Ororile eutanasiei: Canada a devenit un poligon al morții. Interviu cu Alexander Raikin
Marea Resetare nu este altceva decât un război împotriva omului. Scopul său, devenit evident odată cu mascarada covid, este să ucidă cât mai mulți oameni (conform ideilor lui Malthus). Așa se explică amploarea luată de cultura morții, în care eutanasia joacă un rol central.
Keir Starmer, primul prim-ministru ateu al Marii Britanii, intenționează să grăbească aprobarea unei legi care legalizează sinuciderea asistată. Pe 4 octombrie, el a spus la BBC că este „bucuros” să o facă. Activiștii pro-eutanasie așteaptă de multă vreme acest moment și și-au intensificat campaniile.
Deputata laburistă Kim Leadbeater a scris un editorial în Guardian în care spune, cu o onestitate admirabilă:
„Viața este prețioasă. Dar la fel este și dreptul de a alege.”
Ea clarifică, așadar – deși îi lipsește claritatea morală – că, între viață și alegere, trebuie întotdeauna să alegem alegerea.
Wes Streeting, ministrul Sănătății în guvernul lui Starmer, a anunțat că se opune legalizării eutanasiei pentru că, în Marea Britanie, nivelul îngrijirilor la finalul vieții este sub orice critică și pentru că noțiunea de „alegere”, având în vedere disponibilitatea îngrijirilor paliative, este absurdă:
„Când mă gândesc la chestiunea asta a poverii, nu cred că îngrijirea paliativă……. în țara asta este deocamdată la nivelul la care să le dăm oamenilor în mod real libertatea de a alege, ci mai degrabă îi constrângem, din cauză că ajutorul nu este disponibil.”
Aceleași temeri au fost exprimate și într-un raport parlamentar din 2023, care subliniază că se impun „îmbunătățiri majore” în domeniul îngrijirilor la finalul vieții.
Ministrul pentru persoane cu dizabilități, Sir Stephen Timms, și-a exprimat și el opoziția.
În 2022, el a declarat:
„Dacă am legaliza sinuciderea asistată, am împovăra orice persoană vulnerabilă aflată la sfârșitul vieții și care are o conștiință, cu o dilemă morală teribilă……. Dacă a-și pune capăt zilelor ar fi permis prin lege, atunci mulți dintre cei care nu vor să se omoare vor simți o presiune enormă, probabil irezistibilă, să o facă. Nu avem cum să evităm aceasta.”
Cel puțin cinci miniștri importanți au dat deja de înțeles că intenționează să voteze împotriva sinuciderii asistate. Starmer nu și-a confirmat încă votul, dar și-a exprimat în trecut susținerea pentru eutanasie.
Cel mai insidios aspect în toate astea este că Starmer știe ce se va petrece dacă s-ar legaliza sinuciderea asistată și eutanasia. Propriul lui ministru al Sănătății i-a spus-o. La fel și ministrul pentru persoane cu dizabilități.
De fapt, Canada – țară care face parte din Commonwealth – a oferit, în ultimii ani, material pentru un studiu de caz fără precedent, iar multe dintre poveștile de groază de-acolo au apărut pe primele pagini ale presei britanice.
Niciunul dintre cei care susține eutanasia nu s-a obosit să contrazică afirmația că „alegerea” nu va juca un rol important în multe dintre morțile care urmează.
Având în vedere probele existente, este greu să nu tragem concluzia că și ei știu foarte bine care sunt riscurile, dar consideră că ele sunt un preț care merită plătit.
Alexander Raikin urmărește de mulți ani regimul eutanasiei în Canada, venind constant cu relatări pe care alți jurnaliști le-au ratat (sau ignorat). Articolele lui pe tema eutanasiei și sinuciderii asistate au fost citate în The Atlantic și în New York Times și au apărut pe prima pagină în National Review și The New Atlantis.
Profesor invitat în Programul de bioetică și democrație americană la Ethics and Public Policy Center, el locuiește la Washington D.C..
Într-un interviu cu TEC, el descrie regimul eutanasiei în Canada și cum acesta a devenit un avertisment pentru întreaga lume – oferindu-ne indicii despre ceea ce ar putea urma în Marea Britanie.
