O picătură în ocean…

Deşertul este locul în care ies la lumină revoltele, nostalgiile, obiceiurile, teama de necunoscut, locul în care foamea de afectivitate şi cunoaştere devine mai acută ca oriunde; dar deşertul mai este şi adevărata grădină pentru cel care îşi găseşte oazele şi care simte pe buzele sale arse gustul mereu altul al Apei Vii.

Atunci când Abraham s-a decis să-si depăşească condiţia lui limitată de fiinţă umană şi să păşească în Necunoscut, a înţeles că viaţa este asemenea unui drum lung prin deşert. „Dumnezeu îi spuse lui Abraham: părăseşte-ţi ţara, rudele, casa tatălui tău şi îndreaptă-te spre locul pe care ţi-l voi arăta eu.” (Geneza 12,1)

A călători în deşert înseamnă, înainte de orice, a călători înspre profunzimile propriei fiinţe. Pentru a ne descoperi cu adevărat trebuie să eliminăm o serie întreagă de factori cu care ne confruntăm adevărata identitate. Adică să părăsim cunoscutul, ceea ce credem că suntem, în favoarea necunoscutului şi a misterului pe care îl reprezentăm. Este inutil să stabilim aici ataşamentele legate de părinţi, poziţiile materiale şi sociale care ne împiedică să stăm faţă în faţă cu noi înşine. Un înţelept antic susţinea că atunci cînd conştiinţei nu-i mai sunt impuse cuvinte, imagini, concepte, ea se dilată devenind un spaţiu infinit, redat simbolic de imaginea deşertului.

Acest drum spre Infinit pune în lumină ceea ce Omul are nemuritor şi etern. Pentru Abraham, a se cunoaşte pe sine însuşi înseamnă a cunoaşte sursa propriei existenţe, acel „ceva” care te face să fii ceea ce eşti, din care apari şi în care te resorbi. Te poţi retrage în deşert  pentru a fugi de lume, de tumultul vieţii cotidiene. Te poţi retrage în deşert pentru că nu cunoşti răspunsul la o problemă care te preocupă înainte de a trăi acest răspuns.
Prima dată, Moise s-a retras în deşert pentru a fugi de violenţă, violenţa care îi transformase în sclavi pe semenii săi. Povestea lui seamănă cu istoria unui prinţ indian, care, într-o zi, a descoperit durerea şi moartea: prinţul Siddharta Gautama. Acest prinţ, la fel ca Moise, la fel ca noi toţi, a căutat răspunsul la întrebarea „De ce există suferinţa, răul, nedreptatea?” Şi ce trebuie făcut pentru a fi eliberat de rău, de suferinţă, de nedreptate?

Ceea ce  Moise a descoperit în deşert a fost că, înainte de a-ţi pune problema răului, trebuie să-ţi pui problema existenţei. Înainte de a te întreba de ce există suferinţă în lume, trebuie să te întrebi de ce există lumea. Aici, experienţa lui Moise se suprapune peste cea a lui Abraham: în infinitatea deşertului el va descoperi vanitatea şi fragilitatea Universului. Ce este fiinţa umană, ce este Universul? „O picătură într-un ocean” va spune mai târziu profetul Isaiia.
A găsi răspunsul la o întrebare fundamentală reprezintă, de fapt, traversarea deşertului. Moise şi-a traversat deşertul: o voce i-a răspuns că Divinul nu este indiferent la suferinţele oamenilor şi că răul nu reprezintă o fatalitate: „Dumnezeu a spus: am văzut suferinţele poporului meu care este în Egipt şi am auzit strigătele pe care le scoate din pricina asupritorilor lui… acum Eu te voi trimite la Faraon şi vei scoate din Egipt poporul meu”.  (Exodul 3,1-10) Dar în deşert, cuvintele lui Moise au devenit şovăitoare. Dorinţa de a conduce şi de a domina îl părăsise: „Cine sunt eu pentru a merge la Faraon şi a scoate din Egipt poporul lui Israel?” (Exodul 3-11)

„Cine sunt eu?” – iată întrebarea pe care trebuie să ne-o punem în deşert. Răspunsul nu se lasă prea mult aşteptat: „Nimic”, „Nu sunt nimic”. Moise a trăit cu toată fiinţa sa acest răspuns, dar pe lângă aceasta, a descoperit că în „nimic” există o forţă, o Prezenţă, un „Sunt cu Tine”.
Aceasta este una dintre realizările autentice: a descoperi  că niciodată nu suntem mai puţin singuri decât atunci când suntem singuri, că dincolo de personalitatea fiecăruia există un „Eu sunt” pur; aici, unde înţelegerea discursivă devine neputincioasă, se naşte o altă conştiinţă.

A descoperi că în tine există ceva nelimitat şi nemuritor te face să te întorci şi să-i ajuţi şi pe ceilalţi. Aşa a făcut Moise. Dar oare el credea cu adevărat că trei zile erau suficiente ca un popor întreg să ajungă la acest adevăr?
Este nevoie de o singură clipă pentru a renunţa la iluzii şi pentru a descoperi „ceea ce există”, atunci când noi nu mai existăm ca fiinţe umane. Dar poporului lui Israel nu i-a trebuit o clipă sau trei zile, ci 40 de ani pentru a atinge această cunoaştere. 40 este o cifră ce simbolizează încercările, maturitatea care vine să încununeze toate eforturile.

La început, Moise era în deşert doar cu Prezenţa Divină care trezea în el compasiunea pentru fraţii lui. După aceea, însă, era însoţit de un popor întreg pe care îl dorea fără conducător. Dar iată că anarhia succede tiraniei şi Moise se află în faţa unei noi dileme: „Există o lege, un ordin care ar trebui dat acestui popor, un logos care să transforme haosul în ordine”? Reguli simple care pot fi urmate de oricine, iar adeziunea comună la aceste reguli să creeze armonia între toţi? Conştiinţă individuală şi colectivă în acelaşi timp? Moise era un visător? El dorea să armonizeze comportamentul uman prin intermediul legii, dar legea care trebuia să înlăture tirania a creat o nouă tiranie. Ceea ce Moise dorea să transmită: „supune-te şi vei fi fericit”, nu mai este valabil astăzi. „Trebuie” este un imperativ din ce în ce mai puţin folosit.

Deşertul ar trebui să ne dea, astăzi, o nouă lege care să restabilească, fie şi pentru un moment, ordinea în viaţa individului şi în viaţa socială. Această lege ar putea fi: „Fii conştient şi fă ceea    ce-ţi este permis să faci”. Există în această afirmaţie un gen de realism care ne poate feri de schizofrenia şi paranoia atât de frecvente în zilele noastre. A te supune legii fără să fii conştient înseamnă, de fapt, a renunţa la propria libertate interioară, tot aşa cum iubirea neimpregnată de conştiinţă înseamnă ruina sufletului.

Când Moise s-a reîntors de pe munte, a găsit oamenii pe care îi ghida, închinându-se în faţa unui viţel din aur. Atunci a înţeles că acei bărbaţi şi acele femei nu veniseră în deşert ca să caute adevărul, dragostea, dreptatea, ci au rămas în sfera materialului, a vizibilului, a palpabilului simbolizat de acel viţel. Adevărul pe care dorea să-l transmită nu era vizibil şi nici palpabil; bucuria pentru el era să trăiască acel adevăr, o bucurie pură, fără obiect.