Părintele Stăniloae despre Liiceanu, homosexuali, masonerie și ecumenism, protolatinitatea noastră, familie, națiune și ortodoxie

Omul este o mare taină * Naționalismul adevărat, ideea de națiune, de neam, nu poate fi decât o idee morală * Liiceanu cred că-i tare străin de credință * Intelectualitatea română de astăzi s-a îndepărtat de ortodoxie * Hristos e mereu nou * Este necesar să avem un stat cât mai creștin * Noi, românii, unim luciditatea latină cu sentimentul de taină răsăritean.

În primăvara anului 1993, cu numai câteva luni înainte de trecerea în lumea celor drepți, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae a primit cu smerenie să ne împărtășească nouă, un grup de studenți pe atunci, un strop din înțelepciunea sa. Venisem din Brașov, aproape de locul nașterii Părintelui, iar acest fapt i-a produs o mare bucurie. Cu duioasă blândețe, Părintele ne-a vorbit despre ortodoxie, românism, folclor, literatură, istorie. Și în permanență despre Dumnezeu.

Smerenie, înțelepciune, blândețe, dar și îndârjire, spirit luptător degaja personalitatea de statură filocalică a Părintelui Stăniloae. I-am promis, la finalul întâlnirii, că ne vom întoarce. Ne-o fi așteptat Părintele……. încă șase luni. Dar noi, luându-ne la trântă cu tinerețile, n-am simțit cum trece timpul. Ne-am întors la Părinte, dar am așteptat în zadar să ne deschidă ușa. Era tocmai ziua în care alte porți avea să deschidă Părintele Profesor Dumitru Stăniloae: cele ale Raiului. Nouă nu ne-a rămas decât să-i fim alături pe drumul spre locul său de veci de la Mănăstirea Cernica.

De atunci am rămas cu o datorie de onoare: să ne întoarcem mereu către Părintele Stăniloae. Am aflat care au fost ultimele cuvinte ale Părintelui, înainte de a părăsi trupește lumea aceasta. Cu un glas disperat, a strigat măicuței care îi stătea alături: „Filotee, ne piere neamul!”. De dincolo de mormânt, strigătul Părintelui ne zguduie. În ultima sa clipă, gândul său nu era către sine, căci nu pentru sine a trăit. Ci către noi, cei pe care îi lăsa în urmă. Strigătul său este asemeni unui testament lăsat cu limbă de moarte. Promisiunea făcută în urmă cu 27 de ani Părintelui Stăniloae, precum și ultimele sale cuvinte, ne obligă să reflectăm asupra învățăturilor pe care ni le-a oferit cu generozitate atunci și pe care vi le împărtășim astăzi.

Taina omului și sfârșitul lumii

Omul este o mare taină. Eu sunt o mare taină față de celălalt, deși mă deosebesc de alții și fiecare se deosebește de alții; fiecare este o taină de necuprins, de nedefinit. Fiecare este o taină, fiecare este mereu nou, fiecare este altfel decât altul, așa că nu poți să reduci viața persoanei la o știință precisă, așa cum pretinde știința.

Fiecare persoană este o mare taină, o taină care mă înalță, îmi dă o bucurie……. De-aș avea toată lumea, dar dacă n-ar fi o persoană atentă față de mine aș fi cel mai nenorocit om. Numai dacă am o persoană care-i atentă față de mine, numai atunci mă simt fericit. Deci ce mare lucrare este persoana, cine-o poate defini? Știința nu cred că mai pretinde astăzi că poate defini persoana. De fapt unde a ajuns lumea? Nu mai are nicio înțelegere a tainei; cei mai dinainte de noi aveau altă înțelegere.