Reporter׃ În opinia dvs., de ce a deraiat programul de eutanasie din Canada atât de devreme, în condițiile în care alte țări nici măcar nu au legalizat eutanasia / sinuciderea asistată?
Alexander Raikin׃ Premisa întrebării este foarte interesantă. Când a dezincriminat eutanasia, Curtea Supremă din Canada s-a bazat pe argumentul dreptului la viață – că, dacă nu ar fi omorâte prin eutanasie, persoanele respective s-ar sinucide. Era un fel de răul mai mic.
Cu toate astea, ce s-a petrecut este că, în 2022, medicii și asistentele din Canada au pus capăt vieții unui număr de peste 36 de persoane în medie pe zi. Ceea ce este de patru ori mai mult decât numărul oficial al sinuciderilor.
Într-o țară normală, în vremuri normale, asta ar fi considerată o criză națională. S-ar face o comisie regală, miniștri îngrijorați ar ține săptămânal conferințe de presă care ar domina știrile, mai ales dacă victimele ar fi persoane cu dizabilități sau bătrâni.
Dimpotrivă, ceea ce noi suferim acum este un fel de disonanță cognitivă la nivel național. Presa de știri, credulă, scrie îngrozită despre un canadian care vinde truse de sinucidere online și după aceea relatează aproape lunar despre cum moartea prin eutanasie – susținută de stat, finanțată de stat și administrată de stat – este „minunată”.
Sau că executarea condamnaților prin injecție letală în SUA este o cruzime ieșită din comun – dar nu și în cazul unui condamnat din Canada, cărui i s-a respins cererea de eliberare condiționată și a cerut să fie omorât prin injecție letală.
Disonanța este reflectată și în bugetul nostru pentru sănătate publică. Timpul mediu de așteptare pentru o scanare CT în Canada era, în 2023, de 66 de zile. Dar dacă vrei să te sinucizi cu asistența guvernului? Atunci aveai de așteptat doar 11 zile, în 2022.
Nu știu nicio altă procedură medicală electivă în Canada care să se petreacă mai repede decât eutanasia.
Canada nu este, desigur, singura țară cu povești de groază despre ce se petrece când dezincriminăm selectiv omorul și sinuciderea asistată, atunci când ele sunt comise de doctori și asistente. Fiecare țară care a legalizat eutanasia permisivă sau sinuciderea asistată a avut parte de morți ilegale, cazuri care nu ar fi fost cazul să se petreacă. Aceasta este la fel de adevărat în Olanda și în Belgia cum este în Elveția sau în Oregon.
Aș putea să-mi petrec tot restul vieții povestind aceste cazuri. Uitați-vă, de exemplu, la zecile de cazuri de eutanasie bazate pe autism sau pe vreo tulburare alimentară, care au stârnit atât de mult interes la nivel internațional.
Asociația medicilor din Elveția a fost necesar să emită o declarație că sinuciderea „pentru persoane sănătoase nu este justificabilă nici medical, nici etic”.
Dar cu toate astea, chiar și în programele de sinucidere asistată limitate, care impun prezența unui diagnostic în care speranța de viață este mai mică de șase luni, am văzut excese.
Potrivit medicilor care sunt responsabili pentru terminarea vieții pacienților lor, în statul Washington, în 2022, 10% din numărul total de sinucideri asistate au avut loc pentru că pacienții se temeau de „implicațiile financiare ale tratamentelor”.
Nici măcar un singur organ de presă nu a preluat această informație.
Dar Canada depășește toate aceste alte țări, cel puțin în viteza cu care am văzut apărând povești de acest tip. În Ontario, de exemplu, anorexia ca motiv de eutanasie a apărut încă din prima sută de cazuri. Niciun ziar nu a scris despre asta, nici măcar unul.
Nu există niciun motiv inerent pentru care programul de eutanasie din Canada să fie o asemenea catastrofă din punct de vedere al drepturilor omului, mai ales pentru ceea ce Curtea Supremă canadiană definește ca „persoane vulnerabile”, care „este necesar” să fie protejate.
Pe hârtie, Canada ar fi normal să aibă unul dintre cele mai stricte programe de eutanasie din lume: criteriile de eligibilitate și măsurile de siguranță sunt scrise în codul penal ca excepții de la infracțiunile de omor și asistarea unei persoane la sinucidere.
