Pelerinul Român: Fiii corporațiilor sau fiii Lui Dumnezeu? Școala cuțitului la gât sau școala sabiei Duhului Lui Hristos?

Eşti părinte? Normal că te preocupă viitorul copilului tău. Câteodată, ne punem în pat şi deodată ne izbeşte un val de nelinişte. O presimţire a timpurilor, un ecou al unui viitor întunecat, o angoasă a valului care se aude venind.

Școala merge înainte, citim peste tot despre tot felul de reforme. Mai ales din educaţie, de parcă toate partidele s-ar face doar din specialişti în educaţie. Auzi de cutare, şcolit în străinătate, vine una cu „educaţia care să aibă elevul în centru”. E şcolită în State sau, mai nou, în Finlanda. Viaţa ei arăta ca un templu ocult. Babilon academic. Ce să-i mai explici că în centrul educaţiei nu se află elevul, ci valorile, sufletul, caracterul. Ce să-i mai zici „specialistei” ori „specialistului” că educaţia nu se face pentru vremuri, ci pentru eternitate, că nu înveţi pentru a te descurca, ci pentru a răzbate, că nu înveţi pentru a „prinde un job” la corporaţii, ci pentru a deosebi binele de rău, adevărul de fals, sinceritatea de ipocrizie, a fi de a avea?

Cugetând la toate acestea, m-am trezit şi eu printre profesorii care au avut minunata iniţiativă de a da o mână de ajutor obștii de la Mănăstirea Paltin Petru Vodă, împreună cu elevii Seminarului Veniamin Costachi de la Mânăstirea Neamț. M-am nimerit la aşezat lemne, alţii s-au dus la tăiat, ceilalţi pe la bucătărie, la pește etc. Grupuri de voinicie şi voioşie, prin mănăstire, să ajute unde era nevoie, puşi pe treabă, parcă ieşisem din timp. O măicuţă muncea cot la cot cu noi, muncea fără mănuşi, ridica butuci şi-i pasa mai departe, din mâna în mână, pentru a fi stivuiţi. Avea o mişcare fluidă ca rugăciunea de noapte iar fața ei păstra un echilibru perfect între seriozitatea Psalmilor şi bucuria de a fi printre noi. Copiii începuseră să prindă culoare în obraji, vântul era căldicel, dar vremea era răcoroasă. Un dulău ne supraveghea de după un gard, tolănit pe labele din față, dar cu urechile ciulite. Toată urâciunea lumii dispăruse fără urmă. Lepădasem toată grijă cea lumească.

Sub o movilă de lemne, un copil dă, la un moment dat, peste o statuetă de îngeraș. Îl cercetăm cu mare atenţie, dar îngerul parcă ne cercetează el pe noi. Rugăciunea continua, măicuţa avea ochii plini de lumină iar eu îmi dau seama că asta înseamnă educaţie, să fii viu, în mișcare, făcând binele, să te afle îngerii și să vorbești cu Dumnezeu. De asta are nevoie România, nu de investitori străini, de „job”-uri, de „corporaţii”.

Mă uit la aceşti copii, cât de fericiţi sunt şi cât de vii, chicotesc în căruţa plină de lemne, trasă de tractor, sunt sănătoşi, plini de viaţă, nu sunt perfecţi, dar sunt speranța noastră. Îi spun măicuței că prin asemenea amintiri se vor ridica aceşti copii, când le va fi greu, că asemenea locuri le vor da ancora de care să se ţină în mijlocul furtunii, că venind acum către Hristos şi Biserică, vor cunoaşte țărmul către care să se întoarcă de pe marea învolburată.

Şi atunci nu poţi să nu te întrebi ce vrei să devină copilul tău: sclav la corporaţii, obosit şi sfâșiat de „team-building”-uri, poluat şi infectat de „țoale de firmă” și de tehnologie, obsedat să aibă și iar să aibă, pentru 30 de zile de concediu pe an, din care să se întoarcă şi mai obosit, maxim un manager zonal ori „profesionist” slujitor unei aristocrații păgâne, divorţat la bătrâneţe, fără copii, un „mâncător inutil”, insectofag ecologist sau să rămână un suflet de copil, un om al Lui Dumnezeu, viu şi statornic în principiile sale? Pentru că, dacă înţelegi că lumea merge într-o direcţie greşită, atunci ştii că cel mai bun loc pentru dezvoltarea copilului tău este seminarul şi școala teologică. Învăţământul cel mai potrivit acestor vremuri nu poate fi decât teologic-ecleziastic. Restul e rătăcire. Cine nu vede asta, nu a înţeles nimic!

