O scurtă incursiune în istoria mai puţin cunoscută a omenirii (4)
de Marvin Atudorei
Citiţi aici partea a treia a acestui articol
În concepția oficială actuală, specia Homo Sapiens, din care facem și noi parte, s-a desprins prin evoluție naturală din rândul maimuțelor, acum aproximativ 200.000 de ani. Se consideră că omul primitiv ce a existat în acea perioadă a evoluat gradat către stadii tot mai avansate de civilizație, ajungând ca acum circa 10.000 de ani să realizeze primele forme de agricultură, să inventeze scrisul acum 6-7.000 de ani și să învețe să prelucreze câteva metale în urmă cu 5-6.000 de ani.
Așa cum am văzut însă în articolele anterioare, există argumente foarte serioase, susținute de evidențe materiale concrete, ce indică faptul că pe planeta noastră au existat civilizații foarte avansate în perioade ce depășesc cu mult în vechime aceste repere oficiale ale istoriei. Vom evidenția și în acest articol o serie de artefacte ce servesc drept dovezi în acest sens. Ele sunt însă atât de neobișnuite, încât au fost denumite „artefacte-anomalii” sau Out Of Place Artefacts (OOPARTS), adică obiecte ce au fost descoperite în afara locului (din timp și spațiu) unde se consideră că ar fi fost plauzibil să fie găsite. Unii savanți spun că ele pur și simplu „nu ar trebui să existe” (conform liniei oficiale), întrucât datările lor indică o vechime de zeci de mii, de sute de mii, sau chiar de milioane de ani! Au fost descoperite sute de obiecte de acest gen, iar multe dintre ele au fost chiar foarte atent studiate și documentate.
Unul dintre cercetătorii care a investigat în mod minuțios acest domeniu este Michael Cremo – membru al Societății de Istorie a Științei din SUA și membru al Asociației Mondiale a Arheologilor. Împreună cu dr. Richard Thompson (doctor în matematică), el este autorul cărții Forbidden Archeology – The Hidden History of the Human Race („Arheologia Interzisă – Istoria Ascunsă a Rasei Umane”), lucrare care a avut un imens succes internațional, fiind vândută în peste 200.000 de exemplare și tradusă în mai mult de 20 de limbi. Cartea documentează o impresionantă bază de date ce evidențiază faptul că ființe asemănătoare nouă au existat pe Pământ încă de acum sute de milioane de ani. Cei doi autori susțin că istoria oficială este departe de a fi corectă și reală. Ei și-au prezentat rezultatele acestei cercetări inclusiv în mai multe emisiuni de televiziune și radio, evidenţiind astfel concluzia că în ultimii 150 de ani au fost sistematic blocate de către stabilimentul științific curent, multiple dovezi care răstoarnă în mod evident concepția oficial acceptată a istoriei.
Așa cum era și de așteptat, aceste argumente au fost însă – și sunt în continuare – considerate revoltătoare de către savanții ce susțin versiunea convențională a istoriei. De altfel, este destul de cunoscut în mediul universitar faptul că a dezbate asemenea lucruri aduce consecințe dezastruoase pentru o eventuală carieră academică. Michael Cremo și Richard Thompson au avut totuși curajul să înfrunte dogma istorică oficială și au oferit o serie de argumente ce indică faptul că în lumea istoriei și arheologiei zilelor noastre operează un fel de „principiu de filtrare” a informațiilor, fiind selectate să ajungă publice doar acele date care nu contravin liniei teoriilor acceptate. Într-unul dintre interviurile sale, pe care îl redăm în format video și mai jos, Michael Cremo afirmă că la o analiză mai profundă putem constata că de fapt toate valorile noastre în viață derivă din răspunsurile pe care le dăm unor întrebări fundamentale, cum ar fi „Cine suntem?” și „De unde venim?”. El susține că este foarte important să înțelegem că adevărata origine a omului este de natură spirituală, fiecare dintre noi fiind în esență o conștiință pură, însă dacă oamenilor li s-ar spune public aceasta, atunci ei nu ar mai fi dispuși să se supună acestei lumi materialiste, așa cum o fac acum. Există puternice interese financiare și politice, spune Michael Cremo, ce urmăresc să țină oamenii preocupați doar de aspectele materiale, de producerea și consumul a cât mai multor produse, cetățenii devenind în felul acesta tot mai robotizați, spre beneficiul celor care manipulează aceste interese, adică guvernanții, bancherii, industriașii și chiar unii membri ai stabilimentului științific, care vor cu toții ca lucrurile să rămână așa cum sunt acum.