Dacă un doctor sau o asistentă încalcă aceste dispoziții, atunci excepțiile nu se mai aplică și pot face 14 ani de închisoare pentru omor. Dar aceasta nu s-a petrecut.
Eu am o speculație despre motivul pentru care programul de eutanasie din Canada a devenit un fel de canarul din mină (cel care trage semnalul de alarmă), la nivel global, pentru eutanasia permisivă. Și aceasta nu se petrece pentru că doctorii sau asistentele din Canada sunt mai diabolici decât cei din alte țări – marea majoritate nu au niciun interes să-și omoare pacienții, chiar dacă a face asta devine o rută sigură spre promovarea în poziții de management.
Ironia, firește, este că doctorii care sunt cei mai interesați de avansare sunt exact acei doctori pe care n-ai vrea să-i implici în programe de eutanasie.
Cred că motivul cel mai probabil este modul în care Canada a fost obligată să dezincrimineze eutanasia de către instanțele de judecată. Leon Kass a avertizat că „dreptul de a muri” devine, invariabil, „datoria de a muri”.
Odată ce Curtea Supremă din Canada a consfințit acest drept cu mult mai mare putere decât orice altă țară, protecțiile din codul penal au devenit irelevante – relația dintre medic și pacient a fost fracturată.
Dacă a muri este un drept, juridic vorbind, atunci nu are niciun sens să mai participe altcineva la această decizie, niciun polițist, niciun judecător. Nu mai e nimeni în camera aia. Înseamnă că un doctor și o asistentă – care singuri au ales să renunțe la rolul lor de vindecători – pot încălca orice reguli vor ei sau îi pot presa pe pacienți să accepte să moară prin eutanasie.
Sigur, presiunea nu este una directă. Este mai subtilă: dacă suferiți, de ce să nu acceptați acest tratament „100% eficient” și fără dureri? Oricum muriți, chiar dacă peste un an sau peste patru decade, iar alte tratamente medicale durează luni de zile să le obțineți. De ce să nu muriți? Oricum vă simțiți ca o povară pentru societate, pentru familie – pentru mine, care vă îngrijesc.
Aici nu vorbesc așa, ipotetic; potrivit „furnizorilor MAID” (Medical Assistance In Dying) – că așa le place să-și spună – peste o treime dintre pacienții lor au exprimat cel puțin unul dintre aceste motive pentru care aleg să moară.
Rep.׃ Reportajele dvs. au dezvăluit foarte multe aspecte îngrijorătoare în sistemul MAID din Canada. Dați-ne câteva exemple de implementare a programului MAID care îi șochează (sau ar fi cazul să-i șocheze) pe oameni.
A.R.׃ Să începem cu ceva ce am descoperit azi. Guvernul canadian a creat un website în care le spune medicilor și asistentelor cum se interpretează legislația pentru eutanasie. Și acolo scrie foarte clar: „Provinciile și teritoriile pot crea alte politici și standarde în ceea ce privește MAID. Cu toate acestea, ele nu pot permite acțiuni interzise de Codul Penal”.
În luna octombrie Quebecul a permis, în mod unilateral, acțiuni care sunt interzise în codul penal – și anume, a permis oamenilor să semneze „instrucțiuni în avans” pentru doctori, să le ia viața mai târziu, când ei nu vor mai avea capacitatea de a consimți să fie omorâți.
Vreau să fie foarte clar ce înseamnă asta: doctorul va trebui să se apropie de o persoană cu demență, care este confuză și care nu înțelege ce se petrece, foarte posibil tulburată emoțional, s-o imobilizeze și să o omoare.
Dar dacă pacientul ăla se răzgândește, poate își recapătă temporar luciditatea, sau poate că află care este sensul unei vieți trăite chiar și cu boala lui? N-ar mai conta. Pentru că este un omor permis, cu licență. Nu este nevoie să citești John Locke ca să pricepi de ce legea comună spune că nimeni nu poate consimți la propria moarte sau vătămare. Ideea că așa ceva poate fi vreodată făcut „în siguranță” este din start greșită.
Cu toate astea, adevărul este că, în Canada, versiuni ale acestei situații au fost deja permise.
Într-un editorial pe care l-am scris anul trecut pentru National Review, arătam cum Canada a eliminat cerința consimțământului final înainte de moartea prin eutanasie, dacă pacientul face un aranjament cu unul dintre cei doi asesori MAID.