Eu cred că apariția omului este o taină și în taina aceasta e o taină supremă – spune Sfântul Grigorie de Nazianz: „Nu se poate să fi fost cândva când n-a fost nimic”. Nu se poate……. Unii oameni de știință spun că n-a fost nimic și a apărut din nimic; nu se poate să fi fost cândva când n-a fost nimic; ori Acest care a fost totdeauna, care a fost fără început, n-are cauză. Toate au o cauză: de la Acela sunt; în Acela sunt cauzele tuturor, deci este necesar să fie perfect, este necesar să fie desăvârșit, este necesar să fie conștient, este necesar să fie deasupra legilor, este necesar să fie Absolutul, nesupus legilor.

Acesta este Dumnezeu, care are puterea să facă din nimic, nu din sine, că dacă ar fi din sine ar fi toate perfecte, ori nu pot fi din El; nu pot fi nici dintr-o materie preexistentă pentru că în acest caz n-ar fi perfect El; este firesc să fie cineva din veci perfect, desăvârșit. Este necesar să aibă caracter de persoană, nu se poate să nu aibă caracter de persoană. Și nu poți să gândești persoana fără persoană; deci iată Treimea……. Este necesar să fie o persoană care iubește. Nu se poate să ai altă persoană pe care să nu o iubești, sau una de care să nu vrei să fii iubit; nu poți……. Totdeauna vrei să ai o persoană care să te iubească și tu o iubești pe ea; și ce iubire mai înaltă și mai curată este decât cea între Tată și Fiu, și dacă sunt numai doi care se iubesc în veci, iubirea lor este perfectă când împreună iubesc pe al treilea; nu se pot mărgini; și fiecare din ei are o bucurie mult mai mare când are și pe altul care se bucură de celălalt. Tatăl are pe Duhul care se bucură împreună cu El de Fiul, Fiul are pe Duhul care se bucură împreună cu El de Tatăl. Așa că învățătura despre Treime apare inevitabil.

„N-a fost cândva când n-a fost”, este cea mai întemeiată știință. Știința nu spune nimic despre originea lumii: știința este foarte mărginită. Credința vede realitatea, vede că nu poate să fie lumea aceasta de la ea. Este necesar să fie cineva perfect și fără început. Aceasta este cea mai sigură știință. Credința este adevărata știință.

Mi-a spus un doctor: „Eu nu cred în Dumnezeu; eu știu de Dumnezeu…….”. Nu e vorba de o credință în Dumnezeu, ci de știință; adevărata știință. Și cred că Occidentul acesta va ajunge la un mare fiasco dacă nu se oprește. Poate să ducă la sfârșitul lumii cu această civilizație tehnică, care nu-și pune problema tainei. Nu-mi dă nimic, nu-mi explică nimic această știință atee, fără Dumnezeu; absolut nimic. Dar nu vrea să recunoască că totul este o taină……. este o taină. Aceasta e știința adevărată, să știi că există o taină a tuturor tainelor. Și taina supremă este Dumnezeu, dar o taină de care ești sigur; taina pe care o constați în mod sigur, și cred că dacă omenirea s-ar mai putea maturiza, ar fi înțelept să revină la această înțelegere a tainei a tot ceea ce există, a neputinței științei de a explica ceva.

Este o moarte tehnica aceasta. Poate că se potrivește cu ceea ce se spune la Apocalipsă, că se vor înmulți Gog și Magog – aceste mulțimi străine de Dumnezeu, și vor rămâne puțini cei ce vor trăi cu adevărat credința, cei care vor fi cu adevărat credincioși și iată vor avea respectul pentru cei ce au fost, că aspectele cele mai minunate le-am moștenit din trecut, de la generațiile trecute, aspectele spirituale, spiritualitatea.

Măștile creștine

Din cauza faptului că ateismul fățiș s-a compromis prin comunism, acum iau diferite măști creștine; și mulți se lasă amăgiți.

Spune Sfântul Apostol Pavel: „În privința venirii Domnului nostru Iisus Hristos și a adunării noastre împreună cu El, vă rugăm, fraților, să nu vă clintiți degrabă cu conștiința, nici să vă spăimântați – nici de vreun duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo scrisoare ca pornită de la noi, cum că ziua Domnului a și sosit. Să nu vă amăgească nimeni, cu niciun chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credință și nu se va da pe față omul nelegiuirii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalță mai presus de tot ce se numește Dumnezeu, sau se cinstește cu închinare, așa încât să se așeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu.