Există și alți cercetători curajoși care au îndrăznit să spună adevărul, în ciuda dezaprobărilor și ridiculizărilor care au venit din partea mediului științific convențional. Să vedem în continuare câteva asemenea exemple senzaționale de cercetări și descoperiri cu totul ne-convenționale.
În anul 1966, câțiva arheologi au descoperit în Mexic, la Hueyatlaco, o serie de unelte destul de complexe din piatră, ce păreau a fi extrem de vechi. Pentru a le data, a fost chemată o echipă de geologi americani din cadrul U.S. Geological Survey. Acești geologi au folosit patru metode diferite de datare, foarte performante și anume: (1) uranium series dating, (2) fission track dating, (3) tephra hydration dating și (4) study of mineral weathering. După câțiva ani de cercetări, rezultatele au indicat că vechimea respectivelor artefacte era situată undeva între 250.000 și 350.000 de ani! Acest rezultat nu a fost însă găsit plauzibil de către unii savanți consacrați, care au ridiculizat concluziile studiului geologic respectiv, pe motiv că în acea perioadă Homo Sapiens nu avea cum să fi existat. Ca urmare – așa cum aflăm din investigațiile jurnalistului american Neil Steede (vezi Hueyatlaco Site – „Extreme Dating Controversy” ), șeful departamentului arheologic al guvernului mexican a dispus ca situl respectiv să fie închis, iar toate artefactele și materialele asociate să fie confiscate. U.S. Geological Survey a fost somată chiar prin Secretarul de Stat al SUA să modifice datarea. A fost astfel tăiat un zero din „coada” valorii datării inițiale și apoi s-a anunțat oficial că rezultatul final este de … 35.000 de ani. Știind că slujbele lor sunt în joc, niciunul dintre membrii echipei geologice nu a îndrăznit să se opună, cu excepția unei cercetătoare pe nume Virginia Steen-McIntyre. Aceasta avusese până în acel moment o reputație științifică internațională foarte bună, cu perspective de afirmare dintre cele mai strălucite. Totuşi, odată ce a luat decizia de a susține pe cont propriu versiunea inițială a datării, ea a fost însă gradat repudiată din mediul științific internațional, iar cariera ei universitară a fost ruinată. Nimeni nu a mai dorit să o angajeze nici măcar ca geolog, ea ajungând în urma acestor situații să fie nevoită să lucreze o perioadă pe un post de simplu grădinar.
Acesta nu a fost însă un caz singular. Într-un mod similar s-au petrecut lucrurile și cu Tom Lee, un arheolog canadian ce a avut „ghinionul” să descopere un sit foarte vechi pe o insulă din Marile Lacuri; sau cu Dee Simpson care a găsit artefacte de 200.000 de ani în deșertul Mojave din California; ori cu Louis Leakey, care a găsit și el unelte extrem de vechi, în Africa; sau cu George Carter ce a găsit artefacte din perioade foarte îndepărtate în zona orașului San Diego, SUA.
