Postmodernismul, provocare la morala creştină (V)

544 0

Tragedia omului modern şi postmodern provine din faptul că în el se află pentru totdeauna dorul de Dumnezeu, căutarea de Hristos. Această căutare a lui Hristos, ca sens al vieţii, se află la baza neliniştii şi tulburării de care suferă omul modern, căci în străfundul sufletului său mai licăreşte dorul după viaţa pe care a înăbuşit-o în sine şi regretul după sensul pierdut. Iar sensul vieţii noastre se descoperă numai atunci când ne descoperim rădăcinile noastre adânc înfipte în realitatea treimică, în Hristos.

Cu alte cuvinte, fără credinţa în Dumnezeu viaţa omului este marcată de nonsens. Succesele şi bucuriile, truda lui, faptele sale bune nu duc nicăieri. Nu oferă nicio recompensă care să dureze şi să-l mulţumească pe om pentru totdeauna. Binele şi răul nu mai contează fiindcă este suprimată conştiinţa, iar libertatea este şi ea fără conţinut în absenţa lui Dumnezeu şi nu are niciun rol, fiindcă nu mai există responsabilitatea cu valoarea eternă. Suferinţele şi moartea omului provoacă angoasă şi disperare, căci dincolo de ele nu este niciun orizont, totul pare zadarnic. Un astfel de om, cuprins cu totul în cadrele naturale, nu mai poate avea vreo valoare, fiindcă aparţine cu totul pământului. El valorează atât cât are de dat, cât poate produce, devenind sursă de câştig. Valoarea lui constă doar în ceea ce se vede: trupul lui. Şi atunci, omul nu mai este o taină, nu mai este cineva, ci numai ceva. Nu este o persoană, ci un individ, marionetă, unul din mulţimea animalelor.

Preferinţele exagerate ale omului modern şi postmodern, manifestate faţă de ezoterism, gnosticism, magie, ocultism, vrăjitorie, spiritism şi satanism şi faptul că aceste fenomene au căpătat astăzi o asemenea amploare, încât par să înlocuiască credinţa în Dumnezeu, se explică tot prin golul pe care-l simte omul în interiorul său ca urmare a absenţei lui Dumnezeu din viaţa sa.

Fără îndoială, civilizaţia în mijlocul căreia trăim este tributară dezvoltării economice: în centrul intereselor nu se mai află căutarea adevărului spiritual sau înfiorarea esenţială de altădată în faţa tainei şi unicităţii fiecărei persoane. Spaţiul public al agorei îşi pierde dimensiunile clasice, într-o aşa de mare măsură încât este înlocuit cu piaţa (market), în sensul cel mai economic al cuvântului. Dacă, în sensul clasic, agora este spaţiul în care voci diferite se întâlnesc şi se ascultă spre o îmbogăţire reciprocă, puternica emergenţă a factorilor economici în sânul culturii contemporane operează uneori reducţii dureroase. Dispariţia, din anii cincizeci şi până în prezent a jumătate din limbile vorbite în lume este necesar să constituie un serios semnal de reflexie faţă de respectul datorat culturilor locale şi naţionale.

Omul caută un sens, nu-l găseşte în societatea actuală şi nu este satisfăcut de viaţa pe care o are. Atunci se refugiază în imaginarul în care găseşte nişte „paradisuri artificiale”. Violenţa, drogurile, alcoolul au acelaşi rol ca şi practicile oculte enumerate mai sus: să umple golul interior rămas în om după ce Dumnezeu a fost alungat.

Sub influenţa lumii postmoderne, chiar şi unii creştini evlavioşi sunt victime ale acestor devieri grave, încurajaţi fiind de unii preoţi căzuţi în arghirofilie. Tot mai des se observă că Sfânta Cruce şi icoanele nu mai sunt cinstite pentru legătura lor cu persoanele sfinte pe care le reprezintă, ci sunt idolatrizate separat de acestea şi în locul acestora.

Preocupările de zi cu zi ale omului postmodern, iar aceste preocupări înclină mai mult spre cele de jos, spre materie şi trup, cultura însăşi a coborât la nivelul idealurilor vremelnice şi mărunte. Căci ea este creaţia indivizilor care trăiesc numai pentru a mânca, a produce bunuri materiale, a se îmbrăca, a se înmulţi şi a stăpâni, a indivizilor care nu se mai străduiesc să iasă din regulile naturii ci se resemnează, căutând să-şi respecte plăcerile, să-şi trăiască viaţa şi să-şi împlinească visele la care ţin în viaţa aceasta.

Omul postmodern îşi doreşte cu lăcomie noi şi noi bunuri materiale şi ca urmare, ajunge repede să fie posedat de propriile lui posesiuni. Iar societatea postmodernă îi stimulează lăcomia, fabricând nevoi mereu noi, dar aceste nevoi sunt induse, produse şi provocate. Niciodată de-a lungul întregii sale istorii n-a mai avut omul atâta putere de a-şi crea nevoi artificiale. Ele îl lasă însă nesatisfăcut şi, copleşindu-l, îi împiedică personalitatea să ajungă la maturitate.