Nu vă aduceți aminte că, pe când eram încă la voi, vă spuneam toate acestea? Și acum știți ce-l oprește, ca să nu se arate decât la vremea lui. Pentru că taina fărădelegii se și lucrează, până când cel care o împiedică acum va fi dat la o parte și atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale și-l va nimici cu strălucirea venirii Sale. Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însoțită de tot felul de puteri și de semne și de minuni mincinoase, și de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască.” (II Tesaloniceni 2:1-10). Deci se înmulțesc ăștia care nu par să fie atei, și iau măști de creștini, fel de fel de măști, sub diferite forme. Noi însă este important să păstrăm credința cea adevărată, credința dreaptă ortodoxă; Sfânta Treime, Fiul lui Dumnezeu Cel care S-a făcut prunc și care S-a răstignit pentru noi și a înviat.

Personalități interbelice

Arsenie Boca mi-a fost foarte apropiat ca student la Sibiu. Venea la mine și stătea luni de zile uneori. După aceea s-a făcut călugăr, a stat în București pe la un frate al meu. De-atunci n-a mai intrat în casă la mine. Și de-atunci nu vă mai pot spune nimic despre el. Era o taină în el, era un om care spunea cu hotărâre, nu spunea cu ezitări, cum spun alți oameni, și cum și eu îmi dau seama că nu pot defini lucrurile, aspectele, situațiile. El parcă le spunea în așa fel că dădea o siguranță omului care-l asculta. Avea ceva propriu; eu nu știu să fi pus într-un mod foarte complicat problemele; el le spunea într-un mod hotărât, fără ezitări. El avea un fel propriu al lui care impunea.

Corneliu Codreanu era și el o figură foarte interesantă; și atrăgea ca și Arsenie Boca: avea ceva atractiv, ceva puternic așa; același spirit hotărât și sigur; alegea o cale și gata; mergea pe ea. Impresionau amândoi prin forma lor hotărâtă de a fi. Era un dar al lor. Cred că este o oarecare asemănare între ei, parcă erau o piatră, o stâncă. Eu n-am avut această exactitate de a defini lucrurile, situațiile, m-am legănat așa, în cunoașterea adevărului. Eu am pus foarte mult preț pe iubire, pe blândețe, pe bunătate, pe valorile Treimii; scrisul meu a atras – e adevărat, dar ca persoană n-am exercitat această atracție pe care o exercitau Codreanu sau Arsenie Boca, și nu știu cum e mai bine…….

Am fost solicitat după ’90 de niște tineri să scriu ceva despre Ion Moța: eu cred că Moța, care era băiatul protopopului din Orăștie, era foarte creștin; și el s-a dus într-adevăr ca să apere Occidentul de comunism. Pe Marin nu l-am cunoscut.

Cu Nichifor Crainic (foto sus) am avut legături foarte strânse; eu redactam Telegraful Român și ajungea la el. Iar el redacta Calendarul, Gândirea și altele. Și a venit pe la Sibiu invitat să țină niște conferințe. Și mi-a spus: „Ceea ce scrii în Telegraful să dezvolți și să-mi scrii în fiecare număr din Gândirea” – atunci eu am scris, nu în fiecare număr. Și am fost apropiat de el. Era un om foarte deschis, comunicativ. Crainic unea naționalul cu moralul, și eu la fel; totdeauna creștinismul adevărat este și moral. Și naționalismul adevărat, ideea de națiune, de neam, nu poate fi decât o idee morală. Am scris aceasta în „Etica naționalismului”, în Gândirea.