Formularul nu este necesar să fie semnat și nimeni nu trebuie este nevoie să mai știe de acest aranjament. Excepția este atunci când pacientul dă semne – verbal sau fizic – de „refuz sau rezistență” la a fi omorât, și atunci procedura eutanasiei se oprește.
Furnizorii MAID au descoperit o portiță, despre care au și râs: întâi au sedat pacientul, care „delirează acum, urlă, își retrage violent brațul când încerci să-i pui perfuzia ca să îi dai MAID”.
Niciun pacient care este întâi sedat nu se poate opune la eutanasie.
Apoi, doctorii respectivi au discutat cu un expert în bioetică dacă nu ar fi mai bine ca procedura să se facă la distanță de familie, pentru că altfel ar fi stresant.
Sunt mult prea multe povești de abuz în programul MAID din Canada. Am auzit despre o tentativă de sinucidere, nereușită, care a fost „dusă la bun sfârșit” după aceea prin MAID, chiar dacă un susținător proeminent al MAID a spus că este posibil să fie ilegal.
Scriu chiar acum o relatare despre încălcările aduse codului penal de programul MAID. Dar aceste preocupări au fost cunoscute de la începutul programului de eutanasie din Canada, practic.
În 2019, Office of Correctional Investigator a spus:
„Nu există niciun mecanism legal sau administrativ care să asigure responsabilitatea și transparența MAID în sistemul corecțional federal”.
Dar nu s-a făcut nimic. Dar gândiți-vă ce înseamnă afirmația asta. Înseamnă că procesul MAID, în sine, nu are niciun mecanism legal sau administrativ care să asigure securitatea pentru deținuți, care sunt cei mai supravegheați indivizi din societatea noastră.
Guvernul federal s-a exclus în mod explicit din orice rol de supraveghere a unei politici pe care el a creat-o și a implementării unei legi penale pe care el are datoria s-o pună în executare.
Rep.׃ În opinia dvs., de ce guvernul și grupuri precum Dying With Dignity au ignorat atât de multe voci non-religioase – promotori ai prevenției sinuciderii și activiști pentru drepturile persoanelor cu dizabilități?
A.R.: Păi, faptul că guvernul ignoră anumite grupuri nu este tocmai o mare mirare. Dar cred că aceste grupuri sunt ignorate nu doar pentru că nu au bani să facă lobby sau nu au putere politică.
Teoria mea – și mi-aș dori să mă înșel – este că aceste grupuri non-religioase sunt ignorate pentru că sună cam la fel cu grupurile religioase. Ambele categorii se bazează pe noțiunea de egalitate care e imposibil de dovedit, deci imposibil de contestat.
Următoarea dvs. întrebare este ce cred eu despre procesul lansat de organizațiile pentru persoane cu dizabilități din Canada, care susțin că programul de eutanasie pentru persoanele cu dizabilități care nu suferă de boli terminale sunt discriminatorii și neconstituționale.
Le-am ascultat recent prima conferință de presă. Heather Walkus, președinta Consiliului național pentru persoane cu dizabilități (CCD), cea mai veche organizație de acest tip din Canada, a spus la conferința de presă că „CCD va lupta întotdeauna pentru viață”.
Pentru viață? În 2024? Când ați auzit pentru ultima dată cuvintele astea din gura oricărui ONG canadian sau american, ca să nu mai zic de la vreo organizație progresistă – sau un grup religios la nivel național, în Canada?
Cei care luptă pentru prevenirea sinuciderilor, medicii psihologi/psihiatri, activiștii pentru cei cu dizabilități – practic toți aceștia se opun ideii că anumite vieți merită mai puțin să fie trăite.
Corolarul este că fiecare viață umană are demnitatea ei inerentă, prin simplul fapt de a fi în viață. Puteți să-i spuneți anti-discriminare la adresa celor cu dizabilități, sau o cultură a vieții, sau imago Dei, sau articolul 10 al Convenției pentru drepturile persoanelor cu dizabilități.
Ori credem că dizabilitățile nu fac o persoană mai puțin demnă de o viață în demnitate, indiferent cât de severe sunt acele dizabilități și cât de mult le limitează anumite aspecte ale vieții, ori nu credem.