Asemenea descoperiri au avut loc și în România. Una dintre ele a fost făcută în anul 1973 de câțiva muncitori care lucrau la o carieră de nisip de pe malul Mureșului, undeva lângă localitatea Aiud. Ei au găsit la un moment dat, la o adâncime de aproximativ 10 metri, trei bolovani de nisip pietrificat pe care i-au spart. În unul dintre ei au descoperit un ciudat obiect de metal. A fost chemată la fața locului o echipă de investigație formată din specialiști, care după o operațiune de curățare au constat că e vorba de un obiect confecționat în principal din aluminiu, în greutate de 2,5 kg având dimensiunile de 20x12x7 cm.
Pentru a determina compoziția exactă a obiectului, acesta a fost trimis la Laboratorul Institutului Măgurele. Concluzia buletinului de analiză (buletinul nr 380, proba NK-2, emisă de Centrul de Cercetări și Proiectări pentru Metale Radioactive de pe Platforma Măgurele) a fost aceea că respectiva piesă metalică este formată dintr-un aliaj având la bază aluminiul în proporție de 89%, împreună cu alte 11 metale. Aspectul uluitor constatat a fost însă acela că oxidul de aluminiu de pe suprafața obiectului era neobișnuit de gros, ceea ce indica faptul că acea piesă a stat foarte mult timp în pământ, metalul având în mod clar o structură îmbătrânită. Metalurgiștii au stabilit ca vechimea obiectului este de cel puțin 250.000 de ani! Uimiți de rezultate, cercetătorii români au trimis proba de lucru la un laborator din străinătate, la Lausanne, în Elveția, unde informația evidențiată la Măgurele a fost confirmată în totalitate. Detaliile obiectului sugerează faptul că piesa a făcut cândva parte dintr-un ansamblu funcțional și că a fost pierdută dintr-un motiv oarecare în albia de atunci a râului Mureș. Dar cine să fi deținut o asemenea tehnologie acum 250.000 de ani?!
Oamenii de știință au fost mai mult decât șocați deoarece aluminiul în stare pură nu poate fi găsit în natură, iar tehnologia necesară obținerii unui grad atât de ridicat de puritate a fost disponibilă omenirii doar de la mijlocul secolului al XIX-lea. Aluminiul a fost descoperit în laborator abia în anul 1825 de către Oersted, iar producerea sa pe cale industrială a început tocmai în 1883. Este evident că în cei 90 de ani care au trecut din 1883 până în 1973 ar fi fost imposibil să se fi produs un strat de oxid de aluminiu atât de gros. Misterul nu a putut fi explicat în niciun fel și, în consecință, obiectul a fost încadrat la Muzeul Național de Istorie al Transilvaniei din Cluj, la secțiunea OOPART (Out of Place ARTifact – artefact care nu se încadrează locului unde a fost descoperit).
În anii care au urmat, obiectul a rămas spre păstrare la Muzeul Național de Istorie din Cluj sub denumirea de „Călcâiul din Aiud”. În anul 2005, editorii unei reviste având ca temă OZN-urile din România au găsit artefactul în depozitul muzeului și au făcut o oarecare vâlvă, publicând câteva articole despre existența acestuia. În 2007, obiectul a fost vedeta unei expoziții ce a avut loc în cadrul Muzeului, dar, în mod straniu, a fost retras după puțin timp de către conducerea de atunci a muzeului. Este semnificativ că aceeași conducere a refuzat apoi și cererea de prezentare a obiectului într-o expoziție din Germania, cerere făcută de renumitul autor și cercetător în paleoastronautică, Erich von Daniken. De atunci, oficial, nu se mai știe nimic despre „Călcâiul din Aiud”.