Familia este sfântă. Sfinții Părinți au lăudat la fel de mult căsătoria ca și monahismul. Pe de o parte se recunoaște că Dumnezeu a creat omul bărbat și femeie; omul întreg este bărbat și femeie. De fapt, în căsătorie se depășește plăcerea trupească; vin atâtea griji, o mână de copii, ceea ce este trupesc este depășit, dar totuși este și prețuirea asta; legătura completă. Eu cel puțin așa am trăit-o. Nu mai e viața mea întreagă, nu mai e soția mea; câtă sensibilitate, câtă iubire a unuia pentru altul. Se poate scrie o carte despre sfințenia în căsătorie.

În Occident se destramă căsătoria, nu mai există căsătorie. Ăsta-i Occidentul, li se pare importantă homosexualitatea. Nu mai înaintează omenirea. În Suedia numai 3% se căsătoresc. În Olanda îi vezi în doi, bărbat și femeie, împerechindu-se în vitrină. În America au legiferat homosexualitatea, drogurile. De fapt unde-au ajuns ei? N-au nicio înțelegere a tainei.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Omul întreg e bărbat și femeie”. Bărbatul singur nu e om întreg; femeia singură nu e om întreg; numai împreună sunt omul întreg. Cât de împuținat ești după ce nu mai ai femeie, cât de neîntreg ești. Cine te iubește? Te iubește soția cel mai mult, te iubește bărbatul cel mai mult. Nu există altul care să te iubească așa de mult. Nu mai socotești că ăsta e al meu, ăsta e al tău, atunci toate sunt comune. Același nume, toate bunurile sunt comune, el are grijă numai de ea, ea are grijă numai de el, e imitația Sfintei Treimi într-un fel, e o ființă în două persoane. Toți ceilalți sunt destul de străini, chiar copiii; merg cu copiii lor acolo; dar soția rămâne lângă bărbat, bărbatul lângă soție, este o unitate deplină între unul și altul.

Oficializarea homosexualității poate fi acea urâciune apărută în fața lumii din Apocalipsă. Sfântul Apostol Pavel, în capitolul 1 din Epistola către Romani, vorbește despre asta: „Asemenea și bărbații, lăsând rânduiala cea după fire a părții femeiești, s-au aprins în pofta lor unii pentru alții, bărbații cu bărbații, săvârșind rușinea și luând răsplata cuvenită rătăcirii lor. Asemenea și femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii”. Noi este bine să fim creștini și să menținem această rânduială, această unitate. Treaba lor ce fac ceilalți. Noi este necesar să susținem ceea ce este creștin și să punem în aplicare creștinismul ortodox.

„Intelectualitatea română s-a îndepărtat de ortodoxie”

Liiceanu cred că-i tare străin de credință. A venit Liiceanu odată la mine, mi s-a părut că vine să intre într-o legătură spirituală și să-mi ceară niște studii. Da’ în convorbire am ajuns la întrebarea ce program are, ce vrea să publice, zice: „Eu vreau să public câte o lucrare despre fiecare filosof și despre fiecare religie.” „Și de ce asta?” „Păi, ca să-i cunoaștem…….” „Păi mi se pare că îi prea cunoaștem, că nu ne cunoaștem pe noi, și cred că ar fi necesar să ne cunoaștem pe noi mai mult”. Și a plecat fără să intre în discuție cu mine despre colaborare.

Intelectualitatea română de astăzi s-a îndepărtat de ortodoxie, asta am remarcat de multe ori; mi se pare că este cea mai îndepărtată intelectualitate de credința poporului. Ispita Occidentului, știți……. poate că stând multă vreme în legătură cu fanarioții, la mijlocul secolului XIX, debarasându-se de ei s-au aruncat în brațele unei Franțe care era atee.

„Noi, românii, unim luciditatea latină și sentimentul de taină al Răsăritului”

Aici era normal să fie un popor unic, un popor de legătură între Orient și Occident. Noi, românii, unim luciditatea latină și sentimentul de taină al Răsăritului. Cred că spiritualitatea poporului român este imprimată de ortodoxie, nu s-ar putea înțelege altfel; i-am dat o pecete proprie, o pecete românească creștinismului; protolatinitatea noastră a pus o amprentă pe creștinism și creștinismul a pus o amprentă pe românismul nostru.