În adâncul sufletului său el suferă, dar îşi înăbuşă suferinţa cu trăirea intensă a clipei. Suferinţele pe care şi le provoacă omul consumând tot mai mult, la îndemnul unei publicităţi de cele mai multe ori imorale, stăruie în om, în pofida faptului că mesajul comun al tuturor reclamelor este deviza bogatului căruia i-a rodit ţarina: „ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te” (Luca 12,19); ţinta acestor reclame este aceea de a ne face să ne închinăm pântecelui: „Pântecele este dumnezeul lor” (Filp. 3,19).

Ca urmare a nivelului subuman la care a ajuns omul postmodern, el nu mai gustă cultura adevărată şi nu mai este capabil să creeze o cultură autentică, ceea ce explică preferinţa majorităţii tinerilor de astăzi, exprimată în sondaje, pentru subcultură. Aceasta nu cere un efort în actul de creaţie şi nici în cel de receptare, dar nici nu hrăneşte. Suferinţa pe care o provoacă neputinţa de a-şi potoli setea după Absolut, sădită în om prin actul creaţiei, şi deci tânjind prin menirea şi destinul său după înălţimile de dincolo de lumea naturală, omul modern devine prea adesea şi tot mai mult victima surogatelor: alcool, droguri, sex, prostituţie, aventură, lux, violenţă, pornografie etc. Dar acestea nu ţin loc de Dumnezeu şi nu rezolvă problema fundamentală a omului: mântuirea.

Lipsindu-i Modelul – Hristos, omul modern caută modele printre oameni, dar din cauza confuziei generale, promovată de el însuşi prin îndepărtarea şi nesocotirea revelaţiei dumnezeieşti – singurul criteriu universal valabil – şi supremaţiei valorilor dumnezeiești de adevăr, bine şi frumos, omul modern, declarându-se pe sine măsura tuturor lucrurilor, hotărăşte ceea ce este bine şi ceea ce este rău, cine este bun şi cine este rău. Aşa se face că el îşi caută şi îşi găseşte modele de conduită persoane imorale, fără căpătâi şi fără Dumnezeu, numai pentru că ele au fost declarate „megastaruri” şi „superstaruri”.

Confuzia dintre bine şi rău, dintre adevăr şi minciună, dintre frumos şi urât, dintre muzică şi zgomot, dintre opere de artă sau cultură şi kitsch, dintre moralitate şi imoralitate, generate de indiferenţa faţă de Persoana lui Hristos, a dus la răsturnarea scării valorilor. De aceea, Sfântul este desconsiderat, iar starul, chiar dacă este imoral, este idolatrizat. Dar prin aceasta omul se înjoseşte pe sine însuşi, fiindcă dacă viaţa trăită în sfinţenie nu mai constituie un ţel atractiv şi superior, atunci omul şi-a trădat destinul; dacă omul preferă ceea ce este mărunt şi trecător în locul măreţiei şi veşniciei, a ales starea şi condiţia animalului şi s-a descalificat! „Căci două rele a făcut poporul Meu: pe Mine, izvorul apei celei vii, M-au părăsit şi şi-au săpat fântâni sparte, care nu pot ţine apă” (Ier. 2,13).

Avem de a face cu un nou tip antropologic, care seamănă tot mai puţin cu tipul antropologic creştin. În postmodernism, noul tip antropologic se conturează conform cerinţelor zilei, transmise prin mass-media şi nu în funcţie de Adevărul revelat.

Noul tip antropologic refuză obligaţiile, credincioşia, responsabilitatea, şi tocmai prin refuzul acestora perturbă armonia în societate şi provoacă suferinţă în vieţile semenilor. Omul postmodern nu mai are conştiinţa păcătoşeniei, a vinovăţiei, fiindcă nu se simte responsabil faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, aşa încât păcatul este perceput în societatea postmodernă ca un fapt indiferent, dacă nu ca o virtute.

Constatăm cu spaimă că pe stradă, în fabrici, în familie, se înmulţesc „măştile” şi dispar „persoanele”. Oamenii deţin roluri de obicei lipsite de viaţă. Seamănă din ce în ce mai mult cu accesoriile unui mecanism, nu mai sunt persoane. Foarte adesea avem sentimentul că suntem într-un dans sui generis al unor persoane deghizate, unde participanţii îşi ascund identitatea cu o notă originală care constă tocmai în faptul că, de fiecare dată când se îndepărtează o mască, apare o alta. Într-o astfel de criză de autenticitate a omului, este imposibil ca vieţuirea împreună să devină o comuniune reală. Oamenii, când nu se mai iubesc, nu mai pot fi sinceri, deschişi ci, fiind egoişti, se prefac, îşi ascund adevărata faţă şi adevăratele intenţii.