În iunie 1851, revista Scientific American a retipărit un raport care a apărut pentru prima dată în Boston Transcript despre un vas metalic care a fost descoperit de către mineri în Dorchester-Mass, SUA. Vaza respectivă a fost găsită în două părți, printre dărâmăturile rezultate în urma dinamitării unor roci sedimentare solide. Lucrul ciudat însă, este faptul că această vază fusese adânc încrustrată în interiorul unei roci care provenea de la aproximativ 15 de metri adâncime. Acest lucru indică faptul că a fost acolo pentru un timp extrem de lung, estimat la aproximativ 100.000 de ani. Vaza în formă de clopot măsoară 10 cm înălţime şi 12 cm la bază și este alcătuită dintr-un aliaj de zinc și argint, în timp ce părțile laterale sunt decorate cu modele de flori, toate încrustate cu argint pur. Ce civilizație confecționa asemenea vaze acum 100.000 de ani? Acest artefact a fost menționat în mai multe conferințe, filme documentare și cărți de specialitate. Vă oferim în continuare un fragment video în care acest obiect este prezentat într-o conferință de către profesorul și cercetătorul american Doug Newton.
Mult mai recent, în anii 1991-1993, căutătorii de aur din zona râului Narada, situat în partea de est a munților Urali, în Rusia, au descoperit săpând la adâncimi cuprinse între 3 și 12 metri, o serie de artefacte foarte neobișnuite, în formă de spirală. Cele mai mari aveau dimensiunea de 3 cm, însă existau şi unele mult mai mici. Până în prezent au mai fost descoperite alte cîteva mii de asemenea obiecte în apropierea râurilor Narada, Kozhim, și Balbanyu, precum și în apropierea a două râuri mai mici, numite Vtvisty și Lapkhevozh. Obiectele-spirală sunt compuse din diferite metale: cele mai mari sunt din cupru, în timp ce cele mici și foarte mici sunt confecționate din tungsten și din molibden, care sunt metale rare și care au fost descoperite de știința modernă abia de aproximativ 150 de ani.
Aceste metale necesită, de altfel, tehnologii foarte avansate de prelucrare, având în vedere că au o greutate atomică mare, sunt foarte dense și au un punct de topire foarte ridicat (3410oC tungstenul, respectiv 2650oC molibdenul). Măsurători exacte (realizate cu microscopul electronic) au indicat în plus faptul ca aceste minuscule obiecte au fost construite în acord cu „proporția phi” numită și secțiunea de aur. Spiralele misterioase au fost examinate și analizate la Academia Rusă de Știință din Moscova, la Sankt Petersburg, precum și la Institutul Helsinki din Finlanda. Toate testele la care au fost supuse aceste obiecte indică faptul că vârsta lor este situată undeva între 20.000 şi 320.000 de ani! Cine să le fi construit oare în acea perioadă, având în vedere că fineţea prelucrării lor presupune cu siguranță nanotehnologii pe care știința actuală abia de curând a început să le pună la punct?
Uneori oamenii găsesc lucruri uimitoare chiar în propria lor curte. În 1936, un om pe nume Tom Kenny săpa un beci pentru legume pe proprietatea sa situată pe pantele vestice ale Munților Stâncoși, în Colorado, când progresul său a fost brusc oprit atunci când lopata a lovit o lespede de piatră, la o adâncime de aproximativ trei metri. Tom Kenny a descoperit acolo un pavaj neted și nivelat realizat din plăci de gresie de 12 cm grosime, fixate cu mortar. Analiza mortarului a arătat că acesta este de o compoziție chimică diferită de orice obiect care poate fi găsit în mod curent în acea zonă. Oamenii de ştiinţă nu pot explica misterul pavajului și pot fi de acord doar cu faptul că vechimea acestuia este undeva între 20.000 și 80.000 de ani, ceea ce iese oricum din cadrul teoriei oficial acceptate. Problema care sporește însă și mai mult misterul este că pavajul a fost găsit în același strat geologic în care este situat și calul Miocen, care a fost o rudă foarte îndepărtată a calului de azi, având doar mărimea unui câine. Ei bine, acest căluţ avea reputația de a cutreiera zona într-o perioadă situată aproximativ cu 30 de milioane de ani în urmă! Acest pavaj încă mai există pe proprietatea respectivă.