Avem luciditatea latină în ortodoxie, pe care nu o au slavii și nu o au grecii. Grecii sunt mai raționaliști, mai reci, slavii sunt mai haotici așa. Cineva spunea că atunci când citești un text slav, este necesar să vezi ce este dedesubtul rândurilor, nu ce este în rânduri. Slavii au un sentiment de ceva neluminat, întunecat. Noi suntem un popor deosebit. La noi este o luminozitate în poporul nostru, e o cuviință, e o delicatețe, o blândețe, o bunătate, o generozitate, o căldură, o curăție, sunt niște virtuți……. Noi vorbim foarte mult de lumină, noi zicem și lumii lumină; lume de la lumină……. noi avem niște adâncimi foarte clare, niște adâncimi luminoase, lumina este adâncimea noastră……. basmele, iarăși; e-atâta bunătate, atâta lumină în ele. Avem colindele, doinele sau dorul – cuvinte fără echivalență la alte popoare.

Ecumenismul, produsul masoneriei

Eu nu prea sunt pentru ecumenism; a avut dreptate un sârb, Iustin Popovici, care l-a numit pan-erezia timpului nostru. Eu îl socotesc produsul masoneriei; iar relativizează credința adevărată. De ce să mai stau cu cei care au făcut femeile preoți, care nu se mai căsătoresc, iar în America, Anglia și alte țări au legiferat homosexualitatea?

„Este necesar să avem un stat cât mai creștin”

Am scris în tinerețe un articol în Gândirea, pe care l-am inclus și în cartea Ortodoxie și Românism, se chema „Cele două împărății”. Era un rus – Vâșeslavțev – care spunea că în stat se unește ceea ce e dumnezeiesc cu ceea ce e diavolesc; adică pe de o parte statul e menit să mențină o unitate în popor, iar pe de alta se folosește de sabie, de forme aspre. Și eu spun că nu; statul este „supuneți-vă stăpânirii” și cred că este necesar să milităm pentru un stat creștin. Ca să se ajungă să se folosească cât mai puțin de metodele acestea aspre. Cred că merge prea departe când spune că într-un stat se unește divinul cu diabolicul; dar nu e ca Împărăția Bisericii, în care nu e niciun fel de folosire a forței. Ei, statul este necesar să înainteze spre această stare, dar nu poate ajunge acolo, căci noi înșine nu suntem la măsura aceasta. De aceea, Pavel spune: „supuneți-vă stăpânirilor”, fără asta nu putem căci suntem într-o fază imperfectă, și atunci ne este necesar și statul, un stat care să folosească și forța, dar numai cât e strict necesar; ca nuiaua unui părinte. Dar este necesar să căutăm să avem statul cât mai creștin; și statul românesc a fost înainte destul de creștin; nu intrase masoneria; acum sunt interese personale, masonerie, ateism, câte și mai câte……. Este important să milităm pentru un stat creștin; cât mai creștin. Citiți vă rog articolele mele, „Cele două împărății” și „Despre etica naționalismului”. Ei, v-am spus câte ceva așa…….

Prezentăm în continuare mărturia inedită a domnului Gheorghe Stăniloae despre motivul arestării Părintelui Dumitru Stăniloe, fost deținut politic timp de 5 ani (între anii 1958 și 1963) în temnițele de la Jilava și Aiud, așa cum i-a fost mărturisit de unchiul său, și un interviu pe care ni l-a acordat doamna Lidia Stăniloae, fiica Părintelui Stăniloae.

Mărturie a domnului profesor Gheorghe Stăniloae, nepot al Părintelui Dumitru Stăniloae:

„Am îndrăznit să-l întreb pe Părintele Stăniloae într-o zi: Din ce cauză ați făcut închisoare? Mi-a răspuns în felul următor: «Câțiva ani, în perioada de după instaurarea regimului comunist, ne-am subordonat Bisericii Ruse. Și am luptat prin cuvânt, pe la cursuri, prin scris, pentru autocefalia bisericii noastre. Ana Pauker, care reprezenta puterea în România, deși, teoretic, Biserica era separată de Stat, a spus așa: Păi, dacă Părintele Stăniloae dorește independența față de Moscova, până la ieșirea României din lagărul socialist mai este un pas. Este periculos! La zdup cu el!»”

