Opinie nepopulară din SUA: Indiferent cine va câștiga alegerile, establishmentul va rămâne

Un diplomat american delegat la Constantinopol a scris odată despre o vizită făcută ambasadei în 1906 de către secretarul de stat William Jennings Bryan. Bryan, potrivit diplomatului, părea să nu cunoască regiunea și, după ce a aflat că următoarea etapă a călătoriei sale era în Balcani, a răspuns: „Ce sunt Balcanii?”.

Suntem departe de asta acum. Cu toate acestea, din punctul de vedere al anului 2024, inocența lui Bryan pare atât ciudată, cât și preferabilă față de ceea ce avem acum – mai ales după patru ani de cea mai proastă politică externă americană activistă sub conducerea lui Joe Biden. În prezent, SUA se confruntă cu o politică externă impregnată de un zel misionar de a răspândi în întreaga lume cea mai recentă iterație a ceea ce trece drept „valori” americane. Iar atunci când nu este ocupată să facă asta, ucide oameni. O mulțime de oameni. Ce permite ca o astfel de stare de fapt să continue?

Răspunsul se află în natura instituției politicii externe. După cum a remarcat jurnalistul englez Henry Fairlie cu aproximativ 70 de ani în urmă, establishmentul nu sunt acei oameni care dețin și exercită puterea ca atare. Sunt oamenii care creează și susțin climatul de presupuneri și opinii în cadrul căruia puterea este exercitată de cei care o dețin prin alegere sau numire.

Merită să ne reamintim cuvintele marelui istoric revizionist William Appleman Williams cu privire la această chestiune. Williams ne-a avertizat să nu confundăm establishmentul cu guvernul sau statul, pentru că în acest fel ne îndepărtăm de orice rol important în modelarea modului nostru de viață.

În primul rând, întreținem iluzia că alegerea sau numirea unor persoane diferite va produce sau va duce la o transformare a Weltanschauung-ului. Dar, în realitate, sunt înlocuiți oamenii care nu au cea mai mare greutate.

Singura predicție care poate fi făcută cu certitudine cu privire la rezultatele alegerilor din SUA este că sistemul de politică externă va scăpa neatins.

În cadrul establishmentului, o victorie a lui Harris ar fi fost tratată ca o justificare a politicilor administrației Biden de facilitare a genocidului în Levant, a războiului prin procură în Europa și a unui nou Război Rece în Asia. O victorie a lui Harris ar fi însemnat continuitate, nu schimbare. Tabăra ei nu a făcut niciun secret din asta.

Cu Trump, primul președinte de la Grover Cleveland încoace care câștigă mandate neconsecutive, politicile ar putea fi similare, în ciuda agitației care vine din cercurile obișnuite. La urma urmei, la sfârșitul lunii octombrie, Trump i-a spus lui Hugh Hewitt că neoconservatori precum Tom Cotton și Mike Pompeo sunt pe lista sa scurtă pentru postul de secretar al apărării. Cei care caută o gândire nouă și noi moduri de a acționa, ar putea să fie dezamăgiți.

Prin urmare, problema depășește cu mult punctele forte și punctele slabe ale unuia sau altuia dintre candidații la președinție. Problema este instituția politicii externe în sine, care servește unui singur scop general: să patruleze în parametrii acceptabilului și ai ceea ce poate fi spus pentru a împiedica țara în general să înțeleagă ce se face în numele ei. Cu alte cuvinte, instituția politicii externe a SUA a fost și rămâne în fruntea unui exercițiu de obscurizare care durează de zeci de ani.

Ca atare, establishmentul este implacabil ostil adevărului.

Există realități care nu trebuie să fie spuse, adevăruri care nu trebuie să fie recunoscute. De exemplu, nu trebuie să recunoaștem că intervențiile SUA în Orientul Mijlociu din ultimul sfert de secol au dus la moartea a aproape un milion de oameni.

Nu trebuie spus că președintele Biden și consilierii săi, inclusiv secretarul de stat, secretarul Apărării și consilierul pentru securitate națională, au facilitat uciderea a zeci de mii (poate sute de mii) de civili pentru a prelungi o ocupație militară ilegală și brutală a unuia dintre „aliații” noștri. (De asemenea, nu trebuie spus niciodată că nu există niciun tratat de alianță între noi și venerabilul nostru „aliat”).

Nu trebuie spus că cei mai noi și mai apropiați „aliați” ai noștri din Europa de Est sunt moștenitorii mândri ai etno-naționaliștilor din cel de-al Doilea Război Mondial care au fost printre cei mai entuziaști complici ai celui de-al Treilea Reich și care, nu mai departe de 2014, au desfășurat un pogrom în care și-au ars de vii adversarii politici.

Nu îndrăznim să menționăm nici faptul că liderul acestui nou aliat – venerat și sărbătorit ca reîncarnarea lui Churchill – a închis nu mai puțin de 11 partide politice, precum și numeroase instituții media de opoziție. Astfel de inconveniente sunt scoase din poveste pentru a face să pară că noi (și „aliații” noștri sfinți) suntem întotdeauna și peste tot de partea îngerilor.

Ne-ar plăcea să credem că o astfel de situație nu este sustenabilă pe termen lung. Eu bănuiesc că situația este exact invers. Și o parte din motivul pentru care sistemul de politică externă este atât de inatacabil este faptul că militarismul a fost impregnat în viața americanilor – în bisericile noastre, în industria divertismentului, în sporturile profesioniste – într-o asemenea măsură încât nimeni nu clipește când, de exemplu, o dronă americană fără pilot distruge o petrecere de nuntă.

Astfel de evenimente sunt retrogradate în categoria anodină a „accidentelor” sau a „greșelilor de război”. Este mai bine să întoarcem pagina și să trecem mai departe.

Îngrijorător este faptul că, la Washington, clubul timid și complet insular al realiștilor, moderaților și antiintervenționiștilor pare să nu dorească nimic mai mult decât să fie cooptat de instituția politicii externe.

Prioritizând conformismul în detrimentul principiilor, aceleași fețe și nume vehiculează aceleași idei la nesfârșit. Devine o lume în care cei care repetă ca papagalii, punctele de discuție ale establishmentului sunt recompensați, în timp ce aceia care nu o fac, cum ar fi cercetătorul și editorul colaborator al The American Conservative, Ted Galen Carpenter, sunt marginalizați.

Cei care țin frâiele pungii și distribuie locurile de muncă și bursele în această lume par să nu realizeze și nici să nu le pese că, de fapt, creează aceeași structură perversă de stimulente care există în restul Washingtonului.

Acestea fiind spuse, instituția actuală este cea care se află la originea putregaiului. Iar anii următori nu vor vedea nici înlăturarea, nici exilarea sa. În schimb, există toate indiciile că se va înrădăcina și mai puternic, indiferent de rezultatul alegerilor.

Autor׃ James W. Carden (fost consilier al Departamentului de Stat)

Citiți și:
Este oficial: Donald Trump a fost ales al 47-lea preşedinte al SUA, după o revenire istorică. Republicanul a învins-o decisiv pe Kamala Harris şi va reveni la vârful puterii globale cu agenda sa „America First”
Actorul Danny Glover: Nu Trump a fost cel care a destabilizat Orientul Mijlociu și America Latină! Nu el a început războiul din Afganistan

yogaesoteric
7 noiembrie 2024