O altă descoperire extraordinară, foarte similară cu cea de mai sus, a fost făcută de către câțiva muncitori ce săpau undeva în Blue Springs, Kentucky. La început, oamenii au descoperit oasele unui mastodont, la o adâncime de aproximativ 12 de metri, însă după ce au săpat în continuare, la încă trei metri mai în adâncime, au descoperit un pavaj de piatră, de origine necunoscută, care a fost complet construit din lespezi de piatră mari, tăiate frumos, care seamănau cu un fel de drum. Cine ar fi putut avea însă un drum pavat prin Munţii Stâncoşi cu atât de mult timp în urmă încât acum acesta să se afle la 15 de metri sub pământ, indicând astfel o vechime de cel puțin 100.000 de ani?
Unul dintre cele mai convingătoare semne ce indică gradul avansat de civilizaţie este cuvântul scris. În primăvara anului 1891, un fermier numit J. H. Hooper examina o suprafață împădurită de pe proprietatea sa, situată în districtul Bradley, la 13 mile de Cleveland, Tennessee. O bizară piatră i-a atras atenţia. La prima vedere părea să fie o piatră de mormânt. Dar săpând în jurul ei, el a descoperit curând că piatra respectivă era doar un vârf al unei structuri subterane prelungite mai jos, în adâncime. Hooper petrecu următoarele câteva săptămâni în încercarea de a dezgropa neobișnuita sa descoperire. El a scos la iveală un perete de aproximativ 300 metri lungime, în medie cam de 60 cm grosime şi 2,5 metri înălţime, cu numeroase proiecţii – ca și prima – distanţate în partea de sus, la fiecare 9-10 metri. Structura continua în ambele direcţii, dincolo de secţiunea expusă inițial, urmând muchia unei creste muntoase care se întinde de la nord de râul Hiawassee, Chattanooga, până către sud, la râul Tennessee.
Elementul senzaţional care a fost însă atestat ulterior este acela că datarea geologică a acestui zid îl situează aproape de începutul cuaternarului, având așadar cu mult peste un milion de ani vechime.
Pe o întindere a peretelui, aproape de capătul dinspre nord al acestuia, pe o suprafață de șase metri, Hooper a făcut fără îndoială cea mai importantă descoperire: un număr de blocuri de piatră aveau suprafeţele acoperite cu hieroglife aparținând unui limbaj necunoscut, uşor ascuns sub suprafața exterioară. Literele erau dispuse în valuri, paralel şi în linii diagonale și se împleteau cu imagini mici de animale ciudate, multe neidentificabile astăzi. Erau reprezentate și alte simboluri: ale soarelui, ale fazelor lunii, sau altele care se pare că aveau unele semnificații astronomice. Toate împreună numărau 872 caractere individuale, într-o formă oarecum asemănătoare cu scrierea chineză. Totuşi, în ciuda implicațiilor revoluţionare a descoperirii acestui zid, precum și a provocării pe care o reprezenta identificarea unei forme necunoscute de scriere, știrea a fost întâmpinată de către comunitatea științifică mai degrabă cu o copleșitoare apatie. A apărut doar un scurt articol în ziarul Tennessee Mistery, articol ce a fost înregistrat și de Academia de Științe din New York (11:26-29). Articolul a fost scris de A. L. Rawson, care a analizat structura şi scrierea originală şi a publicat câteva copii pe care le-a făcut după unele dintre gravurile şi imaginile prezente pe acel perete. Dar aceasta a fost tot; niciun alt studiu nu a mai fost realizat vreodată. Mai multe detalii la adresa http://s8int.com/page27.html din Science Frontiers #97, JAN-FEB 1995, William R. Corliss sau la http://jy3502.hubpages.com/hub/Mysterious-Wall-at-Chatata-TN.
Continuarea acestui articol o puteți citi aici
Citiţi şi:
Misterioasele piramide subacvatice de cristal
Ingenioasele coduri secrete, din antichitate și până în zilele noastre
yogaesoteric
03 decembrie 2012