Lidia Stăniloae, fiica Părintelui Stăniloae: „Sunt convinsă că părinții mei au fost sfinți”

Florin Palas: Ați pus accentul pe suferința pe care Părintele Stăniloae a îndurat-o în închisoare. Considerați perioada aceasta un moment esențial pentru viața sa?

Lidia Stăniloae: Pentru toată lumea suferința este un moment esențial. Ea ne face să avem în fața ochilor și alte perspective decât banalul. Tata spunea că pentru el a fost de folos închisoarea, pentru că l-a învățat să se roage altfel. Sigur că a suferit foarte mult, am suferit și noi foarte mult, sunt niște momente cumplite. Dumneavoastră, ca oameni tineri, nu le-ați trăit și, slavă Domnului că nu le-ați trăit. Mă gândesc că n-ar fi rău să fie mai prezent în conștiința poporului român. Ar fi firesc ca acum aceste suferințe să se compenseze printr-o altă atitudine. E adevărat că pentru noi a fost rău, ca pentru toate familiile celor care au stat în temniță. Eram urmăriți, eu am fost dată afară de la Universitate, unde lucram, mă rog, au fost consecințe foarte grave. Însă era nevoie să acceptăm. Așa a vrut Dumnezeu. Și am vrea să avem conștiința că nu s-a petrecut chiar degeaba, că toată suferința, și a lor, și a noastră, a adus niște roade bune în conștiința de azi a poporului român.

Florin Palas: Credeți că locul Părintelui Stăniloae este între sfinții neamului nostru?

Lidia Stăniloae: Am văzut multe icoane cu el. Este o evlavie a poporului. Biserica va hotărî dacă este de folos canonizarea tatălui meu. Pentru mine, este o permanentă legătură cu ce se petrece pe alte planuri.

Florin Palas: Simțiți prezența Părintelui?

Lidia Stăniloae: Sigur că da. Sunt convinsă că părinții mei au fost sfinți. Și mama a fost o sfântă! Tata a mărturisit de zeci de ori că, dacă n-ar fi fost mama, n-ar fi reușit să realizeze tot ce a realizat. După ce a murit mama, am fost convinsă că nici tata n-o să mai poată rezista prea mult. Și așa a și fost. A murit după cinci luni. Părinții mei nu s-au certat niciodată, s-au iubit, s-au prețuit, fără manifestări spectaculoase. O iubire modestă, smerită, fundamentală.

Interviuri consemnate de autor

Părintele Stăniloae despre detenție: „În afară de regretul pentru suferințele familiei mele, nu-mi pare rău că am împărtășit suferința fraților români”

– Rostiți un Cuvânt despre rostul suferinței în temniță, acum că am ilustrat cât m-am priceput nenorocirea abătută asupra unora dintre clerici – desigur, cei mai buni. Totul este atât de absurd în contrastul dintre aspirația lor la o viață în puritate și nevolnicia la care i-a condamnat ateismul izbânditor. Simt că nici eu nu mai înțeleg nimic din aceste destine la care am meditat atâta timp.

Venerabilul profesor, cu chipul asemănător aceluia al Sfântului Nicolae, datorită bărbii scurte albe și marii bunătăți înscrisă pe el, îmi dezleagă misterul smeririi necesare a tuturor celor din lotul lor:

– În afară de regretul pentru suferințele familiei mele – revine Sfinția Sa la durerea sa cea mai de seamă – nu-mi pare rău că am împărtășit suferința atâtor frați români, pentru a fi dovedit că și dintre preoți au fost unii, au fost destui care au împărtășit durerea poporului nostru. Îi revăd pe rând pe toți cei pomeniți în această revărsare a memoriei surprinsă de creion până aici.