Ori credem că viața omului este sacrosantă, ori, dacă nu, ea devine dispensabilă.
Un guvern care dezincriminează sinuciderea și crima doar pentru anumite persoane este, fundamental, injust.
Dacă asta e adevărat, așa cum spunea Lord Immanuel Jakobovits, răposatul rabin șef al Marii Britanii, atunci „Valoarea vieții umane este infinită și dincolo de orice măsură” și asta înseamnă că „Orice parte a vieții – chiar și o oră, chiar și numai o secundă – are exact aceeași valoare ca șaptezeci de ani de viață, la fel cum orice fracție din infinit, fiind indivizibilă, rămâne infinitul”.
Asta nu înseamnă, evident, că o persoană care moare și are dureri este nevoie să sufere; am dezvoltat, chiar dacă nu le găsim adecvate, cele mai avansate forme de îngrijire paliativă și țelul dual pentru medicina paliativă, de a trata suferințele care scurtează viața, este acceptat aproape de toată lumea, în medicină și în grupurile religioase.
Dar să calci linia asta, să tratezi suferința bolnavului omorând bolnavul, este diferența dintre îngrijire pentru sănătate și îngrijire pentru moarte.
Am vorbit cu cineva a cărui soră a murit cu MAID. Femeia avea o boală care nu era letală și, ca atare, nu ar fi fost eligibilă pentru MAID, cel puțin potrivit legilor în vigoare atunci (Canada a extins eutanasia la boli non-letale și la dizabilități în 2021). Dar asesorul ei MAID a fost de altă părere.
Sora acestei persoane nu a avut alte opțiuni de tratament pentru boala ei în Canada – în afară de eutanasie.
Rep.׃ Ce părere aveți despre plângerea formulată la Curtea superioară din Ohio, pe baza Cartei Drepturilor și Libertăților, de o coaliție pentru apărarea persoanelor cu dizabilități și două persoane afectate?
A.R.׃ Este începutul unui proces judiciar. Dar nu va fi și sfârșitul. Dacă o lege consideră că anumite vieți merită mai puțin să fie trăite decât altele – indiferent dacă din cauza vârstei sau a dizabilității sau a identității – atunci acea lege este nedreaptă.
În Futurama, apare o glumă despre cum, în viitor, va apărea o capsulă pentru sinucigași, în care bagi un bănuț, intri și mori. În Canada, nu mai este doar o glumă. Când locuiam acolo, era nevoie să-mi plătesc medicamentele.
Dar MAID este gratis, întotdeauna gratis. Costurile financiare și morale le suportă societatea.
La acest punct, este necesar să punem niște limite legislației MAID. Chiar și așa, lansând un proces, e suficient pentru a le spune oamenilor cu dizabilități din Canada că viețile lor merită trăite și că a avea o dizabilitate nu e motiv să te sinucizi. Este mesajul pe care li-l spuneau medicii pacienților acum zece ani. Astăzi, organizațiile pentru persoane cu dizabilități au ajuns să-și numere morții, literalmente.
Rep.׃ Cum vedeți dezbaterea asta evoluând în anii care vin? Poate fi oprită expansiunea eutanasiei?
A.R.׃ Suntem în 1919. Un grup de oameni de știință și medici susțin că, folosind o metodă științifică și o abordare rațională, medicii pot în mod obiectiv decide care oameni să beneficieze de sterilizare și care nu. Vreo cincisprezece state din SUA au legalizat această practică, fără consimțământul victimelor.
Canada, 1928. Deși eugenia își are rădăcinile în Marea Britanie, singura parte din Imperiul britanic care a legalizat sterilizarea forțată a fost Canada. La Alberta, unde au avut loc cele mai multe astfel de proceduri, sterilizarea a fost mai întâi voluntară, apoi decisă de o comisie de patru persoane, dintre care doi doctori. Și apoi, în 1937, nu a mai fost nevoie de consimțământ.
Argumentele pro-sterilizare eugenică și pro-eutanasie sunt surprinzător de similare, în parte, din cauză că, așa cum a demonstrat Ian Dowbiggin în cartea lui, A Merciful Hand, aceste argumente au fost aduse de aceleași persoane.
În ambele cazuri, procedura a fost promovată intens de doctori care credeau că acționează spre binele pacientului.