P.S. Mă uit cu admiraţie la o anumită etnie, știți voi care. Ei au școlile lor, magazinele lor, locurile lor. Pe ei nu-i vezi studiind altcumva decât prin cultura şi civilizaţia lor, totul între şi dintre ei, și aş vrea să învăţăm de la ei. Dar noi suntem obsedaţi să ne dăm copiii pe mâna străinilor, doar noi suntem bucuroşi să ne trimitem copiii cât mai departe de noi, de identitatea noastră, doar noi jubilăm când intrăm în disoluţie, doar noi.

Școala cuțitului la gât sau școala sabiei Duhului Lui Hristos?

Dimineața când „profa” a plecat de acasă, sentința fusese deja dată. Judecători erau niște humanoizi copilandri, creaturi ale unor părinți infectați de progresism-userism-netflix-digitevism-iohanism, fiii celor care i-au adus la putere pe călăii poporului români, care „vor spitale, nu catedrale”, care nu au ieşit să voteze Familia Normală, căci „iubirea nu se discută” şi care mănâncă doar prin mall-uri în weekend ori care resping „fanatismul medieval” al ortodocșilor, nişte proști care de zeci de ani numesc întunericul lumină, în snobismul lor infernal, ei iau lumina din Occident, nu de la Hristos.

La scurt timp după începerea orei, sentinţa fu executată: gâtul „profei” se întâlni cu lama de cuțit.

Nu voi mai căuta alți vinovați, vinovați suntem NOI! Pentru că tolerăm prostia, imbecilitatea și prostul gust! Am râs când s-ar fi cuvenit să plângem și am plâns când s-ar fi cuvenit să râdem! Am petrecut când s-ar fi cuvenit să ne rugăm și am tăcut când s-ar fi cuvenit să vorbim! Am rămas în casă când era necesar să umplem străzile și ne-am ferit ca niște lași când a fost necesar să mărturisim adevărul.

Vei crede că fiul sau fiica ta sunt în siguranţă? Că ţie nu ţi se poate petrece? Aminteşte-ţi cum dansează la Kiev demonii în jurul mănăstirilor şi bisericilor interzise. Ceea ce vedem acum este dănțuiala demonilor şi bucuria nebunilor.

Şi singurele întrebări care rămân sunt:

Ce vrei să devină copilul tău? Unde vrei să ajungă? Ce fel de anturaj vrei să aibă? În ce mediu vrei să crească?

Nu se poate să nu vezi, ca părinte, spre ce se îndreaptă lumea.

Eu ştiu cel puțin un loc unde baricadele sunt încă ridicate şi active în calea tăvălugului ateist-neo-marxist-deviant şi morbid care vine dinspre Occident. Știu un loc unde o echipă de profesori şi preoţi se ocupă de sufletul unor copii. Știu un loc unde viaţa se trăieşte autentic, cu bune şi rele, unde nu căutăm perfecţiunea lumii și confortul, ci pe Dumnezeu și unde ne asumăm greşelile. Unde copiii nu au cuțite prin buzunare şi „figuri” în cap. Există un asemenea loc. Aici îi avem aproape pe Sfinții nemțeni, pe Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, pe Sfântul Simeon Stâlpnicul, moaște fără de preț și aur duhovnicesc. Ei sunt prietenii noștri, vino să-i cunoşti!

Citiți și:
Alianța Familiilor din România: Legile Deca, străine tradiției creștine și neamului românesc
Ministerul Educației este somat oficial să retragă proiectul de lege anticonstituțional „România Educată” ‒ un atac la interesul superior al copilului prin subminarea autorității părintești până la anularea acesteia

yogaesoteric
25 iunie 2023