„Măştile” pe care le poartă oamenii postmoderni au generat fenomenul neîncrederii în relaţiile interumane, o suspiciune generală, care face ca niciun om să nu mai aibă încredere totală în celălalt. Lipsa încrederii poartă cu sine frica omului de semenul său şi toate acestea contribuie la accentuarea stării de stres şi nesiguranţă. Cauza de căpetenie a acestei situaţii dramatice în care trăieşte omul postmodern se află în împotrivirea sa faţă de Dumnezeu şi faţă de Adevărul revelat. În locul lui Dumnezeu el preferă să cheltuiască multă energie, să constituie noi şi noi instituţii omeneşti, să trăiască în frică şi nesiguranţă şi toate acestea fără să fie sigur vreodată dacă adevărul şi dreptatea au fost restabilite.

Dar toate aceste suferinţe pe care le-a provocat gândirea modernă şi postmodernă omului, constituie la un loc o adevărată tragedie pe care o trăieşte omul astăzi şi care se accentuează cu fiecare zi. De aceea, astăzi se vorbeşte mai mult de crize decât de bucurii, mai mult de teamă decât de speranţă, mai mult de ceea ce-i desparte de oameni decât de ceea ce-i apropie. Criza spirituală, criza morală, criza politică, criza economică, criza administrării, criza familiei, criza educaţională şi criza culturii de care se vorbeşte atât de mult astăzi nu sunt altceva decât expresii ale tragediei pe care o trăieşte societatea postmodernă ca urmare a despărţirii ei de Dumnezeu.

Pentru om nu există altă soluţie decât întoarcerea la Hristos, fiindcă, de la Întruparea Logosului, omul este legat prin însuşi destinul său de Hristos. Venirea lui Iisus Hristos în lume sau Întruparea Fiului lui Dumnezeu aduce în lume nu o lege şi o raţiune, ci Însăşi Legea şi Raţiunea, nu o oarecare concepţie de viaţă ci suprema concepţie de viaţă. „În Iisus Hristos ni se descoperă măsura tuturor lucrurilor şi a tuturor valorilor din această lume. Precum El e centrul timpului, de la care numărăm anii spre începutul lumii şi spre sfârşitul ei, tot astfel e măsura la care raportăm nivelurile de viaţă atinse înainte de El sau după El.”

În prezent, omul se află într-o stare de criză şi este urgent necesar să se întoarcă la starea lui firească. Iar starea firească a omului este cea care-l defineşte ca om adevărat; omul adevărat este omul virtuţii, omul virtuos, statornicit în bine, acela care dovedeşte tărie în împotrivirea faţă de păcat şi în viaţa căruia se vede prezenţa lui Hristos prin comportament şi atitudine. Starea firească a omului constă în preocuparea pentru cele superioare, duhovniceşti, în asumarea responsabilităţii faţă de el însuşi şi faţă de semeni, în cultivarea şi afirmarea demnităţii personale a omului. Starea firească a omului este totuna cu starea de graţie, de har, şi aceasta nu o poate avea decât dacă se află în comuniune cu Iisus Hristos, cu Dumnezeu şi cu semenii.

Prof. dr. Antoniu-Cătălin N. Păştin, Membru A.O.Ș.R.

Bibliografie
– Biblia sau Sfânta Scriptură, tiparită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988;
– Bădulescu, Pr. Drd. Dan, New Age: o psedo-religie mondială, în „Studii Teologice”, nr. 1-2, anul LII (2000);
– Citirigă, Pr. Conf. Dr. Vasile, Taina omului şi tragedia lui în epoca postmodernă, în „Ortodoxia”, nr.3-4 anul LVII (2006);
– Crainic, Nichifor, Ortodoxie şi etnocraţie, Editura Albatros, Bucureşti, 1997;
– Dascălu, Pr. Nicolae, Comunicare pentru comuniune, Editura Trinitas, Iaşi, 2000;
– Hazard, Prof. Paul, Gândirea europeană a secolului al XVIII-lea, Editura Univers, Bucureşti, 1981;
– Mantzaridis, Prof. Georgios, Globalizare şi universalitate, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002;
– Popescu, Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru, Omul fără rădăcini, Editura Nemira, Bucureşti, 2001;
– Popescu, Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru, Transfigurare şi secularizare. Misiunea Bisericii într-o lume secularizată, în „Studii Teologice”, nr. 1-3, anul XLVI (1994);
– Puric, Dan, Cine suntem, Editura Platytera, Bucureşti, 2008;
– Radu, Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru, Repere morale pentru omul contemporan, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007;
– Rose, Ierom. Serafim, Cartea Facerii. Crearea lumii şi omul începuturilor, Editura Sophia, Bucureşti, 2001;
– Sterea, Pr. Conf. Tache, Secularizarea şi crizele contemporane, în „Studii Teologice”, nr. 1-2, anul LX (2003);
– Yannoulatos, Anastasios, Ortodoxia şi problemele lumii contemporane, Editura Bizantină, Bucureşti, 2003.

Citiți și:
Menirea ultimă a omului este înţelepciunea (1)
Libertatea omului se limitează ori de câte ori se abate de la legea dumnezeiască

yogaesoteric
22 ianuarie 2022