În ambele cazuri, se intenționa aplicarea unor criterii obiective pentru selectarea pacienților potriviți pentru tratament sau nepotriviți.
În ambele cazuri, procedurile au fost – o vreme – susținute de majorități largi și de elitele culturale.
Noi, ca societate, nu am scăpat încă de ideea de eugenie. Câtă vreme tratăm dizabilitățile ca o soartă mai rea decât moartea, rămânem captivi în această ideologie a morții.
Astăzi, chiar și a menționa cuvântul eugenie în contextul eutanasiei permisive este considerat o impolitețe (sau o ofensă pentru care poți fi „cancelat”, după cum a aflat dr. Harvey Schipper când a fost obligat să se retragă dintr-o echipă de cereri avansate – fază în care a intrat și Quebecul în luna octombrie).
Cu toate astea, eugenia este o ideologie a morții – cel puțin în afara platformei X. Cei care o susțin efectiv sunt forțați să aducă argumente indirecte.
Așa cum sugera un bioetician și susținător al eutanasiei, avem nevoie de infanticid pentru că unii copii se nasc cu dizabilități.
Este o opinie oribilă, care, cum spunea G.K. Chesterton în Eugenics and Other Evils (Eugenia și alte rele), nu poate fi susținută decât prin „terorism, de profesori de mâna a șaptea”.
Nu avem de ce să oscilăm aici – ce e bine și ce e rău. Toți oamenii au dreptul la viață iar experimentul ăsta, de a salva viața legalizând anumite sinucideri, s-a dovedit un dezastru.
Într-o generație, dacă nu mai devreme, vom vorbi despre eutanasie cum vorbim azi de sterilizarea forțată.
Rep׃. Care dintre poveștile pe care le-ați aflat în investigațiile dvs. v-a marcat cel mai tare?
A.R.׃ La fiecare câteva luni, mă gândesc la Rosina Kamis. Pentru articolul meu din The New Atlantis, am trecut, prin intermediul executorului ei testamentar, prin întregul ei contul de e-mail și Google Drive.
Într-unul dintre e-mailuri, ea spunea:
„Dacă ar fi mai mulți oameni cărora le-ar păsa de mine, cred că aș fi în stare să suport suferința cauzată doar de boala mea fizică.”
Celor douăzeci de persoane care o urmăreau pe YouTube, le-a spus:
„Uneori, toată durerea ar dispărea dacă aș mai avea o ființă umană aici cu mine.”
Chiar dacă nu avea o boală terminală, i s-a prescris eutanasia administrată de stat – adică exact un aspect cu care organizațiile pentru persoane cu dizabilități din Canada urmăresc acum să lupte.
Cealaltă poveste care m-a marcat este cât de scârbos de macabri au putut fi susținătorii eutanasiei în promovarea ideilor lor pentru populația indigenă.
Indigenous Disability Canada este una dintre părți în acel proces și sper că vor depune și câteva dintre probele despre care am scris eu în National Review.
La convenția anuală a Asociației asesorilor și furnizorilor MAID din Canada din 2018, la numai doi ani după ce se legalizase MAID, doctorii și asistentele militau să se extindă MAID și la copiii indigeni, „pentru că sunt cel mai aproape de strămoșii lor”.
Chiar și atunci, furnizorii MAID erau surprinzător de toleranți cu eutanasia pentru un „pacient din Întâia Națiune” a cărui suferință era exasperantă „din cauza unei vieți trăite în sărăcie”.
Furnizorii MAID au sugerat apoi că „imediat ce pacientul îmi spune că i-a ajuns suferința, indiferent că-mi place sau nu, asta e situația lor și ăsta este contextul lor”.
Observați răspunsul: încearcă să le satisfaci nevoile de bază, încearcă să repari sistemul – dar, mai presus de toate, nu uita să omori un pacient care suferă de sărăcie. Este singurul demers corect de făcut. Cel puțin în Canada.
Citiți și:
Dr. Joseph Mercola: Documentar cutremurător despre eutanasierea involuntară – crimele mascate sub protocolul „decizie de neresuscitare”
Eutanasierea copiilor – evoluția terminologiei juridice pentru a elimina problema etică. Scurt istoric
yogaesoteric
8 noiembrie 2024