Paralelă între tradiţiile yoghină şi iudaică (I)
La fel ca în milenarul sistem al filozofiei şi practicii yoga, iudaismul se bazează atât pe o tradiţie orală destul de veche, cât şi pe o redactare scrisă a acestor cunoştinţe sub forma unor texte de vârste şi orientări diverse, reprezentând de multe ori interpretarea şi corectarea noţiunilor transmise oral.
Istoria acestei religii (iudaismul) sau a religiei lui Israel, începe odată cu Avraam; despre acele timpuri şi evenimente petrecute atunci aflăm din primele capitole ale Genezei. Unii autori afirma însă că aceste mituri de origine (creaţia omului, originea morţii etc.) şi cosmogonia au jucat un rol secundar în conştiinţa religioasă a poporului evreu şi că izraeliţii se interesau mai curând de raporturile lor cu Dumnezeu decât de istoria originilor care relatează evenimentele mitice şi fabuloase ale începuturilor. În tradiţia iudaică, lui Dumnezeu i-au fost atribuite diferite nume, în funcţie de izvoarele informaţionale, cât şi de modul în care era perceput şi de funcţiile care îi erau atribuite.
Astfel, cea mai veche sursă (aproximativ sec. al X-lea î.Hr.) îl numeşte pe dumnezeu Iahve. Apoi, ceva mai recent, o altă sursă îi atribuie numele de Elohim. De pildă, opera preoţilor, care insistă asupra cultului şi a Legii lui Israel, are un caracter profund sacerdotal şi se referă la Domnul Dumnezeu ca fiind Iahve, în timp ce sursa Deuteronomului îi atribuie ambele nume.
Dumnezeu – duh şi zbor
Este totuşi greu de crezut că evreii din antichitate au rămas indiferenţi faţă de problemele care constituiau subiectul predilect pentru toate societăţile arhaice, cum ar fi cosmogonia, creaţia omului, originea morţii şi alte câteva teme grandioase, surprinse de altfel din plin şi de alte tradiţii spirituale valoroase din Orient, ca yoga, hinduismul etc. Într-adevăr, în Geneză (I, 1-2) întâlnim un pasaj celebru, care prezintă numeroase conotaţii simbolice şi filozofale, asemănătoare tradiţiei yoghine: „La început a făcut Dumnezeu (Elohim) Cerul şi Pământul. Şi Pământul era nelocuit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor.” Imaginea Oceanului Primordial, deasupra căruia pluteşte Divinitatea sau Spiritul Creator, este foarte arhaică. În numeroase tradiţii, inclusiv în cea yoghină, Creatorul este imaginat în formă de pasăre, însă prin aceasta se doreşte un fel de „agregare” a simbolului originar, prin care Spiritul Creator transcende masa acvatică, mişcându-se liber şi, prin urmare, el „zburând” ca o pasăre.
În mitologia hindusă şi yoghină, oul lui BRAHMA (Creatorul) pluteşte în apele primordiale ale lui VISHNU (Susţinătorul). Edificator în această direcţie este celebrul imn din Rig-Veda (X, 121), care vorbeşte despre zeul înfăţişat ca HIRANYAGARBHA („Embrionul de Aur”), plutind deasupra Apelor. El se cufundă în ele şi fecundează Apele, care îl zămislesc pe zeul focului, AGNI. Pe de altă parte, Atharva-Veda (X, 7, 28) identifică Embrionul de Aur cu Stâlpul cosmic (SKAMBHA), iar Rig-Veda (X, 82, 5) pune în relaţie primul germene, pe care l-au primit Apele, cu „Meşterul Universal” (VISHVAKARMAN), personaj dumnezeiesc artizan prin excelenţă. De altfel, imaginea Embrionului de Aur va deveni, în India clasică, Oul Cosmic născut din Ape şi prezent deja în Upanishade (Katha Upanishad, IV, 6; Svetashvatara Upanishad, 4, 12).
Revenind apoi la tradiţia iudaică, creaţia propriu-zisă, adică organizarea „haosului” primordial, este efectuată prin puterea cuvântului lui Dumnezeu. „Haosul” se referă aici la Apele Primordiale care nu sunt personificate, iar acest „haos” nu este învins într-o luptă cosmogonică (după cum regăsim, de pildă, în tradiţia babiloniană în confruntarea dintre Marduk şi Tiamat).
Impulsul limitator al dorinţei
Totuşi, la hinduşi, aspectele cosmogonice sunt mult mai nuanţate şi, dintr-o anumită perspectivă, chiar mai profunde. Astfel, în imnul X, 129 din Rig-Veda, cosmogonia este prezentată ca o metafizică, deoarece aici apar întrebări esenţiale, cu un accentuat caracter teogonic. Vechii înţelepţi care au redactat acest imn se întreabă cum a putut să iasă Fiinţa din ne-Ființă, deoarece la început nici „ne-Ființa nu exista, nici Fiinţa” (sutra I, 1). „În timpul Acela nu exista nici moarte, nici ne-moarte.”