– Acolo, în temniță, am meditat mult la suferință, iar aceste reflecții se oglindesc și în scrisul meu de după aceea. Nu am lăsat nicio clipă să treacă fără o vorbă adresată oamenilor despre Credință; Sărbători; Evanghelie; Crucea lui Hristos, ce te poate înnobila. Cred că a fost bine că m-am aflat și eu printre ei. Majoritatea celor care au fost deținuți și chinuiți prin închisori a crescut și s-a înnobilat prin Ea, prin Cruce.

Vorbitorul rămâne o clipă adâncit în tăcere. Apoi:

– Adeseori mă-ntreb ce cruzime sălbatică a putut lucra în reprezentanții sistemului comunist, de au aruncat în suferință atâtea zeci și sute de mii de oameni fără nicio vină, pe ei și cu familiile lor. Ce umanitate mai poate pretinde că reprezintă acest sistem? A fost cea mai eclatantă dovadă despre răutatea fără margini la care poate ajunge un sistem lipsit de credința în Dumnezeu.

În loc să răbufnească, glasul său s-a interiorizat, este mai vibrat.

– Aceasta este necesar să învățăm astăzi. Aceasta este concluzia noastră. Să părăsim necredința – cel mai îngrozitor izvor al răului, al neînfricatei răutăți ce și-o pot face oamenii prin lipsa de credință. Ar fi necesar ca ziarele noastre să accentueze mai mult această consecință majoră pe care ne-a adus-o eliberarea de regimul comunist. Din păcate, găsesc prea puțin accentuată, în gazetele noastre, valoarea credinței pentru armonia dintre oameni. La alte popoare toată disidența avea și are drept temei fundamental afirmarea credinței. De ce n-am văzut aceasta și nu o vedem și la noi? Nu este aceasta o piedică în calea refacerii unității și puterii noastre, ca neam?

Părintele profesor academician Dumitru Stăniloae își cercetează cugetul câteva momente și adaugă liniștit:

– Acesta este Cuvântul meu.

Fragment din volumul lui Mihai Rădulescu – Rugul aprins de la mânăstirea Antim la Aiud

Ultima dorință a Părintelui Dumitru Stăniloae

Scriam acum câțiva ani de intenția unor țărani din satul Vlădeni, având în frunte pe doamna Maria Câmpean, de a ridica o mănăstire cu hramul „Sfântul Dumitru”, în locul numit „Fântânița Călugărului”, în urma promisiunii făcute Părintelui Stăniloae. Descoperim acum că, într-o scrisoare adresată Mitropolitului Antonie Plămădeală, în data de 24 mai 1993, Părintele Stăniloae îi transmite acestuia ultima sa dorință: „Mă aflu în Spitalul Elias. Dumnezeu știe de mă voi mai face bine. Ultima mea dorință este să se facă o mănăstire la Vlădeni, fie în partea de vest, în legătură cu Țara Oltului, fie spre est, în legătură cu Brașovul și Săcelele”.

În cadrul simpozionului prilejuit de împlinirea a 20 de ani de la nașterea în ceruri a patriarhului teologiei românești, părintele profesor Nicolae Moșoiu a reamintit această ultimă dorință a Părintelui Dumitru Stăniloae, făcând apel către fețele bisericești prezente pentru ridicarea unei smerite mănăstiri. „A fost nu numai ultima dorință a Părintelui Stăniloae, a fost dorința lui dintotdeauna!”, a întărit și doamna Lidia Stăniloae, fiica Părintelui. Protopopul Branului, părintele Gheorghe Colțea, a promis că, împreună cu credincioșii, cu autoritățile locale, va împlini dorința Părintelui Stăniloae.

Autor: Florin Palas

Citiți și:
«Această închisoare a fost pentru mine o a doua viaţă» (I)
18 februarie: 66 de ani de la moartea lui Valeriu Gafencu, «Sfântul Închisorilor»

 

yogaesoteric
2 decembrie 2023