatele sunt uluitoare
yogaesoteric
28 martie 2017