Sutra 2 a aceluiaşi imn precizează, în plus, că nu exista decât Principiul Nediferenţiat („Unu”), neutru (Dumnezeu Absolut şi Transcendent) şi că „dincolo de acesta nu mai exista nimic altceva”. Şi, mai departe: „La început, tenebrele ascundeau tenebrele”, dar căldura a dat naştere „Unu”-lui, pe care noi îl putem considera ca fiind Apele Primordiale. Din acest germene („potenţial”) se dezvoltă dorinţa (KAMA). Dorinţa a constituit „sămânţa dintâi a conştiinţei personale”. Cu toate acestea, „creaţia secundară”, adică creaţia fenomenală sau obiectivă, rămâne o enigmă. Zeii s-au născut ulterior, deci ei nu pot fi autorii creaţiei lumii, căci după Rig-Veda, ei au fost zămisliţi de către cuplul primordial (denumit în mod simbolic Cerul şi Pământul sau, în terminologia yoghină SHIVA şi SHAKTI, adică polarităţile fundamentale (plus şi minus, YANG şi YIN) sau Principiile Universale, Masculin şi Feminin) sau au răsărit din masa acvatică originară, ori din ne-Ființă. În orice caz, zeii au căpătat existență după crearea lumii. Un imn de mai târziu (Rig-Veda, X, 63, 2) relatează că zeii s-au născut din zeiţa ADITI (asimilată în tradiţia tantrică Marii Puteri Cosmice BHUVANESHWARI), din Ape şi din Pământ.
Cum se cucereşte nemurirea
Dar nu toţi zeii erau nemuritori, căci nemurirea se câştiga printr-un act al grației dumnezeieşti sau printr-o asceză intensă. Unele dintre aceste mituri privind naşterea zeilor şi a oamenilor, pierderea ori câştigarea imortalităţii, se întâlnesc şi la alte popoare şi tradiţii indo-europene. Totuşi, putem spune că doar în India aceste mituri au suscitat tehnici inedite de asceză, metode contemplative şi speculaţii atât de importante şi decisive pentru trezirea unei noi conştiinţe.
Omul ca Imago Dei
Prin antiteză cu viziunea orientală, concepţia cosmogonică în tradiţia evreiască ne apare destul de simplă: creaţia prin Cuvânt a unei lumi care este „bună” şi a vieţii (animale şi vegetale) care este de asemenea „bună” şi pe care Dumnezeu o binecuvântează în final. Opera cosmogonică este încununată de facerea omului: în cea de-a şasea şi ultima zi, Dumnezeu spune: „Să facem omul după chipul şi asemănarea noastră (…)” (I, 26). Nu există deci nicio luptă teribilă. Niciun eveniment spectaculos (cum ar fi, de pildă, cel al luptei dintre contrarii), niciun element „pesimist” în această cosmogonie. Lumea este „bună” şi omul este o imagine fidelă a lui Dumnezeu; el locuieşte, la început, ca şi Creatorul şi modelul său, în Paradis.
Totuşi, aşa cum Geneza nu întârzie să sublinieze, viaţa este grea, deşi a fost binecuvântată de Dumnezeu, şi oamenii nu mai locuiesc în Paradis, însă aceasta este, în concepţia iudaică, rezultatul unei serii de erori şi păcate ale strămoşilor deoarece ei sunt aceia care au modificat condiţia umană; iar Dumnezeu nu are nicio vină în această deteriorare a capodoperei sale.
Necesitatea revenirii la izvorul dumnezeiesc
În mod asemănător cu această concepţie a iudaismului, în gândirea indiană post-upanishadică, omul ca individualitate în manifestare, care se confruntă cu experienţele diverse ale vieţii prezente, nu reprezintă altceva decât rezultatul propriilor sale acţiuni; când acestea se îndepărtează de la statutul perfect dumnezeiesc (deoarece fiinţa umană, fiind un sui-generis microcosmos, este o replică fidelă şi proporţional analogică a lui Dumnezeu ‒ privit ca Macrocosmos în manifestare), condiţia omului decade. Astfel este explicată în tradiţia yoghină necesitatea redobândirii stării primordiale desăvârşite, a uniunii depline cu Dumnezeu, ceea ce semnifică în fapt revelarea completă a Sinelui Esenţă, Dumnezeiesc şi Nemuritor (ATMAN), existent în fiecare dintre noi.
Articol preluat din revista Yoga Magazin nr. 23
Citiți partea a doua a articolului
Citiți și:
Farmecul spiritului YOGA tradiţional al Indiei
TANTRA YOGA în tradiţia SIDDHA-şilor
yogaesoteric
22 aprilie 2020